De ce este greșită învățătura despre „răpirea Bisericii”

„Răpirea” Bisericii la ceruri

Traducere și adaptare din limba engleză de Bogdan Mateciuc

Majoritatea cultelor neoprotestante cred în așa-numita „răpire a Bisericii”. Această doctrină este o temă centrală la baptiști, penticostali, adventiști și creștini după Evanghelie. Speranța într-un asemenea eveniment le este întreținută prin cărți și predici. Asemenea altor doctrine neoprotestante, și această doctrină pare să se întemeieze pe Biblie. Însă, Biserica nu a învățat niciodată așa ceva.

Materialul de mai jos a fost scris de un pastor neoprotestant dintr-o grupare religioasă care nu susține doctrina „răpirii”. Argumentele întrebuințate de el sunt și de factură biblică, asemenea argumentelor celor care cred în respectiva doctrină. Această dezbatere de argumente biblice ne arată că, rupând Scriptura de Tradiția Bisericii, ea poate fi manipulată ca să dea învățături după placul liderilor religioși. Aceasta, alături de mândrie, este una dintre principalele cauze ale puzderiei de secte „creștine” din zilele noastre.

Propovăduirea apariției Domnului Iisus Hristos în văzduh și „răpirea” Bisericii înainte de Necazul cel Mare (pomenit de Mântuitor la Matei 24:21) nu este mai veche de 200 de ani. Timp de aproximativ 1800 de ani, mergând înapoi până în vremurile apostolice, creștinii au fost învățați să fie biruitori, să îndure cu răbdare suferințele, prigoanele și necazurile ce vor veni, până la revenirea Domnului Iisus Hristos.

Originea învățăturii despre răpire

Ideea unei răpiri sau luări a Bisericii la ceruri a început să fie popularizată abia în secolul XIX, începând de prin anul 1830. Până atunci, ideea în sine apăruse numai sporadic în comentariile izolate ale câtorva autori năstrușnici.

Toți sfinții și aleșii lui Dumnezeu sunt strânși laolaltă înainte de necazul cel mare care va să vină și sunt luați de Domnul ca să nu vadă tulburarea care vine peste lume din pricina păcatelor noastre. (Pseudo-Efrem, aprox. 374-627 d.Hr.)

Afirmația de mai sus pare să fi fost scrisă de Sf. Efrem Sirul, care a trăit în a doua jumătate a secolului IV. Motivul pentru care numită „Pseudo-Efrem” este acela că nu putem fi siguri că Efrem Sirul este autorul. Textul reprezintă cea mai veche menționare a unei răpiri și a fost datat între 374 și 627 d.H. Nu se știe prea clar la ce s-a referit autorul, întrucât Biserica nu avea o asemenea învățătură. Este surprinzător că, în bogata literatură creștină care a început cu cărțile Noului Testament și a continuat după stabilirea canonului biblic, nu există nicio menționare a unei răpiri a Bisericii, ceea ce reprezintă un indiciu dacă această învățătură a fost sau nu propovăduită de Biserica din vechime. Iar când am spus bogata literatură creștină, am inclus aici autorii greci, latini, armeni, copți, sirieni și etiopieni, ortodocși și eretici. Niciunul nu vorbește despre vreo răpire.

Prima idee publică despre o răpire a Bisericii a apărut în anul 1585, când un preot catolic spaniol pe nume Francisco de Ribera a scris un comentariu despre cartea Apocalipsei pe baza unor note din versiunea Vulgata a Bibliei. Aparent, acest comentariu vorbea de o răpire înainte de Necazul cel Mare (prigonirea celor credincioși de către Satan, înaintea celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului). În 1838, Samuel Roffey Maitland, bibliotecar și arhivar al manuscriselor de la Lambeth Palace din Londra, unde se afla biblioteca Bisericii Anglicane, a descoperit manuscrisul lui Ribera și l-a publicat de dragul interesului public.

Prima publicație referitoare la o răpire înainte de Necaz o găsim în 1788. Prin 1740, un baptist pe nume Morgan Edwards a scris un articol pentru ora de escatologie, conținând opiniile sale despre profețiile biblice. Acest articol a fost ulterior publicat la Philadelphia (1788) cu titlul „Două exerciții academice asupra subiectelor numite Mileniul și Zilele de pe Urmă”. În articol, Edwards își prezenta opiniile despre o strângere a Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Teoriile lui nu s-au bucurat de apreciere și au fost complet ignorate de lumea religioasă, fiind considerate extravaganțe pseudo-religioase.

O altă scriere referitoare la o răpire înainte de Necaz s-a numit „Venirea lui Hristos cu slavă și mărire” și a fost scrisă în 1790 de Manuel Lacunza, un preot iezuit din Chile. Cartea cu pricina a fost condamnată și interzisă ca eretică de către Biserica Romano-Catolică, dar a fost ulterior tradusă în engleză de Edward Irving și publicată la Londra în 1827.

În primăvara anului 1830, o scoțiancă cu numele Margaret McDonald, grav bolnavă la pat, a avut parte de niște „vedenii” care au convins-o că Hristos va reveni mai întâi cu slavă pentru cei ce Îl așteaptă, și încă o dată mai târziu, când Îl va vedea orice om de pe pământ. Vedeniile ei au devenit cumva populare, până într-acolo încât în vara aceluiași an, credința ei în revenirea lui Hristos în două etape era deja afirmată în unele adunări religioase din vestul Scoției. La aceleași întâlniri, unii oameni „vorbeau în limbi”, iar alții aveau parte de alte presupuse manifestări ale Duhului Sfânt.

Edward Irving, fost romano-catolic, fondase recent așa-numita „Biserică Apostolică Catolică”. El și adepții lui au început să propovăduiască răpirea înainte de Necaz în jurul anului 1839, fiind influențați de cartea lui Lacunza, deoarece foloseau aceleași trimiteri biblice. Cam tot pe atunci a început să propovăduiască această teorie și John Darby, din secta creștinilor după Evanghelie. Darby, care o cunoscuse pe Margaret McDonald, pretindea că a primit o descoperire dumnezeiască despre răpire în 1827, an care era (absolut întâmplător) chiar anul publicării traducerii făcute de Irving în engleză a cărții lui Lacunza.

Deși este posibil ca unele descoperiri să provină de la Dumnezeu, Biserica ne învață să fim foarte prudenți. În aceeași perioadă în care Margaret McDonalds și John Darby și-au făcut cunoscute „descoperirile”, Joseph Smith în America avea și el parte de niște descoperiri pe baza cărora a înființat secta mormonilor. Nu după mult timp, Ellen White a primit și ea niște descoperiri care au condus la apariția adventiștilor de ziua a șaptea. Remarcabil, toate aceste persoane au primit pretinse descoperiri de la Dumnezeu, însă toate opuse între ele și toate opuse Scripturii. Asemenea întâmplări ne duc cu gândul la avertismentul dat de Dumnezeu lui Moise:

Dacă se va ridica în mijlocul tău proroc și văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune și se va împlini semnul sau minunea aceea de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: Să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi, și să le slujim acelora, să nu asculți cuvintele prorocului acela sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispitește Domnul Dumnezeu vostru, ca să afle dacă iubiți pe Domnul Dumnezeu vostru din toată inima voastră și din tot sufletul vostru. (Deuteronom 13:1-3)

Cu privire la învățăturile vizionarilor, Sfântul Apostol Ioan scria:

„Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci încercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți proroci mincinoși au ieșit în lume.” (1 Ioan 4:1)

În decurs de aproximativ 60 de ani, teoria răpirii era deja acceptată în principalele grupări religioase apusene și devenea doctrină oficială. Majoritatea sectelor apărute la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX (penticostalii, carismaticii...) au preluat această teorie așa cum o învățaseră din adunările din care proveneau. Noile grupări au dus-o mai departe, această transmitere continuând și astăzi.

Așa și-a croit drum teoria răpirii în lumea neoprotestantă. Ce spune însă Scriptura în această privință?

Venirea Domnului și strângerea celor credincioși la El

Unul dintre principiile de căpătâi ale susținătorilor răpirii este interpretarea literală consistentă. Ei afirmă că interpretează literal Biblia, însă problema delicată a teoriei răpirii este că e foarte șubredă în ceea ce privește baza biblică, fiind plină de speculații, asocieri și figuri de stil. Nu se vorbește nicăieri în Biblie de vreo venire secretă a Domnului. În particular, Mântuitorul nu a vorbit niciodată și nici nu a dat de înțeles că va veni prin aer sau pe pământ înainte de ceea ce cu toții numim a Doua Venire.

La Matei 24, El dă câteva profeții ca răspuns la întrebările ucenicilor despre „când vor fi aceste lucruri?” și „care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitului acestei lumi?”. Răspunzând acestor întrebări, Domnul le-a arătat ordinea evenimentelor de dinaintea venirii Lui și strângerii sfinților la El.

