M-am născut într-o familie de intelectuali atei, în plină Epocă de Aur. În primii ani am crescut la bunici, creștini ortodocși. Deși nu frecventa prea des biserica, bunica a fost cea care m-a învățat câteva rugăciuni și să-mi fac cruce. De altfel, la insistențele ei m-au botezat părinții. Însă, în afară de Tatăl Nostru și Înger, îngerașul meu, nu a știut să mă învețe și alte lucruri despre Dumnezeu.
Când mă lua cu ea la biserică pentru vreo colivă, obișnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereți, candelele și veșmintele ciudate ale preotului. Mă întrebam cine sunt și ce au făcut oamenii aceia de i-au pus pe pereți.
Mă lua cu ea la cimitir și, în timp ce ea trebăluia la locul de veci al familiei, mie îmi plăcea să privesc fotografiile și să citesc textele de pe pietrele funerare. Moartea e un lucru ciudat pentru un copil. Încă îmi place să mă plimb prin cimitir și să privesc pietrele funerare. E locul cel mai potrivit pentru a te gândi la viață.
Când a fost să merg în clasa întâi, m-am dus să locuiesc cu părinții și, din pricina convingerilor lor ateiste, puținul învățat de la bunica s-a șters. Crescând, am adoptat ateismul părinților și al societății comuniste. Am devenit foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit al celor slabi de minte și că toate lucrurile din natură au o justificare evoluționistă. Râdeam de străbunica mea care îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Nu, plantele creșteau datorită apei din pământ.
Copilăria tihnită, cu școală și vacanțe împreună cu părinții la munte și la mare, s-a sfârșit prin clasa a șasea, când între părinți au început să apară neînțelegeri. Au urmat niște ani grei pentru un copil și decesul mamei. La 15 ani eram un cinic. Părinții nu-și iubesc copiii; se gândesc numai la ei.
În decembrie 1989 a avut loc lovitura de stat. Aveam 17 ani și eram un rocker de liceu. În țară începuseră să vină misionari ai diferitelor culte din America, împărțind Nou Testamente protestante (traducerea Dumitru Cornilescu). Am intrat și eu în posesia unuia și am început să-l citesc din curiozitate. Iisus Hristos era un mit, dar mi-au plăcut poveștile despre El din cărticica albastră de la misionari.
În vremea aceea am avut un vis despre sfârșitul lumii. Nu cred că a fost indus de lecturile mele, pentru că nu citisem cartea Apocalipsei și nici nu aveam vreun interes pentru asemenea scenarii. Totuși, visul mi s-a întipărit în minte – mi-l amintesc în detaliu și astăzi. Sfârșitul lumii nu m-a speriat, însă ce a fost deosebit a fost vocea lui Dumnezeu, care îmi vorbise în vis, spunându-mi să stau liniștit că nu voi păți nimic. În ciuda acelui vis, am rămas ateu.
În anul doi de facultate am cunoscut un profesor care, în paralel cu activitatea profesorală, era și misionar neoprotestant. Călătorea frecvent în țară și predica în adunările neoprotestante.
Am început să discut cu el despre viață și despre credință. Vorbea frumos despre Dumnezeu și faptul că eu mai citisem câte ceva din Noul Testament a ajutat la înfiriparea unor discuții pe teme biblice.
Convertirea
Domnul profesor m-a invitat să îl însoțesc într-o călătorie misionară la Timișoara. Am acceptat, dorind să plec din Bucureștiul aglomerat și zgomotos.
Așa se face că, într-o seară din luna ianuarie a anului 1994, într-o adunare baptistă din Timișoara, în urma „chemării la pocăință” lansată de un predicator american, am spus în fața celor prezenți că vreau să îl primesc pe Iisus în inima mea și să încep o viață nouă cu El. Am fost felicitat și am primit cadou o Biblie.
A fost începutul unei călătorii religioase care avea să țină șapte ani, un făgaș nou, formativ, cu oameni diferiți și deosebiți, cu locuri noi, cu prieteni și experiențe aparte.
Revenit în București, am început să frecventez o adunare baptistă. Am început să citesc Biblia, precum și literatură care explica diferite doctrine, ocazie cu care am descoperit varietatea cultelor neoprotestante. Eram curios să aflu cât mai multe, iar panoplia sectară nu era o problemă pentru mine.
