Bogdan Mateciuc
Această grupare religioasă, cunoscută în România sub numele de Părtășia, își are originea în Norvegia, unde este numită fie Prietenii lui Smith, după fondator, fie Biserica Creștină din Brunstad (Brunstad Christian Church), după centrul său internațional din localitatea Brunstad. În ultimele decenii, organizația a preferat tot mai mult denumirea oficială internațională pentru a evita eticheta de sectă și pentru a-și consolida imaginea publică.
Apariția mișcării, la începutul secolului al XX-lea, se înscrie în tiparul clasic al grupărilor religioase născute din experiența personală a unui lider carismatic. Un om afirmă că a primit o „lumină” specială de la Dumnezeu asupra unor adevăruri ignorate sau neînțelese până atunci. Același mecanism poate fi observat la William Miller (adventism), Charles Taze Russell (martorii lui Iehova), Joseph Smith (mormonism) sau, într-un context mai vechi, la Mahomed. De fiecare dată, revelația personală produce o nouă interpretare, care pretinde corectarea sau depășirea tradiției creștine anterioare.
Fondatorul a fost norvegianul Johan Oskar Smith (1871–1943), provenit din mediul metodist. În 1889, pe când era ofițer în marina militară norvegiană, ar fi avut, în timpul serviciului de noapte, o experiență spirituală decisivă privind trăirea creștină practică. Ulterior, a început să predice în cercuri neoprotestante, punând accent pe lupta interioară împotriva păcatului și pe posibilitatea unei biruințe reale asupra acestuia în viața pământească.
Contextul religios al Norvegiei era favorabil apariției unor astfel de inițiative. Luteranismul era religia oficială, dar influențele revivaliste din Anglia și Statele Unite – inclusiv mișcarea Keswick și, ulterior, penticostalismul – promovau ideea unei experiențe spirituale mai intense, uneori descrisă ca „sfințire” sau „botez cu Duhul Sfânt”. Smith a colaborat inițial cu cercuri penticostale, dar s-a distanțat de accentul pus pe manifestările carismatice, preferând o doctrină centrată pe desăvârșirea morală progresivă.
Punctul teologic central al învățăturii sale pornea de la întrebarea: ar fi putut Hristos să păcătuiască? În opoziție cu răspunsul Bisericii, care afirmă impecabilitatea ontologică a lui Hristos, Smith a susținut că Iisus, deși avea posibilitatea de a păcătui, a ales în mod constant ascultarea. Astfel, El devine modelul unei lupte reale, accesibile și credincioșilor. Textele biblice despre venirea „în trup” au fost reinterpretate în sensul unei identificări profunde cu natura umană căzută, fără a cădea efectiv în păcat, ceea ce ar permite credinciosului să urmeze același parcurs de biruință.
Există indicii că unele idei au fost influențate de literatura pietistă și de scrierile misticei franceze Jeanne-Marie Guyon (Madame Guyon), precum și de mediile holiness din spațiul anglo-saxon. Frații Smith au înființat o editură prin care au difuzat atât propriile învățături, cât și lucrări compatibile cu această viziune spirituală.
În 1905, fratele său Aksel Smith (1880–1919) i s-a alăturat, iar în 1908 Johan Oskar Smith l-a întâlnit pe Elias Aslaksen (1888–1976), coleg în marina norvegiană, care a devenit ulterior unul dintre principalii lideri doctrinari. În anii Primului Război Mondial, patrulând de-a lungul coastelor Norvegiei, aceștia au intrat în contact cu diverse adunări religioase și au pus bazele unei rețele proprii. După moartea fondatorului, conducerea a fost preluată de lideri precum Sigurd Bratlie (1905–1996), sub care mișcarea s-a consolidat organizațional și financiar. Bratlie a sintetizat învățătura grupării în cartea Mireasa și curva, în care ilustrează opoziția fundamentală dintre „mireasa lui Hristos” (Apocalipsa 19:7–9 – membrii sectei) și „desfrânata cea mare” (Apocalipsa 17 – totalitatea celorlalte grupări creștine, în viziunea lui Bratlie).
Până după Al Doilea Război Mondial, gruparea a rămas în principal în Norvegia și Danemarca. Din anii 1950, s-a extins în Germania, Elveția și Olanda, iar ulterior în America de Nord și de Sud, Australia, Africa și Asia. După 1990, a pătruns și în Europa de Est, inclusiv în România, adesea prin legături familiale și comunități maghiare. În prezent, organizația revendică zeci de mii de membri la nivel global și deține un complex modern la Brunstad, folosit pentru conferințe internaționale.
Din punct de vedere intern, comunitatea este structurată strict, cu accent pe ascultare, disciplină și loialitate față de conducere. Lumea este adesea împărțită în cei „chemați” la o viață de biruință deplină și restul creștinilor considerați inferiori spiritual. Se vorbește despre un grup restrâns care va forma „Mireasa lui Hristos”, având un rol distinct în planul escatologic, inclusiv participarea la judecata viitoare.
Divergențele doctrinare interne au existat, dar exprimarea lor publică nu este încurajată. Un caz cunoscut privește diferențele de interpretare la Romani 8:3 între Elias Aslaksen și Sigurd Bratlie. În ediții ulterioare în limba engleză ale cărții Mireasa și curva, anumite pasaje au fost modificate pentru a armoniza pozițiile, în timp ce versiuni anterioare sau în alte limbi au rămas neschimbate. Practica ajustării textelor fondatorilor pentru a reflecta evoluția doctrinară este întâlnită și în alte mișcări religioase moderne.
În România, în jurul anului 2000, au apărut tensiuni interne între generația veche și un grup de membri mai tineri care au contestat conducerea locală. Conflictul a dus la o scindare temporară a adunării din București, până la intervenția responsabilului regional din Germania, care a validat noua conducere. Episodul a lăsat însă urme de rivalitate și fragmentare, ilustrând dinamica frecventă a mișcărilor religioase limitrofe, în care autoritatea spirituală și controlul organizațional se împletesc strâns.
Vezi și Treziri religioase și profeți moderni | Răpirea Bisericii, o inovație religioasă | Sola Scriptura
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric