America secolelor XVIII și XIX a fost marcată în plan religios de o efervescență fără precedent. O societate pestriță, în continuă transformare, o frontieră care se extindea permanent spre vest, sentimentul de libertate absolută, lipsa unei autorități ecleziale, au fost printre factorii care au generat un teren fertil pentru o multitudine de inovații religioase. Observatorii identifică Prima Mare Trezire în secolul XVIII și a Doua Mare Trezire în secolul XIX. Termenul trezire religioasă desemnează o mișcare socială, adesea informală, în cadrul căreia mulțimi de oameni își reafirmă valorile religioase și își asumă o îndreptare a vieții personale, stârniți de predicatori de toate facturile.
A Doua Mare Trezire din America a adus cu sine și o explozie de secte și mișcări religioase noi.
Originile mormonismului: între fantezie, ocultism și oportunism
Joseph Smith s-a născut în 1805 într-o familie modestă din nord-estul Statelor Unite. Tatăl său, cu o imaginație fertilă și o înclinație spre misticism, căuta comori ascunse – o practică răspândită printre săracii din regiune, alimentată de legende locale despre bogății îngropate de triburile amerindiene. În acest mediu îmbibat de superstiții și mituri, tânărul Smith a crescut într-o atmosferă propice fanteziei religioase și escrocheriei spirituale.
În paralel cu umblatul după comori îngropate, epoca era marcată de speculații privind originea triburilor amerindiene. Una dintre ipotezele populare, susținută de o literatură religioasă speculativă, sugera că amerindienii ar fi descendenții celor zece triburi pierdute ale lui Israel. Aceste idei, deși lipsite de susținere științifică, au alimentat imaginația tânărului Smith și au pregătit terenul pentru ceea ce urma să devină o elaborată construcție pseudo-religioasă.
Potrivit declarațiilor sale, în noaptea de 21 septembrie 1823, la vârsta de 17 ani, Joseph Smith a avut o viziune în care un înger numit Moroni i-a dezvăluit existența unor plăci de aur îngropate într-un deal din apropierea casei lor, conținând „Evanghelia veșnică” predicată de Iisus Hristos unor popoare precolumbiene. Smith a susținut că a găsit plăcile la locul respectiv, dar că a primit permisiunea să le ia abia în 1827.
Cu ajutorul a două pietre magice, Smith a început traducerea plăcilor de aer din „egipteana reformată” – o limbă inexistentă în istoria filologică – în engleză. Pietrele magice erau un accesoriu comun pentru căutătorii de comori îngropate.
Martin Harris, un fermier înstărit, a fost atras de povestea tânărului Smith și a finanțat publicarea noii scripturi – Cartea lui Mormon. Totuși, înainte de a face aceasta, Harris a încercat să verifice autenticitatea afirmațiilor lui Smith. A primit de la acesta o transcriere a unor caractere de pe plăcile de aur, pe care a dus-o la un profesor de limbi clasice de la Columbia University. Reacția profesorului a fost tranșantă: așa-zisa transcriere nu era altceva decât o mâzgăleală de simboluri haotice și deformate, fără coerență și inspirație reală, copiate parțial din surse cunoscute precum calendarul mexican al lui Humboldt.
Harris a ales să ignore verdictul profesorului. Și-a ipotecat casa pentru a finanța publicarea cărții, care a văzut lumina tiparului în martie 1830. Smith a pretins că îngerul nu îi dă voie să arate nimănui plăcile de aur – pentru a nu-i fi furate – și astfel nimeni nu le-a văzut cu adevărat. Câțiva apropiați ai lui– membri de familie și prieteni implicați în conducerea noii „biserici” – au declarat că le-au văzut „spiritual”, nu fizic. Nevasta lui a declarat că a pus mâna pe ele, învelite fiind într-o cârpă, dar fără să le vadă.
La scurt timp după apariția cărții, Joseph Smith a înregistrat oficial „Biserica lui Iisus Hristos”, redenumită ulterior „Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților din Ultimele Zile”, cu membrii fondatori proveniți în majoritate din familia sa. Aceștia s-au botezat reciproc și și-au atribuit titluri și funcții. Noua „biserică” a pretins a fi o „restaurare” a Creștinismului.
În 1842, Smith a fost inițiat în francmasonerie și a ajuns Maestru Mason în doar o zi – un traseu neobișnuit, dar revelator pentru asemănarea dintre ritualurile masonice și ritualurile mormone. De altfel, mai toți liderii mormoni din epocă erau masoni, fapt care subliniază influența ocultă în arhitectura doctrinară a sectei.