„Botezul cu Duhul Sfânt”
În vara lui 1994 am mers cu alți tineri din București într-o tabără baptistă în Munții Hațeg. Acolo am întâlnit un grup de voluntari din Anglia care renovau un cămin de copii în zona Hațegului. Erau cazați în tabăra noastră, dar nu interacționau prea mult cu noi. Aveau o credință diferită.
La un botez al unor adulți într-un sat din apropiere, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu am recunoscut-o. I-am întrebat ce limbă era și mi-au spus că ei „vorbesc în limbi” și că, dacă eu cred că episodul Cincizecimii din cartea Faptelor Apostolilor poate avea loc și pentru mine, Dumnezeu va trimite Duhul Sfânt peste mine și voi primi „darul vorbirii în limbi”.
Seara, reveniți în tabără, m-am întâlnit cu ei pentru a ne ruga împreună pentru a primi Duhul Sfânt. Stăteam în picioare, cu ei în jurul meu și ținând mâinile peste mine și am început să ne rugăm, fiecare în limba lui. După un timp, ei au început să se roage în alte „limbi”. Mă rugam ca Dumnezeu să-mi dea și mie „darul vorbirii în alte limbi”. Au trecut minute bune, nu s-a întâmplat nimic și am început să îmi pierd încrederea că se va întâmpla ceva. Pentru că englezii continuau să se roage în acele „limbi”, am continuat și eu. După un timp am început să mă rog în engleză, ca și cum această limbă era mai potrivită pentru ce voiam eu să îi spun lui Dumnezeu. Desigur, nu vorbesc engleza mai bine decât româna. Apoi, limba engleză a devenit „insuficientă” și atunci am simțit că pornește din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea. Era o vorbire care curgea de la sine, complet separată de rațional. Nu eram în transă, ci perfect lucid și mă minunam până la zâmbet de neobișnuitul care se petrecea cu mine. Acea vorbire a durat minute bune și apoi ne-am oprit cu toții. Englezii mi-au spus că am primit Duhul Sfânt și „darul vorbirii în alte limbi”.
Penticostal
Am revenit în București și am început să frecventez o adunare penticostală. Comparativ cu adunarea baptistă, aceasta era mai dinamică. Am fost înconjurat de tineri de vârsta mea și m-am integrat în adunare. Am continuat să cercetez doctrinele neoprotestante și mai ales doctrina penticostală. După câteva luni, m-am (re)botezat în acea adunare.
Pastorul acelei adunări fusese exclus din Cultul Penticostal din România, iar acum reprezenta o ramură penticostală internațională diferită de restul penticostalilor din țară. El m-a încurajat să devin student la „școala biblică” înființată de el (numită pompos Universitatea Biblică din România, cu „profesori” fără nicio pregătire academică). În timp ce urmam cursurile acelei școli, am început să predic în adunări, atât în București, cât și în țară. După câteva luni am renunțat la acele studii, atât pentru că nu reușeam să mă împart între muncă și școală, cât și pentru că, cu cât îl cunoșteam mai bine, cu atât mă îndoiam mai mult de onestitatea pastorului.
Revenind la „botezul cu Duhul Sfânt” primit în tabăra din Munții Hațeg, trebuie să spun că acesta nu a produs nicio schimbare în viața mea. Nu am devenit mai cucernic și nu am primit o lumină specială pentru înțelegerea Scripturilor. În schimb, am început să fiu văzut mai bine în adunare; cei ce „aveau Duhul” formau cumva o castă distinctă de cei ce nu îl aveau. Mai mult, la scurt timp, „vorbirea în limbi” a dispărut.
De dragul adevărului, trebuie să spun că zvonurile care circulă pe seama penticostalilor, despre presupuse lucruri sexuale necurate pe care le-ar săvârși membrii acestui cult, sunt neîntemeiate. Asemenea zvonuri au fost puse în circulație de comuniști în scopul discreditării cultelor minoritare. Aceiași comuniști spuneau despre adventiști că răpeau și sacrificau copii.