El vorbește despre falși proroci, războaie, foamete, molime și cutremure (v. 4-8), despre durerile și prigoana care va veni asupra sfinților din cauza mărturiei lor către neamuri (v. 9-14), despre „urâciunea pustiirii”, când Antihristul se va așeza în templul lui Dumnezeu și se va da drept Dumnezeu (v. 15, Dan. 11:36, 2 Tes. 2:4, Apoc. 13), despre Necazul cel Mare care va veni peste pământ (v. 21). Ne spune că imediat după Necaz soarele se va întuneca, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea din cer și puterile cerești se vor clătina; apoi semnul Fiului Omului va apărea pe cer și toate semințiile pământului se vor jeli (v. 30, Zah. 12:10-12). Fiul Omului va fi văzut venind pe norii cerului, trimițându-și îngerii la un sunet de trâmbiță. Aceștia îi vor strânge pe cei aleși din cele patru colturi (ale pământului), de la un capăt al cerului la celălalt (v. 29-31, Marcu 13:24-27).

Ceea ce spune Mântuitorul este că El nu va veni pe norii cerului, la sunetul trâmbiței, pentru a-i strânge pe sfinți până după Necazul cel Mare. Toate lucrurile menționate la 1 Tes. 4:16-17 și 1 Cor. 15:51, versete care reprezintă baza teoriei răpirii, susțin ceea ce a descris Domnul ca având loc la a doua Sa venire. În aceste versete, Apostolul Pavel a arătat ce se va întâmpla la revenirea Domnului pe pământ. De exemplu, la 1 Tes. 4:17, atunci când spune că noi toți îl vom întâlni pe Domnul în văzduh, cuvântul „a întâlni” are un anumit sens. El era folosit cu referire la primirea unei persoane cu o funcție înaltă. „Se pare că ideea acestui cuvânt era aceea de bun-venit adresat unui demnitar nou venit” (Moulton, Gramatica Noului Testament, Vol. I; Vines Expos. Dicționar de cuvinte biblice). Deci, atunci când cei în viață se vor ridica în văzduh pentru a-l întâmpina pe Domnul, ei nu vor face aceasta pentru a pleca în ceruri cu El, ci pentru a-L întâmpina și primi pe Iisus ca pe un demnitar, Împărat al Împăraților și Domn al Domnilor. Aceasta se va întâmpina la a Doua Venire. În același timp, credincioșii vor fi transformați astfel că atunci când Îl vor vedea, Îl vor vedea așa cum este El și vor fi ca El (1 Ioan 3:2).

Teoria răpirii

„Pe aceasta v-o spunem prin cuvântul Domnului: noi, cei vii, cei rămași până la venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiți. La un semn poruncitor, la glasul arhanghelului și-n trâmbița lui Dumnezeu, însuși Domnul se va pogorî din cer și cei morți în Hristos vor învia întâi. După aceea, noi, cei vii, cei râmași, vom fi răpiți împreună cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Astfel vom fi pururea cu Domnul pururea. Așadar cu aceste cuvinte mângâiați-vă unii pe alții” (1 Tes. 4:15-18).

„După cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta și chipul Celui ceresc. Pe aceasta însă v-o spun eu vouă, fraților: Carnea și sângele nu pot moșteni împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba; deodată, într-o clipire din ochi, la trâmbița de apoi. Trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca ființa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune și ființa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când ființa aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în nestricăciune și ființa aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghițită de biruință.” (1 Cor. 15:49-51)

1 Tes. 4:15-18 și 1 Cor. 15:49-55 sunt versetele principale ale teoriei răpirii folosite de susținătorii acesteia. Deci, dacă tragem temelia, restul învățăturii pică. Esența învățăturii despre răpire afirmă că aceste două versete vorbesc despre o venire specială a Domnului Iisus Hristos pentru a lua Biserica de pe pământ, înainte de a Doua Venire, astfel ca ei să scape de Necazul cel Mare care se va abate asupra celor credincioși. Pentru a da de înțeles aceasta și ignorând învățătura de veacuri a Bisericii, versetele au fost scoase din context și rupte de celelalte versete care vorbesc despre acest subiect (o altă dovadă că este o învățătură falsă). Dacă privim la aceste versete și la altele legate de venirea Domnului, citim despre nori, trâmbița lui Dumnezeu, strângerea sfinților și acea ordine a evenimentelor care trebuie să se întâmple înainte de a Doua Lui Venire.