Smith și susținătorii săi și-au mutat cartierul general în orășelul Nauvoo (fost Commerce) din statul Illinois. Numărul adepților a crescut suficient de mult încât noua grupare să preia conducerea orașului și să instituie treptat o dictatură religioasă. Practicile și anumite gesturi radicale ale mormonilor (miliția lor locală a distrus sediul și tipografia unui ziar local critic la adresa lor), inclusiv zvonurile despre poligamia practicată de unii dintre ei, au alimentat tensiunile dintre mormoni și ceilalți localnici.
În 1844, în timp ce Smith era în arest și aștepta să fie judecat pentru trădare (ca primar în Nauvoo, instituise legea marțială în contra legislației statale), o mulțime furioasă a atacat închisoarea și l-a împușcat mortal. Conducerea a fost preluată de Brigham Young, însă au apărut mai multe facțiuni rivale. Cea mai importantă disidență, condusă de fiul lui Smith, Joseph Smith III, s-a înregistrat oficial în 1860 sub numele de „Comunitatea lui Hristos”. Această ramură a respins poligamia și alte excese teologice ale grupării principale.
Cartea lui Mormon – un alt testament, o altă teologie, un alt Iisus
Povestea din carte spune că, în jurul anului 600 î.Hr., un profet evreu pe nume Lehi este avertizat de Dumnezeu să fugă din Ierusalim înainte de distrugerea acestuia și să plece cu familia și câțiva adepți într-o călătorie pe mare spre o nouă „țară făgăduită” – continentul american. Aici, urmașii săi întemeiază o civilizație prosperă, construind orașe și chiar un templu asemănător celui din Ierusalim – totul în mai puțin de două decenii. O realizare neverosimilă, în contextul lipsurilor tehnologice și umane, mai ales când se compară cu Templul lui Solomon, care a necesitat zeci de mii de muncitori și ani întregi pentru construcție.
După moartea lui Lehi, comunitatea se scindează în două tabere rivale: nefiții (urmașii credincioși) și lamaniții (urmașii rebeli). Războaiele civile și decăderea morală și religioasă culminează cu anihilarea nefiților de către lamaniți, care, potrivit cărții, ar fi strămoșii amerindienilor de azi.
Narațiunea atinge un punct culminant când, după învierea Sa la Ierusalim, Iisus Hristos se arată acestor popoare de peste ocean, reluând învățăturile evanghelice și oferindu-le o versiune chiar mai „completă” decât cea redată în Noul Testament. Relatările acestor evenimente sunt compilate de un profet pe nume Mormon, pe niște plăci de aur pe care le îngroapă până când, în 1827, Joseph Smith pretinde că le descoperă, ghidat fiind de îngerul Moroni, cu misiunea de a „restaura” Creștinismul.
Această poveste din Cartea lui Mormon este contrazisă de o sumă de date și fapte. Pe lângă faptul că limba originală – egipteana reformată – nu există, niciunul dintre orașele, culturile, limbile sau practicile descrise în carte nu se regăsește în realitatea arheologică a Americii precolumbiene. Studiile genetice și lingvistice au demonstrat că amerindienii nu au origine semitică, ci sunt înrudiți cu populațiile din Asia de Est, ajunse în Lumea Nouă prin strâmtoarea Bering. De asemenea, animale, plante și tehnologii menționate în carte (precum cai, grâu, oțel sau roți) nu existau în Americi înainte de sosirea europenilor.
O analiză atentă a cărții relevă următoarele.
Joseph Smith a compus textul folosind Biblia King James și elemente din epocă: disputele protestante locale și structuri narative inspirate din căutarea de comori (plăci ascunse, revelații). Rezultatul este o lucrare religioasă americană sincretică, cu ambalaj biblic. Cartea este scrisă aproape în întregime în engleza arhaică a Bibliei King James (KJV, 1611). Multe pasaje sunt copiate aproape cuvânt cu cuvânt din Biblia KJV. Isaia 2–14 apare aproape întreg, cu variații minime. În unele cazuri, sunt copiate și greșelile de traducere ale ediției KJV. O traducere autentică a unui text antic scris în „egipteană reformată” nu ar putea include copierea fidelă a textului KJV, cu tot cu erorile lui.
Pe lângă Cartea lui Mormon, doctrina mormonă include și alte texte sacre precum Doctrine și Legăminte – o colecție de „revelații” în mare parte atribuite lui Smith – și Perla de mare preț, o antologie de texte adunate mai târziu, în 1842. Aceste cărți, precum și scripturile biblice, sunt considerate deschise reinterpretării de către liderii mormoni, care se prezintă drept profeți ce primesc revelații continue.
