O teorie care cere o credință puternică
Bogdan Mateciuc
Introducere
Teoria evoluției este promovată și predată astăzi ca un fapt dovedit dincolo de orice îndoială. Pentru că vine cu o aură de „științific”, unii o acceptă înainte de a scruta presupusele dovezi.
1. Originea teoriei
Deși englezul Charles Darwin este prezentat ca părinte al teoriei evoluției, speculații despre transformarea speciilor din una în alta au existat cu mult timp înaintea lui. Darwin a fost totuși cel care a structurat teoria și a făcut-o publică pe scară largă.
În urma unor călătorii de observație biologică în anii 1830, în care a întâlnit varietăți de insecte, plante și animale în diferite locuri ale lumii, el s-a gândit că ar fi posibil ca formele actuale de viață să fi evoluat din niște forme inferioare, trecând prin nenumărate stadii intermediare pe parcursul a milioane de ani. A publicat această teorie în anul 1859, sub titlul Originea speciilor.
2. Ce afirmă teoria
Darwin a speculat că toate speciile provin dintr-un strămoș comun, formele de viață și variațiile lor crescând, odată cu trecerea timpului, de la câteva la multitudinea pe care o vedem astăzi. Această „evoluție” a implicat și o „selecție naturală” – exemplarele cu trăsături avantajoase au supraviețuit și s-au reprodus mai mult.
În secolul XX, teoria lui a fost completată cu noi informații despre genetică și biologia populațiilor, teoria actualizată fiind numită neodarwinism.
Elementele centrale ale teoriei de astăzi sunt următoarele:
3. Paleontologia
Prima categorie de dovezi oferite de evoluționiști sunt fosilele. Se consideră că fosilele arată o succesiune graduală a formelor de viață de-a lungul timpului geologic.
Încă de la început Darwin a realizat că teoria lui stă în picioare sau cade în funcție de găsirea fosilelor care să dovedească existența unui număr uriaș de forme intermediare pentru toate formele de viață de pe Pământ. Logica este evidentă. Potrivit teoriei, pe parcursul a milioane de ani, pe suprafața Terrei au trăit și evoluat un număr foarte mare de exemplare din fiecare specie. Toate aceste exemplare, diferite foarte puțin de la o generație la alte, au murit și au ajuns în pământ. Astfel, ar trebui să găsim în pământ fosile de la mii și mii de exemplare ușor diferite („evoluate”) din fiecare formă de viață.
Problema este că nu găsim așa ceva în pământ. Mai mult, ceea ce prezintă evoluționiștii ca „dovezi fosile”, expuse în muzee, se află la mare distanță unele de altele pe scara evoluționistă. Câteva fosile asemănătoare și ar trebui să credem proprietarii au evoluat unii din alții.
De fapt, fosilele vorbesc împotriva teoriei evoluției. Așa este cazul exploziei din Cambrian, un episod spectaculos din istoria vieții, petrecut în urmă cu aproximativ 541–485 milioane de ani, la începutul erei paleozoice.
Într-un interval relativ scurt de timp geologic (10–20 de milioane de ani), apar în fosile majoritatea marilor planuri corporale ale animalelor pe care le cunoaștem azi: artropode, moluște, cordate timpurii, echinoderme etc.
Practic, aproape toate încrengăturile majore de animale își fac apariția brusc în înregistrarea fosilă. Nu evoluează de nicăieri. Până atunci, viața era dominată de organisme simple: bacterii, alge, câteva forme multicelulare moi. După Cambrian, ecosistemele sunt complexe, cu prădători, apărare, schelete minerale, organisme care sapă în sedimente sau înoată activ. Este momentul în care apare pentru prima dată „lanțul trofic” complex.
3a. Evoluția omului
O vizită într-un muzeu de științe naturale din lume ne va aduce în fața unor „strămoși ai omului” reprezentați în cel mai mic detaliu – uneori ca familie completă, adunați în jurul unui foc, la gura unei peșteri. Toate aceste creații artistice pleacă de la diferite fosile pe care evoluționiștii le-au catalogat ca reprezentând forme intermediare între om și maimuță – unele mai apropiate de maimuță, altele mai apropiate de om.
Australopithecii
Această categorie îi include pe cei mai primitivi strămoși ai omului – Australopithecus înseamnă „maimuță sudică”. Se crede că au apărut în Africa acum 4 milioane de ani și că au dispărut acum un milion de ani. Cea mai veche subdiviziune, spun evoluționiștii, este Australopithecus afarensis, urmată de Australopithecus africanus și Australopithecus robustus, care avea oase relativ mai mari.