Îndoieli
La trei ani de la convertirea din adunarea baptistă din Timișoara, cunoșteam bine doctrinele baptiștilor, penticostalilor și ale așa-zișilor „creștini după Evanghelie”. În lumea neoprotestantă există mai multe păreri despre mântuire. O doctrină afirmă că dacă rostești o scurtă rugăciune de chemare a lui Iisus în inima ta, ești mântuit chiar din acea clipă, mântuire pe care nu o mai poți pierde nicicum. Altă doctrină, mai populară în România, este aceea că, deși ești mântuit din clipa în care rostești acea rugăciune, trebuie să ai grijă cum trăiești apoi, pentru că mântuirea obținută instantaneu nu e asigurată în orice condiții. Ambele curente afirmă că mărturisirea păcatelor înaintea lui Dumnezeu, cu invocarea versetului de la 1 Ioan 1:9 este un mijloc de curățire de păcate.
În timp ce credeam că mântuirea înseamnă a rosti o rugăciune scurtă și a invoca versetul de mai sus, vedeam că viața mea nu se îmbunătățește, în ciuda creșterii în cunoștințe și a invocării versetului curățitor de păcate. Doctrinele neoprotestante, atât de „biblice”, variate și contradictorii, păreau să aibă o problemă.
Capăt de drum: „Părtășia”
După patru ani de cercetat doctrine religioase, după convorbiri cu diferite grupări mai mult sau mai puțin extremiste, cu Martorii lui Iehova, cu Ucenicii sau cu mormonii, aveam imaginea unei oferte religioase din care fiecare alegea ce îi place, după placul inimii.
Niște prieteni țigani m-au invitat să vin la adunarea lor. Mi-au spus că acolo se predică împotriva păcatului și că mântuirea nu e instantanee ca la ceilalți neoprotestanți. Așa am descoperit Părtășia.
Deși învățătura lor religioasă semăna cu a altora, ei credeau că mântuirea omului cere și voința omului de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru părăsirea păcatelor. Predicile lor se axau pe ideea luptei cu păcatul. Disprețuiau toate celelalte culte (pe care le identificau cu Prostituata cea Mare din cartea Apocalipsei); numai ei aveau lumină de la Dumnezeu în înțelegerea Scripturii.
Nemulțumit fiind de doctrina mântuirii instantanee de la ceilalți, m-am alăturat acestei grupări. Aici am cunoscut-o și pe cea care avea să-mi devină soție.
Aceeași Mărie, altă pălărie
După o vreme, în Părtășie s-a petrecut un lucru bizar, dar oarecum comun în lumea neoprotestantă. O mână de tineri au rupt adunarea în două, sub pretextul că „bătrânii” conduc adunarea într-o direcție greșită. Timp de câteva luni comunitatea a fost scindată, ținând adunări separate în locuri diferite. Mai conservator din fire, eu am rămas în tabăra „bătrânilor”. Lucrurile au fost tranșate atunci când responsabilul german pe România a decis că tinerii au dreptate în acel conflict și că „bătrânii” trebuie să se alăture adunării tinerilor.
Mie însă scandalul mi-a arătat că, dincolo de pretenții de trâmbițe ale lui Dumnezeu, acolo colcăiau aceleași orgolii pe care ei le înfierau la celelalte culte. Și acolo era tot o lucrătură omenească.
Împăratul era gol, din nou. Deși eram de acord cu doctrina Părtășiei despre lupta cu păcatul, căile și duhul în care umblau mi s-au părut necurate. Am încetat să mai frecventez locul acela, dar soția mea a continuat să meargă acolo pentru o vreme.
Frământările au revenit. Nu știam încotro să mă îndrept. De întors în adunările baptiste sau penticostale nu putea fi vorba, pentru că vedeam acel lucru ca pe un pas înapoi.
Decizia de a nu mai frecventa nicio adunare nu a fost ușoară. Ajungi să te obișnuiești cu întâlnirile săptămânale cu „frații”, cu prietenii pe care ți-i faci acolo, cu substitutul de viață socială pe care ți-l oferă adunarea religioasă, iar despărțirea de toate acestea îți dă sentimentul că ți-ai pierdut credința.
Întâlnirea cu Ortodoxia
Vreme de câteva luni mi-am petrecut diminețile de duminică acasă.
În același an 2000 în care s-au petrecut lucrurile de mai sus, Dumnezeu mi-a scos în cale un absolvent de Teologie Ortodoxă. Numele lui era tot Bogdan. Am început să discut cu el despre credință, dorind să-l „evanghelizez”. Mă asculta, îmi punea întrebări și îmi vorbea despre credința lui ortodoxă. Treptat, am început să îmi doresc să fiu ca el. Era un om mai bun decât mine, deși eu voiam să îl aduc la credința mea. Predicarea mea era înghițită de trăirea lui. Am făcut schimb de cărți. Eu i-am dat să citească „Călătoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciată de neoprotestanți), el mi-a împrumutat „Pelerinul rus”. Prima era o închipuire, a doua era o realitate. Mi-a împrumutat apoi „Viața Sfântului Arsenie Capadocianul” și alte câteva cărți. Le-am citit și am găsit în ele o credință necunoscută.
