Când primii reformatori – Calvin, Luther și Zwingli – au început să-și propovăduiască ideile de reformare a bisericii romano-catolice, nici unul dintre ei nu s-a gândit că ei înșiși vor deveni obiect de reformă în acțiunile unor noi reformatori (neoprotestanți).
Primii protestanți, îndepărtându-se de biserica romano-catolică, au început la un moment dat să se organizeze în comunități separate. Au fost eliminate orice înfățișări religioase (statui, icoane, cruci, etc.). Slujbele au început sa fie conduse de predicatori fără studii religioase, căci școlile teologice erau exclusiv catolice. Din acest motiv nu exista o unitate a învățăturilor protestante, fiecare predicator predicând potrivit cu imaginația lui, denumită ad-hoc „descoperire de la Dumnezeu”. Astfel se face că relativ în aceeași perioadă întâlnim mișcări protestante cu învățături diferite.
Duhul reformator inițiat de cei trei ereziarhi pomeniți mai sus nu a putut fi limitat însă numai la ideile acestora. În timp ce primii reformatori păstrau încă anumite elemente tradiționale ale Bisericii, în scurt timp a apărut un nou val de predicatori care le contestau și pe acestea – botezul copiilor, simbolurile religioase, persoana Maicii Domnului. Au început sa fie predicate libertatea individuală generală și cea privind interpretarea Scripturilor, eliminarea preoțimii, restrângerea averilor bisericești și a atribuțiilor clericilor, diminuarea dărilor către biserică.
Spre deosebire de alte mișcări religioase, pentru mișcarea baptistă este dificil să identificăm un întemeietor unic. De-a lungul timpului, baptiștii au vehiculat trei teorii prin care au încercat formularea unei istorii oficiale: teoria succesiunii neîntrerupte, teoria înrudirii anabaptiste și teoria derivării din separatiștii englezi.
1. Succesiunea neîntreruptă. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea că comunitățile de baptiști au existat în toata istoria Bisericii, de la botezul lui Iisus în Iordan de către Ioan Botezătorul și până astăzi. Deși nu au folosit numele de baptiști, membrii acestor grupări ar fi fost identice cu bisericile baptiste de astăzi. Aceasta teorie are un defect fatal: nu poate fi atestată cu date istorice, rămânând doar la nivel de speculație. Deși ereziile montaniștilor, novațienilor, donatiștilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catharilor), lolarzilor și husiților conțin o întreagă serie de doctrine și practici similare cu cele ale baptiștilor de mai târziu, celelalte credințe și practici nu pot fi încadrate în specificul baptist. Susținută la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, teoria succesiunii neîntrerupte a fost abandonată ulterior, când s-a considerat că mai mult dăunează imaginii baptiștilor, prin alăturarea lor cu niște ereticii consacrați.
2. Înrudirea anabaptistă. O a doua teorie susține că baptiștii se trag, direct sau indirect, din anabaptiști (aripa radicală a Reformei din veacul al XVI-lea). Din gruparea anabaptistă au făcut parte frații elvețieni, huteriții și menoniții (adepții lui Menno Simons). Teoria are o anumită susținere în dovezile istorice. Deși n-au preluat în întregime ereziile anabaptiste, baptiștii veacului al XVII-lea au continuat să promoveze botezul adulților, preoția universală și separarea Bisericii de Stat.
3. Separatiștii din Anglia. Cea mai răspândită teorie este că baptiștii se trag din separatiștii englezi exilați în Olanda.
În Anglia apăruse o mișcare în cadrul bisericii anglicane - puritanii. Aceștia ajunseseră la convingerea că biserica anglicană este coruptă și că este mai bine să se separe de viața bisericii oficiale patronată de un rege care o înființase doar pentru că Papa de la Roma nu îi dăduse voie să divorțeze. În felul acesta, mișcarea baptistă a fost definită încă de la început prin dorința de separare a celor care interpretează într-o manieră literală și exclusivistă Noul Testament.
John Smith și Thomas Helwys, doi separatiști englezi refugiați în Olanda, au format prima biserică baptistă în Amsterdam, în 1609, în spatele unei brutării. Ca semn al noii credințe, Smith s-a rebotezat singur, după care l-a botezat pe Helwys. Colaborarea lor nu a durat mult, ci, în spiritul fărâmițării neoprotestante, cei doi au apucat pe căi diferite în mai puțin de un an, fiecare fiind urmat de proprii susținători din cadrul primei lor „biserici”.