Deși aveau trăsături specifice maimuțelor și traiului în copaci, evoluționiștii spun că aceștia mergeau în două picioare. Totuși, alți cercetători evoluționiști (Lord Solly Zuckerman și Charles Oxnard) au demonstrat că Australopithecii nu mergeau în două picioare.
Lucy
Lucy este perla dovezilor fosile ale evoluției omului. A fost descoperită în Etiopia în 1974 și reprezintă doar 40% din scheletul unei primate cu mers aparent biped. Deși s-a găsit foarte puțin din craniul ei (vezi fosilele ei mai jos), s-a calculat că acesta era mai mare decât craniul unei maimuțe, dar mai mic decât cel al unui om. Lucy a fost proclamată „primată evoluată” - mers biped și craniu intermediar între maimuță și om. Ulterior, spre sfârșitul anului 2008, unii cercetători și-au dat seama că Lucy nu era femelă, ci mascul și l-au botezat Lucifer!
Pe lângă faptul că mărimea calculată a craniului lui Lucy e discutabilă din cauza puținătății oaselor, analiza degetelor ei arată că ea trăia în copaci, lucru recunoscut și de unii evoluționiști. Alții sunt de părere că Lucy nu a fost nicidecum o maimuță evoluată, ci o varietate de primată mare africană care a dispărut ulterior ca specie. Această supoziție este întărită și de faptul că în aceeași regiune și numai în acea regiune s-au găsit și alte urme fosile din ceea ce evoluționiștii numesc Australopithecus afarensis (specia lui Lucy).
De asemenea, în regiune și datate ca aparținând perioadei lui Lucy s-au găsit urme umane. Dacă Lucy a trăit în aceeași perioadă cu oamenii, nu putea fi strămoșul lor.
Homo habilis
A apărut cumva din necesitatea de a face legătura dintre Australopithecus și oameni, primii fiind prea diferiți de ultimii (Australopithecii erau, de fapt, maimuțe). Așa că evoluționiștii au luat alte fosile de maimuță și le-au prezentat ca fiind diferite de Australopithecus. În plus, au spus că acești „strămoși” foloseau unelte (Homo habilis înseamnă om îndemânatic).
Însă și aici au apărut studii ale altor evoluționiști (Wood & Brace și Holly Smith), care au arătat că Homo habilis nu erau diferiți de Australopithecus, fiind în fond tot maimuțe.
Homo erectus
Categoria Homo erectus include mai multe descoperiri hominide. Sunt incluse aici omul de Peking, omul de Java și primele specimene Homo africane, cum ar fi Turkana Boy. Homo erectus ne este descris ca o persoană mică, cu o capacitate craniană medie de 973 cm3, care l-ar plasa în partea de jos a plajei umane moderne, care merge de la 700 la 2.200 cm3, potrivit lui Molnar, în Races, Types, and Ethnic Groups (1975). În general, corpurile de Homo erectus sunt ilustrate ca fiind foarte asemănătoare cu cele ale omului modern, dar având oase mai groase. Craniul lui Homo erectus a fost clasificat ca fiind mai primitiv. Sprâncenele groase, fruntea plată și retrasă, mandibula mai mică și ieșită în exterior și dinții mari sunt considerate a fi caracteristici primitive.
Totuși, și omul de Neanderthal (subspecie a lui Homo sapiens) prezintă aceste caracteristici, dar el este considerat a fi om. Se poate spune că Homo erectus este de fapt o versiune mai mică de Neanderthalian.
Harry Shapiro scrie în cartea sa, Peking Man (George Allen & Unwin Ltd, Londra):
„Când examinăm însă un craniu clasic de Neanderthalian, din care avem astăzi un număr mare, nu putem să nu concluzionăm că structura sa anatomică fundamentală este o versiune mărită și mai dezvoltată a craniului de Homo erectus. Ca și la Homo erectus, prezintă o ieșire a occipitalului, sprâncene groase și o coroană relativ plană... Lățimea lui cea mai mare este redusă și se află imediat deasupra urechilor, iar absența unei bărbii ieșite în exterior este tipică.”
El afirmă aceste lucruri într-o vreme în care oamenii de Neanderthal încă aveau o reputație de brută, dar asta nu schimbă implicațiile. Homo erectus a fost considerat ca fiind mai apropiat de maimuțe decât suntem noi, însă dacă el era o versiune mai mică de Neanderthalian, trăsăturile sale nu ar trebui să fie considerate primitive. De fapt, și aborigenii din Australia prezintă multe dintre aceste trăsături, însă sunt considerați la fel de oameni ca europenii.