De fapt, prima mea întâlnire cu Ortodoxia, deși foarte sumară, avusese loc și mai devreme. Un prieten baptist îmi împrumutase una dintre cărțile pe care șeful său îi ceruse să le recenzeze în vederea scrierii unei interpretări la cartea Apocalipsei.
Cartea se numea „Viața monahilor din Egipt” și conținea extrase din Patericul Egiptean. Îl impresionase cumva pe prietenul meu, însă pe mine m-a prins bine de tot. Tot el mi-a împrumutat „Evanghelia necunoscută”, de Dmitri Merejkovski, un teolog rus. Și această carte mi-a deschis un mic vizor către o credință cu totul nouă și diferită de ceea ce credeam eu că e Ortodoxia.
Apoi, la începutul anului 2001, de Bobotează a bătut la ușa noastră un preot. I-am deschis, mi-a spus că a venit cu „Botezul” și i-am spus că nu-l primesc pentru că eu sunt „sectant”. Mi-a zâmbit și m-a întrebat de ce spun așa. „Așa le spuneți voi celor de altă credință.” Mi-a răspuns: „Să nu mai spuneți niciodată că sunteți sectant. A fi sectant înseamnă a strica adevărul lui Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, dumneavoastră nici nu arătați, nici nu vorbiți ca un sectant. La etajul 4 e un iehovist care mi-a spus că sunt fiu al Satanei și că nu există Crăciun”. Mi-a spus că i-ar plăcea să mai stea de vorbă cu mine și m-a invitat să-l vizitez la biserica lui din cartier.
Timp de aproape jumătate de an, citind și discutând cu părintele Dinu și cu Bogdan, am început să fiu atras de bogăția spirituală a Bisericii Ortodoxe. O mare surpriză pentru mine a fost să descopăr că creștinii din vechime nu credeau în niște doctrine de căpătâi pentru noi, neoprotestanții: „răpirea Bisericii” și „împărăția de o mie de ani”. Deși noi ne consideram a fi o reiterare a creștinismului din primul veac.
Am început să vin la Liturghie la biserica părintelui Dinu. Nu înțelegeam mai nimic, dar îl ascultam pe el predicând; cu urechi protestante, aprobând și dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie și mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.
Întoarcerea
Întrucât lista întrebărilor mele era lungă, părintele Dinu mi-a sugerat să merg la mănăstirile din Moldova ca să stau de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo. „Până și cel mai prost călugăr vă va putea ajuta.”
Așa am ajuns în vara lui 2001 la Mănăstirea Neamț, un neoprotestant dornic să afle o mulțime de răspunsuri.
Primul călugăr pe care l-am abordat a refuzat să stea de vorbă cu mine. Și-a dat seama imediat că nu sunt creștin ortodox. Spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea neoprotestantă a Bibliei făcută de Dumitru Cornilescu, mi-a spus versiunea ortodoxă și a opinat că cea din urmă e mai duhovnicească și mai plină de miez.
Următorul călugăr pe care l-am abordat în curtea mănăstirii m-a întrebat și el dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.
A doua zi l-am găsit pe părintele Vlasie abia pe seară. Am mers cu soția mea, cu el și cu încă un călugăr într-o chilie. Am povestit despre credința noastră, despre Părtășie și despre jocurile politice ne făcuseră să plecăm de acolo. Au ascultat cu interes, comentând uneori cu umor „ortodoxia” opiniilor noastre.
Cei doi călugări îmi păreau a fi niște personaje exotice. Aveau amândoi în jur de 25 de ani, iar părintele Vlasie, fiul unor intelectuali din Iași, era în mănăstire de la 14 ani. Dincolo de prejudecățile mele neoprotestante, nu am găsit la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din București. Am vorbit câte-n lună și-n stele, despre icoane și idoli, despre lumânări, veșminte, cruci și slujbe bisericești. Răspunsurile lor nu erau doar „biblice”, ci m-au și pus pe gânduri prin duhovnicia lor.
