Bogdan Mateciuc
Trăim într-o epocă în care trecutul pare mai disputat ca niciodată. De la rețelele sociale până la tribunele parlamentare, vedem cum istoria este invocată, reinterpretată sau mitizată în funcție de interese ideologice. În România, acest fenomen poartă un nume din ce în ce mai greu de ignorat: mistificarea naționalistă a istoriei.
Nu vorbim aici despre o simplă greșeală de manual sau despre o dezbatere academică. Vorbim despre o practică periculoasă prin care trecutul este transformat în armă simbolică, în scopuri de manipulare emoțională, de excludere identitară și de justificare a unor politici. Când istoria este pusă în slujba miturilor și nu a adevărului, societatea prezintă semne de boală și complexe.
Ce este mistificarea naționalistă?
Pe scurt, este atunci când trecutul nu mai este privit ca un teren de cercetare și înțelegere, ci ca o sursă de legitimitate pentru diferite curente ideologice. Se selectează doar acele evenimente și figuri care servesc unei narațiuni glorificatoare, iar tot ce contrazice mitul e ignorat, minimalizat sau stigmatizat.
Ni se spune, de pildă, că ne tragem din daci puri și nobili, că „strămoșii noștri au fost mereu viteji și credincioși”, că „am fost întotdeauna victimele marilor imperii” și că „Biserica ne-a ținut uniți, ea este mama poporului român”. Istoria reală, cu nuanțele, contradicțiile și complexitățile ei, dispare în spatele acestor formule emoționale.
De ce e periculos?
Această formă de falsificare a trecutului are efecte directe asupra prezentului:
Exemple
În perioada comunistă, Ceaușescu a dus mistificarea la nivel de doctrină de stat: dacii erau glorificați, Burebista era comparat cu el... După 1990, în loc să deconstruim aceste mituri, multe dintre ele au fost reciclate și au apărut altele noi — de la discursul daco-mistic, la „românul” Nikola Tesla, la cele 20 de milioane de vorbitori de limba română care trăiesc în India, până la ideea că poporul român este ortodox din naștere și a fost creștinat de însuși Sfântul Apostol Andrei (cine mai e ca noi?).
Întreținerea mitului despre Sfântul Andrei este văzută ca o datorie de numeroși preoți, în ciuda lipsei dovezilor istorice.
Eusebiu din Cezareea (cca. 263–339), în lucrarea sa Historia Ecclesiastica (Cartea a III-a, cap. I), citând o sursă mai veche – Origen, scria că „Andrei a predicat sciților.”
Acest citat este baza istorică principală pentru ipoteza că Andrei ar fi ajuns în Sciția. Însă Eusebiu nu precizează ce regiune a Sciției: termenul putea desemna o zonă vastă, din nordul Mării Negre până în Asia Centrală. Interpretarea că ar fi vorba de Sciția Mică (Dobrogea de azi) este o extrapolare ulterioară, dar susținută de tradiția locală.
Celelalte date, cum ar fi presupusa peșteră a Sfântului Andrei din Dobrogea, sunt din categoria „Se spune că...” și țin tot de tradiții locale.
Este mai firesc să considerăm că creștinarea populației care trăia pe teritoriul României de azi (nu erau numai daci) a fost un proces de durată și s-a făcut atât prin propovăduirea din aproape în aproape, de la creștin la necreștin, cât și prin misionarismul unor preoți sau episcopi (Ulfila este cel mai cunoscut caz).
Ce putem face?
Într-o societate sănătoasă, memoria istorică este plurală, nu monolitică. Iar asta înseamnă:
În loc de concluzie
A-ți iubi țara nu înseamnă să-i idealizezi trecutul, ci să fii dispus să-l cunoști în profunzime — cu tot ce a fost luminos, dar și cu ce a fost rușinos. A construi o societate sănătoasă înseamnă să avem curajul de a privi în oglindă, nu în vitrină.
O națiune matură nu se teme de adevăr. Doar o națiune imatură are nevoie de mituri ca să se simtă întreagă.