Smith s-a unit ulterior cu menoniții, iar Helwys s-a întors în Anglia. Aici, în 1612, el a format împreună cu adepții lui prima biserică baptistă din Anglia, la Spitalfields, lângă Londra. Crescând ca număr, baptiștii englezi s-au separat și ei în Baptiști Generali și Baptiști Particulari. Primii credeau că urmările jertfei lui Hristos se aplică întregii omeniri. Ceilalți, asemenea calvinilor, considerau că acestea se aplică numai celor aleși (conform teoriei predestinării). Cele două ramuri s-au unit în veacul al XIX-lea, când abordările teologice se schimbaseră iar nevoia de membri le-a făcut să se apropie. Pornind din Anglia, numărul baptiștilor a ajuns la peste un milion în Europa.
America a fost locul unde mișcarea baptistă a cunoscut cea mai mare dezvoltare. Roger Williams, un adept al lui Helwys, a înființat prima biserică baptistă în orașul Providence, statul Rhode Island, în 1639. Cam în aceeași perioadă, doctorul John Clarke a înființat o adunare baptistă în Newport, statul Rhode Island. Deseori persecutați pentru credința lor, baptiștii au crescut încet ca număr, dar creșterea s-a accelerat în secolul 18 în mare parte datorită mișcării de trezire religioasă cunoscută sub numele de Marea Trezire. Tot în veacul al XVIII-lea, baptiștii au susținut idealurile Revoluției Americane, devenind astfel mai populari. Asemenea celorlalte secte neoprotestante, baptismul american, născut din dezbinare și purtând în el germenii dezbinării, s-a divizat și există astăzi peste zece feluri de baptiști: Baptiștii Vechi, Baptiștii Voinței Libere, Baptiștii Sâmbătari, Baptiștii celor Șase Principii, Baptiștii Unitarieni, Baptiștii Cufundători, etc. Numele fiecărei ramuri baptiste ilustrează principiul generator al sectei, acela al alipirii la un anume aspect al credinței și al absolutizării acestuia în dauna celorlalte.
Ca la toate sectele neoprotestante, și la baptiști putem vedea o evoluție (involuție) față de principiile proclamate inițial. Până în 1975, bisericile baptiste americane numiseră aproximativ 50 de femei în funcții oficiale (pastori, predicatori, etc.). În 2013, unii baptiști din SUA au ținut sărbătoarea păgână a Halloweenului arzând Biblii.
În România, baptismul a pătruns în veacul al XIX-lea, venind din Germania via Ungaria, și a început să se răspândească printre maghiarii și apoi printre românii din Ardeal. În Vechiul Regat, baptismul a început să fie promovat spre sfârșitul aceluiași secol, printre etnicii germani, de un dulgher sosit din Germania.
În ce cred și în ce nu cred baptiștii
Ca puncte principale de doctrină, baptiștii absolutizează Biblia ca fiind singura autoritate în materie de credință. Deși susțin că fiecare persoană poate să o citească și să o interpreteze individual, baptiștii au trebuit și ei să decidă, în mod arbitrar, în privința unor aspecte insuficient de lămurite în Sfânta Scriptură.
Baptiștii învață botezul adulților ca mărturie publică a credinței. Ei consideră că o persoană, deși născută într-o familie creștină, nu este creștină până când nu face o declarație publică în fața comunității privind „acceptarea lui Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor personal”. Termenul „personal” are o rațiune precisă, fiind urmărită ideea că mântuirea omului este ceva exclusiv între om și Dumnezeu, fără intervenția vreunei alte persoane.
O parte dintre baptiști au adoptat la sfârșitul veacului al XIX-lea credința în „răpirea” Bisericii la ceruri.
Asemenea tuturor (neo)protestanților, baptiștii nu cred în Tainele Bisericii. Pentru ei, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului (numită de ei „Cina Domnului”) nu este altceva decât un simbol. Pâinea simbolizează Trupul, iar vinul simbolizează Sângele. Sunt împotriva icoanelor, crucii, moaștelor, cinstirii Maicii Domnului și a Sfinților. Nu recunosc posturile Bisericii. Nu au rugăciuni și pomeniri pentru cei morți. Nu folosesc obiecte și simboluri liturgice.
După anul 2000, în rândul baptiștilor, al penticostalilor și al așa-zișilor „creștini după Evanghelie” au apărut scandaluri și divizări din cauza schimbării de optică a unor lideri (Iosif Țon, dat afară din cultul baptist, și Ionel Botgros, depus din funcția de președinte al tudoriștilor) și a influențelor unor mișcări și secte noi (Străjerii, Kwasizabantu...). Toate aceste scandaluri vădesc caracterul lumesc și efemer al „înnoirii” și „credinței” propovăduite de aceste grupări.
Pentru o discuție mai amplă asupra istoricului și ereziei baptiste, vă recomand cartea Rătăcirea baptistă.