Norii

Iisus ne spune că El va veni pe nori (Mat. 24:30, Marcu 13:26, Luca 21:27).

În Fapte 1:9-11, Iisus s-a ridicat de la pământ și L-a acoperit un nor. Cum ucenicii stăteau și priveau în sus, doi oameni în haine albe le spun că așa cum Iisus s-a ridicat la ceruri, la fel va și veni (pe nori). Atunci când le vorbesc cei doi oameni, ucenicii erau pe pământ, nu în văzduh. Când cei doi au spus că Iisus va reveni așa cum a plecat, ei s-au referit că El va reveni pe pământ.

Apocalipsa 1:7 ne spune că El va veni pe nori și că orice ochi îl va vedea (nu e o venire secretă).

Ioel 2:1-2 ne spune că ziua Domnului va fi, printre altele, o zi de nori. Putem verifica că este vorba despre a Doua Venire la care se referea Iisus la Matei 24, deoarece mai jos la Ioel 2:10 se spune că soarele, luna și stelele se vor întuneca. Aceeași descriere o dă și Iisus.

Sof. 1:14-15 ne spune că măreața zi a Domnului este o zi de nori.

La 1 Tes. 4:15-17, Apostolul Pavel ne spune că la venirea Domnului, cei care sunt vii vor fi răpiți în nori la Domnul. Am arătat deja ce înseamnă acel „a întâlni”. Acest verset este în deplină armonie cu evenimentele descrise de Iisus ca având loc la a Doua Sa Venire. Ce anume din versetul acesta îl face aplicabil nu celei de-a doua veniri a Mântuitorului, ci unei presupuse răpiri a Bisericii? Unde scrie că după întâmpinarea din văzduh, Iisus va pleca undeva cu credincioșii?

Trâmbița lui Dumnezeu

Iisus a spus că la venirea Lui trâmbița va suna cu putere (Mat. 24:31).

La Ioel 2:1 se dă porunca să se sune trâmbița în ziua Domnului.

Sof. 1:14-15 spune că măreața zi a Domnului este... o zi a trâmbiței.

1 Tes. 4:16 spune că Domnul va coborî din ceruri cu trâmbița lui Dumnezeu.

1 Cor. 15:52 spune că la ultima trâmbiță, atât morții, cât și viii se vor ridica. „Ultima trâmbiță” este acea trâmbiță care va suna înainte ca Iisus să revină pe pământ și să-i strângă pe credincioși. Trâmbița de la ridicarea în văzduh și trâmbița de la a Doua Venire sunt una și aceeași.

După cum se poate vedea, cele două versete de bază pentru învățătura despre răpire corespund lucrurilor pomenite de Mântuitor cu privire la a Doua Sa Venire. De ce am aplica aceste versete la altceva și nu la revenirea Domnului pe pământ?

Strângerea celor credincioși

Domnul a spus că atunci când va reveni pe nori cu slavă și mărire, își va trimite îngerii în sunet de trâmbiță să-i strângă pe cei aleși din cele patru colțuri ale pământului (Matei 24:30-31, Marcu 13:26-27).

Strângerea celor credincioși este pur și simplu împlinirea acelei părți din învățătura lui Hristos (Evr. 6:12) cu privire la învierea morților. Există două părți distincte ale învierii: una este învierea celor credincioși pentru viața veșnică și alta este învierea celor păcătoși pentru pedeapsa veșnică (In. 5:24-29, Dan. 12:2, Fapte 24:15, Luca 14:14, Apoc. 20:4-6, 11-15).

Există o anumită ordine la înviere. Apostolul Pavel ne spune la 1 Cor. 15:23-24 că fiecare va fi înviat în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui; în cele din urmă vor învia cei necredincioși, pentru Judecată. [A se vedea la Daniel 13:13 - „în ceata ta”. Lui Daniel i se spune că va sta în „ceata” lui la sfârșitul zilelor. Cuvântul se referă aici la participarea lui la învierea celor credincioși.]