De asemenea, Homo erectus poseda și el inteligența și tehnologia oamenilor din sălbăticie. De pildă, uneltele de piatră găsite la omul de Peking arată că acesta tăia copaci, cioplea bâte din lemn și desfăcea animalele vânate. Omul de Peking folosea focul. Se pare că, în căutarea verigilor intermediare, Homo erectus a fost prea repede și eronat clasificat în categoria sub-umană.
În august 2011, revista evoluționistă National Geographic anunța descoperirea, tot în Africa, a unei noi fosile, dar nu dintr-o „specie” cunoscută, ci una nouă - Australopithecus sediba! Din nou, cu o mână de oase și multă imaginație, noul „strămoș” a fost așezat între Lucy și Homo erectus. Desigur, evoluționiștii nu văd nimic neobișnuit în asta.
În 2012, cercetătorii au descoperit în Kenia că Homo erectus era contemporan cu alte două „specii” de hominizi! Toți ar fi strămoși ai omului – evoluții diferite, paralele, în același interval de timp și în aceeași zonă geografică! Din nou, nicio problemă pentru evoluționiști.
Sprâncenele proeminente și fruntea teșită ale lui Homo erectus se întâlnesc la mai multe varietăți de om de astăzi, cum ar fi malaezienii.
Omul de Neanderthal. Răsturnări de situație și de teorie
Omul de Neanderthal este „strămoșul” care a avut parte de cele mai multe mutări în sus, în jos, la stânga și la dreapta pe arborele evoluționiștilor.
Mai întâi s-a spus că el reprezintă o specie diferită de Homo sapiens (omul modern).
Apoi, cercetătorii au realizat că omul de Neanderthal era mai inteligent decât ne este ilustrat în picturile cu brute tâmpe. Potrivit ediției din 15 noiembrie 2006 a publicației Live Science, „excavațiile și studiile anatomice au arătat că Neanderthalienii foloseau unelte, purtau bijuterii, își îngropau morții, își îngrijeau bolnavii și, posibil, cântau, coseau haine sau chiar vorbeau la fel ca noi. Deși mult mai modest, creierul lor era ușor mai mare decât al nostru”.
În 2012, a fost lansată o nouă ipoteză: omul de Neanderthal a dispărut cu mult timp înaintea lui Homo sapiens, apoi a reapărut (de unde?) pentru scurt timp (?), ca în final să dispară definitiv înainte de apariția lui Homo sapiens.
Ulterior, alte cercetări au arătat că omul de Neanderthal a trăit în aceeași perioadă și s-a împerecheat cu Homo sapiens. Mai recent, s-a constatat că cele două grupuri coabitau deja cu 100.000 de ani mai devreme decât se credea inițial. Încuscrirea aceasta ar fi condus la asimilarea rudei de la țară de către Homo sapiens.
Deși se spune că cei doi ar fi avut un strămoș comun, ei ar fi evoluat diferit în același climat și aceeași zonă geografică. Cum a fost posibil așa ceva?
În altă notă, ce l-ar fi determinat pe un Homo sapiens să se împerecheze cu o femelă de Neanderthal, dacă aceasta chiar arăta ca la muzeul Antipa?
Problema devine și mai complicată prin existența mai multor „specii” simultane de hominizi - denisovienii (construiți doar pe baza unui fragment de deget găsit în Siberia în 2008), hobbiții din Indonezia și populația cerbului roșu din China. Acești „strămoși” ai omului fac ca teoria evoluției să fie ea însăși într-o continuă transformare și să conducă spre ipoteza credibilă că toți aceștia nu au fost altceva decât variații regionale ale speciei umane, așa cum există și astăzi. Această ipoteză este întărită de constatarea că denisovienii au influențat genetic populațiile aborigene din Australia și unele popoare din Melanezia, iar Neanderthalienii au influențat genetic toate ramurile din afara Africii.
De altfel, la Congresul Internațional de Zoologie din anul 1958, dr. A. Cave a declarat că a cercetat fosilele omului de Neanderthal, concluzia sa fiind aceea că Neanderthalianul nu fusese altceva decât un om bătrân bolnav de artrită.
Pe de altă parte, în cartea sa Buried Alive, ortodontul Jack Cuozzo descrie reconstrucția deficitară a craniilor de Neanderthal, în scopul prezentării lor ca fiind mai primitive și mai asemănătoare cu ale maimuțelor. De pildă, Cuozzo afirmă că specimenul Le Moustier a fost astfel reconstruit încât mandibula lui să pară mai simiană decât ar fi fost în mod natural.
Nu există nicio îndoială că omul de Neanderthal a fost un om obișnuit.