Convorbirea s-a prelungit până târziu în noapte. Când ne-am despărțit de ei, părintele Vlasie ne-a întrebat dacă nu am vrea să ne întoarcem la Ortodoxie. „O idee… nu trebuie să îmi răspundeți.”
Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, parcă voiam să mă întorc la „credința dată sfinților odată pentru totdeauna”, însă nu știam cum ar fi reacționat soția mea. Mergeam în tăcere unul lângă celălalt. Apoi ea a zis: „Înainte să ne întoarcem la București, aș vrea să punem lucrurile în ordine.” Deși mai mult ascultase discuția din chilie, fără să spună prea multe, convorbirea o mișcase profund.
Dimineața am mers la părintele Vlasie și i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Slujba de întoarcere trebuia oficiată de un episcop, însă în ziua aceea era la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei (actualul patriarh). Însoțit de părintele Vlasie, am mers și am stat de vorbă cu el. Am făcut cunoștință și am povestit despre noi. Apoi a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.
Slujba Mirungerii a fost urmată de slujba Cununiei. Eram căsătoriți civil, dar nu și înaintea lui Dumnezeu. Nași ne-au fost părinții părintelui Vlasie, aflați la mănăstire zilele acelea. Aceste lucruri s-au petrecut în vara anului 2001.
„Iată-mă, eu sunt.”
Școala și anii petrecuți la neoprotestanți au făcut să am o gândire rațională. Întoarcerea la Ortodoxie nu a însemnat acceptarea dintr-odată a întregii învățături a Bisericii Ortodoxe. De altfel, nu cred în toate patriotismele care circulă în România ca fiind „Ortodoxie”.
Supra-cinstirea Maicii Domnului a fost un subiect delicat pentru mine. Deși Biserica Ortodoxă nu este de acord cu exagerările romano-catolice care o consideră „co-mântuitoare” pe Maica Domnului, mie tot mi se părea că cinstirea acordată Maicii Domnului este exagerată.
La ani de zile de la întoarcerea la Ortodoxie, m-am hotărât să iau taurul de coarne.
Era prin anul 2022, la peste douăzeci de ani de la întoarcerea la Ortodoxie. Mă intriga persoana Maicii Domnului. Pe de-o parte vedeam supra-cinstirea dată ei de creștinii ortodocși, împănată cu relatări ciudate și sentimentalisme, pe de altă parte încercam să o văd pe EA și mă întrebam cine și cum este EA de fapt. I-am spus să mă ierte că nu cred în ea așa cum cred alți creștini.
Într-o noapte am avut un vis. Nu cred în vise și nu iau hotărâri pe baza lor. Totuși, visul acela a fost cu totul neobișnuit.
Eram singur și, de undeva din lateral, a venit în fața mea o femeie. Era potrivită de statură, cu o ținută simplă, asemănătoare ținutelor femeiești din Orientul Apropiat. Era între două vârste și avea un zâmbet ușor pe chip. S-a apropiat și s-a oprit cam la un metru de mine. Era EA.
M-a privit blând și eu m-am uitat în ochii ei, cercetând-o apoi cu privirea, fără să ne spunem nimic. Apoi ea a zis: „Iată-mă, eu sunt”.
Nu am spus nimic, ci am continuat să o cercetez, iar ea stătea acolo cu răbdare, parcă știind frământările mele.
Chipul ei și întreaga ei făptură degajau liniște și pace. În timp ce eu o scrutam, ea mă privea cu prietenie și căldură.
Am observat un lucru. Nu era împodobită în niciun fel și am înțeles că reprezentările fastuoase din icoane nu îi sunt proprii ei, ci sunt darurile pe care oamenii i le aduc. Toate acele haine, scaunul împărătesc pe care stă, coroana pe care o poartă, nimic din toate acestea din icoane nu erau în visul meu și nici pe ea sau la ea. Aveam în fața mea o femeie simplă și blândă, cu un chip liniștit, o ființă care degaja pace și încredere. Nimic împărătesc, nimic ostentativ, dar totul ca o invitație la liniște și pace (Ioan 14:27).
Astăzi
Au trecut anii. Viața și-a urmat cursul, cu suișuri și coborâșuri. Lecturi duhovnicești și prieteni în Biserică, tineri de vârsta noastră, familii cu copii mici. În efervescența oricărui început, am risipit timp și energie în discuții sterile cu cei de altă credință. Treptat, am învățat să mă ocup de mine însumi.