Știm că Iisus Hristos - pârga - a înviat. Urmează cei ai lui Hristos, la venirea Lui. Dacă există o răpire a credincioșilor înainte de Necazul cel Mare și înainte de a Doua Venire a Domnului, atunci avem o problemă. Dacă răpirea are loc așa cum se spune, atunci o parte a Bisericii vor fi înviați și schimbați întru slavă. Credincioșii născuți după răpire, în timpul Necazului, nu vor avea parte de învierea celor credincioși și nu vor fi schimbați în slavă. Aici e problema. Evrei 11:35-40 ne spune că femeile credincioase și-au primit morții lor înapoi la viață: alții au fost chinuiți, nevrând să primească izbăvirea, ca să ajungă la o mai bună înviere. (De remarcat că textul de aici și până la sfârșitul capitolului vorbește despre înviere). Credincioșii au fost chinuiți, omorâți cu pietre, prigoniți și au îndurat suferințe. Toți aceștia, deși dobândind o bună mărturie pentru credință, nu au primit făgăduința învierii; pentru că Dumnezeu prevăzuse pentru noi ceva mai bun, așa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârșire. Cu alte cuvinte, cei care au murit în Domnul nu pot dobândi învierea înaintea celor care sunt vii.

1 Tes. 4:15 ne spune că „noi, cei vii și care am rămas până la venirea Domnului, nu o vom lua înainte celor care sunt adormiți”. Aceasta înseamnă că cei vii nu pot obține învierea înaintea celor adormiți. În consecință, dacă ar exista o răpire înainte sau în timpul Necazului cel Mare, atunci Cuvântul lui Dumnezeu s-ar vădi mincinos deoarece spune că TOȚI sfinții vor învia cu trupul în același timp. Dacă ar exista o răpire înainte sau în timpul Necazului, sfinții din timpul Necazului, vii la venirea Domnului, nu vor avea parte de plinătatea învierii. Deci dacă toți credincioșii învie cu trupul în același timp, aceasta poate avea loc numai la a Doua Venire.

Mai mult, la 2 Tes. 2:1-5, Apostolul Pavel confirmă ordinea învierii celor credincioși, în paralel cu Matei 24.

„Privitor la venirea Domnului nostru Iisus Hristos și adunarea noastră împreună cu El, vă rugăm, fraților, ca nu degrabă să vă pierdeți cumpătul și nici să nu vă-nspăimântați, nici de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a și sosit. Să nu vă amăgească nimeni în niciun chip, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credință și nu se va arăta Omul nelegiuirii, Fiul pierzării, Potrivnicul, cel ce se înaltă mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, așa ca să se așeze el în templul lui Dumnezeul și să se arate pe sine că este Dumnezeu. Oare nu vă aduceți aminte că vă spuneam aceste lucruri încă de când eram la voi?” (2 Tes. 2:1-5).

Aceste versete ne spun că Domnul nu va reveni și că cei credincioși nu vor fi strânși până când nu va veni lepădarea de credință și Antihristul se va așeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (urâciunea pustiirii). Să ne amintim că Domnul a spus la Matei 24:15, 21 că Necazul cel Mare nu va veni peste pământ decât după urâciunea pustiirii și că cei credincioși nu vor fi adunați decât după Necazul cel Mare. Ziua Domnului la care se face referire mai sus este acea zi în care Mântuitorul va reveni pentru a-i aduna pe cei credincioși, a-i pedepsi pe cei nelegiuiți și a-și întemeia împărăția (Apoc. 19&20, Zah. 14:1-9).

Locașurile din Cer și masa de nuntă a Mielului

„Să nu vi se tulbure inima: credeți în Dumnezeu și credeți în Mine. În casa tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-as fi zis. Eu mă duc să vă gătesc un loc. și dacă Eu mă duc să vă gătesc un loc pentru voi, Mă voi întoarce și vă voi primi la Mine; pentru că acolo unde sunt Eu să fiți și voi” (In. 14:1-3).

O altă eroare a învățăturii despre răpire este aceea că Mântuitorul ar construi locașuri în cer pentru ca atunci când își răpește Biserica la ceruri, sfinții să meargă să locuiască în aceste locașuri și, în timpul Necazului care va dura șapte ani, să sărbătorească nunta Mielului. Versetul citat ca argument pentru acest „plan urbanistic” al Domnului este Ioan 14:1-3. Dacă, așa cum am văzut, Domnul își adună Biserica atunci când revine pe pământ pentru întemeierea împărăției Sale, iar la sfârșit Noul Ierusalim și scaunul de domnie al lui Dumnezeu coboară din cer pentru a se așeza pentru totdeauna pe pământ (Apoc. 21:2-3), atunci cine va mai locui în acele locașuri pe care Iisus le-ar construi în cer? Un „plan urbanistic” complet inutil. Realitatea este că Ioan 14:1-3 se referă nu la strângerea celor credincioși, ci la mântuire. Când Domnul spune „în casa Tatălui Meu sunt multe locașuri”, El vorbește despre feluritele răsplăți pe care le primesc cei credincioși.