Oameni diferiți au existat și în trecut, așa cum există și astăzi. Unii sunt mai înalți, alții mai scunzi, unii sunt mai supli, alții mai masivi. Unii au o moștenire genetică mai bună, alții au una mai problematică. Unii trăiesc o viață mai sănătoasă, alții sunt afectați de boli care le influențează condiția fizică. Scheletele lor arată și vor arăta diferit în stratele Pământului, dar asta nu înseamnă că aborigenul scund și solid din Oceania este mai puțin om decât germanicul înalt și suplu din Scandinavia.
Pornind de la foarte puține și foarte interpretabile fosile (din Lucy s-a găsit doar 40% din schelet), artiștii evoluționiști s-au grăbit să picteze imagini ale „strămoșilor” noștri - creaturi cu corp de maimuță și figuri umanoide tâmpe. Asemenea reprezentări, rod al imaginației, pot fi văzute în manualele școlare și în muzeele de științe naturale. Imaginile sunt realizate în detaliu și vizitatorii pleacă convinși că „așa arătau strămoșii noștri” - numai că strămoșii lor arată diferit de la un muzeu la altul!
Cum s-a ajuns de la oasele din stânga (fosilele lui Lucy) la reprezentarea detaliată din dreapta (Lucy în varianta unui muzeu din Mexic)? Cu multă imaginație.
3b. Dovezi contrafăcute
Din dorința de a produce cu orice preț o „verigă lipsă”, unii evoluționiști au recurs la măsluirea unor fosile pe care le-au prezentat ca dovezi ale evoluției. Au existat astfel cazuri celebre ale unor fosile de „strămoși ai omului” despre care s-a dovedit ulterior fie că erau simpli oameni, maimuțe sau... porci.
Omul de Piltdown
Omul de Piltdown (un maxilar și o bucată de craniu) a fost descoperit în 1912 în Anglia. Deși maxilarul era mai apropiat de maimuță, dinții și craniul erau mai apropiate de om. S-a spus că are o vechime de 500.000 de ani și a fost expus în multe muzee ca o dovadă absolută a evoluției omului. Timp de peste 40 de ani, s-au scris numeroase articole și s-au redactat peste 500 de teze de doctorat pe seama omului de Piltdown.
În 1949 s-a încercat re-datarea lui cu un test nou, testul cu fluor. S-a constatat că maxilarul nu conținea deloc fluor – era foarte recent. Craniul conținea o cantitate mică – era vechi de câteva mii de ani. S-a constatat că maxilarul aparținuse unui urangutan, că dinții fuseseră piliți și că uneltele descoperite alături de „strămoș” fuseseră realizate cu mijloace moderne.
„Omul de Piltdown” a fost retras dintre „dovezi” în anul 1953.
Omul de Nebraska
Omul de Nebraska (doar un dinte) a fost descoperit în 1922 în SUA. S-a spus că are trăsături între maimuță și om.
Credința în acel dinte, că ar fi un strămoș al omului, a fost uimitoare. Pe baza lui, evoluționiștii au reconstruit integral o arătare cu trăsături primitive, pe care l-au și pictat alături de femeia lui.
În 1927 s-au descoperit și alte fragmente ale scheletului. S-a constatat că era vorba de o varietate dispărută de mistreț. Toate reprezentările grafice ale „familiei Piltdown” au fost scoase rapid din literatura evoluționistă, dar mulți oameni au rămas cu impresia că s-a găsit dovada evoluției.
Ramapithecus
În 1930 s-au descoperit în India două fragmente de maxilar. S-a afirmat că sunt vechi de 14 milioane de ani, i s-a dat un nume științific și, ca și în cazul omului de Piltdown, artiștii au reconstruit o familie de Ramapithecus. Fosila a fost expusă timp de 50 de ani ca strămoș al omului, însă în 1981 s-a constatat că aveau de-a face cu rămășițele unui babuin. „Dovada” a fost retrasă discret din circuit.
Desigur, aceste matrapazlâcuri nu spun nimic despre teoria evoluției în sine, dar ne arată aviditatea susținătorilor ei de a o dovedi cu orice chip. Din păcate, adevărul despre aceste „dovezi” nu a fost comunicat cu aceeași pompă ca la lansarea lor și ele au rămas în mentalul colectiv ca „dovezi ale evoluției”.
Teoria întâmpină probleme cu fosilele și formele intermediare nu numai în ceea ce privește evoluția omului, ci și a tuturor animalelor și plantelor. Chiar dacă fosilele găsite seamănă întrucâtva între ele, totuși ele sunt foarte puține și la mare distanță unele de altele, pe scara timpului – o evoluție de milioane de ani ar fi trebuit să lase în pământ un număr impresionant de fosile.