Învățăturile mormonilor – mitologie pseudo-creștină și erezie doctrinară
Doctrina mormonă reprezintă un amalgam de idei oculte, mituri speculative și reinterpretări radicale ale revelației creștine, care distorsionează învățătura despre Dumnezeu, istoria mântuirii și condiția umană.
Potrivit acestei secte, istoria lumii începe cu un Tată ceresc și o Mamă cerească – două entități divine care produc o mulțime de „copii spirituali”. Unul dintre aceștia este Elohim, care este trimis pe Pământ, unde se întrupează sub forma lui Adam. Alături de el vine Eva, tot din cohorta acestor ființe cerești. Cei doi primesc o interdicție divină de a consuma dintr-un pom al cunoașterii, dar Satana intervine și o convinge pe Eva să încalce porunca, susținând că astfel va dobândi cunoașterea și va deveni asemenea unui dumnezeu.
Această versiune a păcatului originar nu mai este o cădere, ci o „ridicare” în rang spiritual: Evei i se atribuie meritul de a fi intuit adevărul ocult despre potențialul divin al omului. Este o pervertire gnostică a tradiției biblice, în care Satana devine un soi de inițiator esoteric, iar păcatul devine trezire.
În continuare, mormonii susțin că, după acest eveniment, în cer are loc un consiliu al „dumnezeilor”, unde Iisus și fratele său Lucifer intră în conflict asupra planului de mântuire. Lucifer, mânat de ambiție, este izgonit și, împreună cu îngerii săi căzuți, se întrupează pe Pământ în oameni cu piele neagră. Această idee a servit mult timp drept justificare teologică pentru rasismul instituționalizat al sectei – negrii erau văzuți ca ființe inferioare, damnate, până în 1978, când o „revelație” oportună a schimbat poziția oficială.
Concepția despre nașterea lui Hristos este la fel de scandalos reinterpretată: Maria nu zămislește prin Duhul Sfânt, ci în urma unei relații trupești cu un înger. Iisus, ajuns adult, își ia mai multe soții – Maria, Marta și Maria Magdalena – și instituie astfel, prin exemplu, poligamia. Această practică a fost considerată sacră până la sfârșitul secolului XIX, iar sexualitatea are un loc esențial în cosmologia mormonă: spiritele din lumea de dinaintea nașterii sunt rodul unirii dintre ființe cerești.
După moartea și învierea lui Hristos, mormonii susțin că El devine un dumnezeu planetar, responsabil de Pământ, în timp ce alte planete ar avea alți mântuitori. Fiecare adept mormon, dacă trăiește exemplar potrivit dogmelor sectei, poate deveni el însuși dumnezeu peste o altă planetă. Este o doctrină a îndumnezeirii prin progres personal, nu prin har, ci prin merit și ritual.
Viața cotidiană a adepților este reglementată până în cele mai mici detalii: lista de interdicții cuprinde alcoolul, cafeaua, ceaiul negru și alte substanțe considerate periculoase pentru discernământul spiritual. Ca atare, cina „euharistică” se face cu pâine și apă – nu cu vin, pentru a nu tulbura mintea.
În aceeași logică de „revelații adaptabile”, mormonii și-au modificat poziția și față de interdicții alimentare în funcție de interese economice. Inițial, consumul de Coca-Cola era interzis. Dar după ce compania a amenințat că nu va mai cumpăra zahăr din statul Utah, profetul a „primit” o nouă revelație: a bea Coca-Cola nu mai este păcat.
Ritualurile mormone se desfășoară atât în săli de adunare, cât și în temple rezervate inițiaților, unde se celebrează ceremonii de inspirație masonică – cu simboluri oculte, jurăminte secrete și gesturi rituale. Una dintre acestea este „căsătoria eternă”, prin care soții sunt uniți „pentru totdeauna”, inclusiv în viața de apoi – o idee contrazisă frontal de Evanghelie, unde se afirmă limpede că „în ceruri nu se vor mai însura, nici mărita” (Matei 22:30).
În fine, mormonii practică „botezul pentru morți”, un ritual prin care ei își „mântuiesc” strămoșii, botezându-se în locul acestora, pentru a-i include post-mortem în comunitatea lor. Acest demers obsesiv de a cartografia arborele genealogic și de a-i „converti” pe morți este expresia unei spiritualități ritualice și mecanice, în care harul divin este înlocuit de birocrație sacră.