Cu privire la nunta Mielului, Scriptura arată că aceasta va avea loc la a Doua Venire a Domnului. Apocalipsa 19:7 anunță că a venit nunta Mielului. De remarcat că aceasta are loc după ruperea celor șapte peceți (Apoc. 6:1-8:1), după judecățile celor șapte trâmbițe (Apoc. 8:2-11:15) și după judecățile celor șapte potire (Apoc. 16:1-17). La 19:9 se spune „Fericiți cei chemați la cina de nuntă a Mielului”, iar în continuare îl vedem pe Domnul cu sfinții care sunt în cer pregătindu-se să vină pe pământ (Apoc. 19:11-16). În Apocalipsa 19:17, un înger anunță că toate păsările sunt chemate „să vină și să se adune la ospățul cel mare al lui Dumnezeu”, ca să mănânce cărnuri de împărați, căpetenii, oameni puternici, etc. Despre ce cină vorbește îngerul? Contextul arată că e vorba de cina de nuntă a Mielului. Vedem apoi că fiara (Antihristul), împărații pământului și oștirile lor se adună se facă război împotriva Domnului. Domnul biruiește fiara și pe falsul proroc, iar oștile pământului sunt zdrobite. Se pare că intenția lui Dumnezeu ca plan pentru nunta Fiului Său diferă de viziunea noastră asupra unei nunti tradiționale. Cina de nuntă a Mielului începe cu o jertfă. În Ezechiel 39:17-20, Domnul invită fiecare pasăre și fiară a câmpului să vină și să mănânce din jertfa pe care o aduce El – carnea împăraților, căpeteniilor și a oamenilor puternici. Este aceeași descriere ca în Apocalipsa 19:17.

Conform Scripturii, cina de nuntă a Mielului are loc după ce Domnul revine pe pământ. În ceea ce privește teoria răpirii, sfinții nu ar putea lua parte la cina de nuntă a Mielului în timpul Necazului cel Mare. Sfânta Scriptură arată că ei nu pot participa.

Biserica în cartea Apocalipsei

Există câteva neconcordanțe pe care susținătorii teoriei răpirii le promovează cu privire la cartea Apocalipsei. Două din ele de care ne vom ocupa aici sunt interpretarea eronată la Apocalipsa 3:10 și afirmația lor că între Apocalipsa 4:1 și Apocalipsa 19 nu se vorbește de Biserică.

„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele și Eu te voi păzi pe tine de ceasul încercării care peste toată lumea va să vină ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ” (Apoc. 3:10).

Doctrina răpirii afirmă că în Apocalipsa 3:10, când Domnul spune că „te voi păzi de ceasul încercării”, El ar vorbi de răpirea Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Această interpretare nu e altceva decât pură speculație. Să vedem ce spune de fapt Scriptura.

„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele...” Cuvântul grecesc pentru „păzit” este tereo, care înseamnă a supraveghea, a avea grijă, a purta de grijă, a feri, a respecta. Cuvântul grecesc pentru „răbdare” este hypomone, care înseamnă consecvență, așteptare, siguranță în acțiune. În Noul Testament, acest cuvânt descrie natura celui care nu se lasă clintit din drumul său și din credincioșia și evlavia lui, în ciuda suferințelor și a încercărilor. Dezvoltat, versetul spune: Pentru că ai respectat cuvântul planului Meu, „Eu te voi păzi de ceasul încercării”. Cuvântul grecesc pentru „a păzi” este același cu „păzit” de mai sus (tereo). Sensul cuvântului „încercare” din acest context este testarea fidelității, integrității, virtuții unui om. Această parte a versetului spune deci: Voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru testarea fidelității și credincioșiei tale, vreme „care va veni peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ”. Cuvântul folosit în text înseamnă întregul pământ locuit. Cuvântul grecesc pentru „a încerca” înseamnă a ispiti, a testa credința cuiva prin ispitirea la păcat.

Dacă parafrazăm Apocalipsa 3:10 pe baza observațiilor de mai sus, avem:

Pentru că ai respectat cuvântul Meu, și Eu voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru testarea prin ispitirea la păcat a credincioșiei tuturor celor care locuiesc pe pământ.

Avem aici vreun indiciu că Mântuitorul ar vorbi despre luarea Bisericii de pe pământ? Mai precis, aici se spune că Domnul îi va păzi și va avea grijă de sfinți la vremea încercării datorită credincioșiei lor (similar cu „Nu te voi părăsi, cu niciun chip nu te voi uita” – vezi Evrei 13:5). Acest verset este în armonie cu Ioan 17:15, unde Iisus spune „Mă rog nu ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești (tereo) de cel rău”. Domnul nu își va lua Biserica de pe pământ în timpul Necazului, deoarece Biserica trebuie să fie pe acest pământ martoră a Domnului Iisus Hristos, spre mântuirea oamenilor. Chiar dacă Necazul va fi un timp de judecăți teribile asupra celor fără de Dumnezeu, oamenii lui Dumnezeu vor fi păziți, îngrijiți și apărați prin puterea Celui Preaînalt. Nu poate Dumnezeu să facă aceasta? Nu i-a păzit El pe Noe și pe familia acestuia fără a-i lua de pe pământ? (Facerea 5:13-23). Nu l-a păzit El pe Lot fără a-l lua de pe pământ? (Facerea 19:15-16). Au fost copiii lui Israel afectați de plăgile aduse asupra Egiptului? N-au fost ei păziți în ținutul Gosenului? (Ex. 8:22-23, 9:6,26, 10:23). Nu au fost ei mântuiți prin sângele mielului de Paști atunci când moartea a umbrit țara? (Ex.12:27). Unde în Scriptură Dumnezeu îi ia de pe pământ pe cei pe care vrea să-i păzească, atunci când trimite judecată asupra celor necredincioși? Așa ceva nu s-a întâmplat niciodată și nici nu se va întâmpla. Cu privire la cei credincioși, Scriptura spune la 1 Tes. 5:9: „Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos.” Cei credincioși nu au de ce să se teamă atunci când va fi turnată mânia lui Dumnezeu peste lume, deoarece nu ei fac obiectul acestei mânii, ci cei necredincioși.

Aceasta nu înseamnă că în timpul Necazului, cei credincioși nu vor avea parte de încercări, prigoane și suferințe. Cei ce sunt ai Lui nu numai că vor fi prigoniți, ci vor fi chiar omorâți (Apoc. 6:9-11, 7:13-14, 12:11,17, 13:7-10, 14:12-13). Cel ce aduce aceste prigoane și suferințe peste cei credincioși nu este Dumnezeu, ci Satana și cei necredincioși care îi prigonesc pe copiii lui Dumnezeu. Mântuitorul nu le-a făgăduit ucenicilor Săi că nu vor avea parte de prigoane și suferințe. Din contră, El spune la Ioan 5:20: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă pe Mine m-au prigonit, așa vă vor prigoni și pe voi”. La Matei 24:9, când El vorbea despre vremurile din urmă, spunea: „Vă vor da la chinuri, vă vor ucide și veți fi urâți de toate Neamurile din pricina Numelui Meu”. La Ioan 16:33, El spune: „Acestea vi le-am spus ca să aveți pace întru Mine. În lume veți avea necazuri. Dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea”. Reacția unui creștin la prigoană și suferințe ar trebui să fie o mărturie pentru Iisus Hristos. De pildă, în Fapte 16:20-34, Pavel și Sila sunt aduși în fața autorităților, bătuți și aruncați în temniță, cu picioarele în lanțuri. Nu s-au plâns unul altuia că erau prost tratați, ci la miezul nopții s-au rugat și au cântat imne de slavă. Atunci a avut loc un cutremur. Temnicerul vine apoi la Pavel și îl întreabă: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” și el și toată casa lui se botează. Cutremurul i-a făcut pe aceștia să se boteze? Nu. A fost mărturia în Hristos Iisus, într-un moment de prigoană și suferință. Așa cum am arătat, Biserica trebuie să fie pe pământ un martor al lui Iisus Hristos, vestind Evanghelia și chemându-i pe oameni la mântuire.

Teoria răpirii afirmă că după Apocalipsa 4:1 și până la Apocalipsa 19, Biserica nu mai este menționată. Potrivit opiniei susținătorilor acestei teorii, atunci când Ioan este luat la cer, aceasta ar fi o imagine a răpirii Bisericii. Dacă ne uităm însă în Scriptură, vom vedea că aceasta nu este decât o speculație și o fantezie. Și Pavel a fost luat (în duhul) la cer unde a primit niște descoperiri, dar aceasta nu înseamnă că cei credincioși vor fi luați de pe pământ!