Poligamia în mormonism – între „revelație divină” și oportunism politic
Practica poligamiei în cadrul mișcării mormone a fost inițiată de însuși fondatorul sectei, Joseph Smith, mai întâi pe ascuns, apoi tot mai deschis. Smith le-a declarat apropiaților săi că ar fi primit o revelație divină prin care i se poruncea să aibă mai multe soții, sub pretextul „înmulțirii drepților” și al populării pământului cu urmași „aleși”. Așa-zisa poruncă a devenit normativă pentru aproximativ o treime dintre membrii sectei, fiind considerată chiar o cerință obligatorie pentru mântuire.
Succesorul lui Smith la conducerea sectei, Brigham Young, a instituționalizat poligamia. El însuși a avut 27 de soții și 56 de copii. Pe fondul ostilității crescânde din partea autorităților și a populației din estul SUA, mormonii au fost forțați să migreze către vest, unde au fondat orașul Salt Lake City, viitorul centru al religiei mormone, în teritoriul care avea să devină ulterior statul Utah.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, admiterea teritoriului Utah ca stat american era blocată din cauza practicării poligamiei. Sub presiunea guvernului federal, liderii sectei au pretins că au primit o nouă „revelație” de la Dumnezeu prin care li se cerea abandonarea poligamiei. Renunțarea la poligamie a deschis calea pentru integrarea Utah-ului în Uniune în anul 1896.
Totuși, poligamia nu a dispărut complet. Numeroase grupări disidente, desprinse din organizația principală în secolul al XIX-lea, continuă și astăzi să o practice, considerând că „revelația” abandonării poligamiei a fost una politică, nu divină. Aceste comunități izolate, mai ales în zonele rurale din Utah, Arizona și Idaho, păstrează modelul familial extins ca semn al fidelității față de învățăturile originale ale lui Smith și Young.
Prozelitismul mormon: marketing spiritual și manipulare religioasă
Această grupare a pătruns şi în România după lovitura de stat din 1989. Misionarii mormoni – tineri băieți îmbrăcați sobru, adesea în costume negre și cu ecusoane inscripționate cu „Elder [Prenume]” – sunt trimiși în toată lumea în misiuni de doi ani, în care sunt învățați să abordeze oameni pe stradă, să ofere materiale gratuite, să inițieze conversații pe teme spirituale și să invite oamenii la discuții sau activități în sediile locale ale sectei. Acești tineri sunt instruiți printr-un sistem strict, cu metode de comunicare persuasivă ce amintesc, uneori, de tehnicile de recrutare utilizate în marketingul piramidal sau în psiho-sectele contemporane.
Materialele de propagandă includ broșuri de calitate, website-uri, filme motivaționale și o prezență digitală activă pe rețelele sociale. Cartea lui Mormon este distribuită gratuit, însoțită de promisiunea unei „noi revelații” și a unei „restaurări” a Creștinismului originar, despre care mormonii pretind că s-a pierdut.
Un element esențial al tacticii prozelitiste este prezentarea unei imagini idealizate a familiei mormone: curată, disciplinată, unită, cu valori morale solide. Această imagine este atractivă pentru persoane aflate în criză de identitate, în căutarea unei comunități sau a unui scop spiritual. Totodată, mormonii oferă cursuri gratuite de engleză, ajutoare sociale, activități pentru tineri și familii, tabere educaționale și chiar sprijin financiar, toate acestea funcționând ca forme mascate de atragere a potențialilor convertiți.
În paralel, convertirea este ghidată printr-un parcurs bine structurat: întâlniri săptămânale, materiale de studiu, mărturii emoționale ale altor membri și presiune comunitară subtilă.
Una dintre cele mai sofisticate forme de influență este modul în care mormonii controlează informația. Noilor convertiți nu li se vorbește de la început despre învățăturile bizare ale sectei, menționate mai sus. Ei sunt îndemnați să nu citească materiale „anti-mormone” (inclusiv critici academice sau mărturii ale foștilor membri), fiind avertizați că acestea sunt „ispite” sau „atacuri ale Satanei”. Această izolare informațională, combinată cu o viață religioasă foarte strictă, favorizează o formă de captivitate ideologică din care ieșirea devine extrem de dificilă.
Departe de a fi doar o „variantă” inofensivă a Creștinismului, mormonismul utilizează o strategie de extindere sofisticată, în care imaginea curată ascunde mecanisme subtile de manipulare, supunere și reconfigurare a conștiinței religioase.