Într-un limbaj figurativ, Scriptura vorbește despre veșmintele Bisericii. La Apocalipsa 3:4-5, se spune: „Ai în Sardes câteva nume care nu și-au întinat vesmintele; ei vor umbla cu Mine în alb, căci sunt vrednici. Biruitorul va fi îmbrăcat astfel în vesminte albe și numele lui nu-l voi șterge din Cartea Vieții și-i voi mărturisi numele înaintea Părintelui Meu și înaintea îngerilor Săi”. La Apocalipsa 3:18, unde Mântuitorul vorbește bisericii din Laodiceea, El spune: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te-îmbogățești. Vesminte albe, ca să te-mbraci și să nu se dea pe fată rușinea goliciunii tale”. Dacă ne uităm la Apocalipsa 19:7-8, o găsim pe Mireasa Mielului, care este Biserica: „Și i s-a dat să se îmbrace cu vison curat, luminos – căci visonul reprezintă faptele cele drepte ale sfinților”.

În Scriptură, Biserica este îmbrăcată în haine albe. Aceasta este definitoriu pentru cei care au fost spălați prin sângele mântuitor al lui Iisus Hristos. Orice pomenire în Apocalipsă a credincioșilor îmbrăcați în alb îi reprezintă pe membrii Bisericii.

La Apocalipsa 6:9-11: „Am văzut sub altar sufletele celor înjunghiați din pricina cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei pe care o aveau... și fiecăruia dintre ei i s-a dat un vesmânt alb”. Aceasta este o descriere a membrilor Bisericii.

La Apocalipsa 7:13-14: „Unul din bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: ‚Aceștia, care sunt îmbrăcați în alb, cine sunt și de unde vin?’ Eu i-am spus: ‚Domnul meu, tu știi’. El mi-a spus: ‚Aceștia sunt cei ce vin din Necazul cel Mare. Vesmintele și le-au spălat și le-au înălbit în sângele Mielului’.” Aici, acești sfinți au venit din Necazul cel Mare. Ei nu au fost luați la cer ca să scape.

La Apocalipsa 12:11: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor și prin aceea că nu și-au iubit viața lor până la moarte”. Aceasta este tot o referire la Biserică. Cine altcineva a biruit prin sângele Mielului?

Mai departe, la Apocalipsa 12:17: „Balaurul s-a aprins de mânie împotriva femeii și a pornit să facă război cu ceilalți din seminția ei, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Iisus”. Aceasta este tot o referire la Biserică. Cine altcineva mai are mărturia lui Iisus Hristos?

Mai departe, la Apocalipsa 13:7: „I s-a dat să facă război asupra sfinților și să-i biruie...” Mulți ar zice aici, cum poate aceasta să fie o referire la Biserică dacă sfinții sunt biruiți? Acest verset se leagă de Daniel 12:7b: „Când va termina de risipit puterea celor sfinți, toate aceste lucruri se vor termina”. Această risipire a puterii celor sfinți este o aparentă biruire a lor. Spre sfârșitul Necazului, Satana și Antihrist vor crede că au câștigat lupta împotriva Domnului și a Bisericii Sale, încât Antihrist se va așeza în Templu, dându-se drept Dumnezeu. La Matei 24:22 Domnul a spus: „Dar datorită celor aleși zilele acelea au fost scurtate” și la versetul 24 „Se vor ridica Hristoși mincinoși și proroci mincinoși, și vor face semne mari și minuni, încât să însele, de s-ar putea, și pe cei aleși”. Va fi o vreme de mari prigoane și suferințe pentru Biserică și, deși puterea lor va fi aparent risipită, ei vor avea biruința în cele din urmă.

În fine, la Apocalipsa 14:12: „Aici este răbdarea sfinților, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus”. Cine altcineva păzește poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus Hristos, dacă nu Biserica?

Concluzie

Iată că am cântărit teoria răpirii și am găsit-o ușurică (Daniel 5:27). Toate aspectele din acest studiu au fost analizate în context și dovedite cu multe versete. Teoria conține multe contradicții și nu se întemeiază pe Sfânta Scriptură. Mai mult, cei care citesc acest studiu și fac parte din grupări religioase care se doresc a fi o continuare a Bisericii din vechime, trebuie să ia seama că acea Biserică din vechime nu avea asemenea învățătură.

Întâlnire la „răpire” sau în realitate? Credința noastră Apologetică