De asemenea, teoria pică și la testul formelor intermediare vii, care sunt inexistente. De ce nu trăiesc și astăzi forme intermediare între specii?
4. Anatomia comparată, biologia moleculară și genetica
Acestea sunt alte domenii din care evoluționiștii pretind dovezi, pe lângă domeniul paleontologiei. Ideea de bază este aceeași ca în cazul fosilelor – dacă două lucruri seamănă, atunci au evoluat unul din altul. De asemenea, problemele sunt aceleași ca în cazul fosilelor.
Având ca punct de pornire asemănarea dintre codurile genetice ale unor specii, evoluționiștii au încercat să demonstreze că unele coduri sunt rezultatul transformării naturale, evoluționiste, din altele. Cauza ar fi fost radiațiile sau chiar unele virusuri, care ar fi condus la mutații genetice.
Deși supoziția de mai sus este dată ca adevărată, cercetările arată că mutațiile nu produc informații noi, capabile să conducă la apariția unei specii noi. Dr. Lee Spetner, cercetător care a predat teoria informațiilor și comunicațiilor la Johns Hopkins University, declară:
„Toate mutațiile punctuale care au fost studiate la nivel molecular reduc informația genetică, nu a sporesc. Teoria neodarwinistă încearcă să explice felul în care evoluția a dezvoltat informații vitale. Diferența biologică esențială între un om și o bacterie constă în informațiile pe care le conțin cei doi. Toate celelalte diferențe biologice derivă din acestea. Genomul uman conține mult mai multe informații decât genomul bacteriei. Prin mutații nu se pot acumula informații, ci se pierd...
Neodarwiniștii vor să ne facă să credem că mari schimbări evoluționiste pot rezulta dintr-o serie de evenimente mici, dacă acestea există în număr suficient. Însă dacă toate aceste evenimente duc la pierderea de informații, ele nu pot fi etape în niciun fel de evoluție pe care încearcă ei să o explice, indiferent de câte mutații există acolo. Cel ce crede că macro-evoluția poate avea loc prin mutații care pierd informații, este asemenea unui comerciant care pierde câte puțini bani la fiecare afacere, dar crede că astfel se poate dezvolta... Nu s-a observat nici măcar o singură mutație care să aducă o contribuție informațională la genom. Desigur, asta arată că nu există milioanele și milioanele de potențiale mutații pe care le cere teoria. S-ar putea să nu existe niciuna. Incapacitatea de o vedea măcar o mutație care să adauge informație e mai mult decât un eșec în a găsi susținere pentru teorie. Este o dovadă împotriva teoriei. Avem de-a face cu o contestare serioasă a teoriei neodarwiniste.”
Acest lucru este confirmat de dr. Werner Gitt, director și profesor la Institutul Federal German pentru Fizică și Tehnologie. Răspunzând la întrebarea „Pot apărea informații noi prin mutații?”, el afirmă:
„Această idee este centrală în reprezentările evoluției, însă mutațiile pot genera schimbări doar la nivelul informațiilor existente. Nu poate exista o creștere în informații și, în general, rezultatele sunt deficitare. Nu pot apărea structuri pentru funcții sau organe noi; mutațiile nu pot fi o sursă pentru informații noi, creative.” (In the Beginning Was Information, Master Books, Green Forest, Arkansas, 2006, pag. 127)
Experimentele de laborator au demonstrat că radiațiile, în cantități mici, incapacitează subiectul și nu îl ajută să se transforme într-o formă superioară. Exemplarele iradiate fie au devenit sterile, fie prima generație născută după ele era sterilă și deci condamnată la dispariție. În cantități mari, radiațiile ucid, nu transformă.
Dacă acest aspect al teoriei evoluționiste ar fi adevărat, înseamnă că niște virusuri sau radiații au acționat simultan asupra tututor organelor dintr-un exemplar al unei specii. Se știe că cel puțin mamiferele reprezintă sisteme funcționale extrem de complexe. Niciun organ nu funcționează independent, ci împreună cu altele. Pentru ca o specie să devină altă specie, ar fi fost nevoie ca toate radiațiile sau virusurile care au lovit acel organism să „împingă” toate organele lui într-o direcție unică, în care ele să poată funcționa în continuare împreună. Însă realitatea este că radiațiile modifică unul sau mai multe organe în direcții aleatorii, care le scot din joc și le fac nefuncționale în cadrul sistemului. De asemenea, o altă supoziție a teoriei este aceea că aceste radiații și virusuri au acționat simultan asupra mai multor exemplare din fiecare specie, exemplare care au suferit mutații care s-au transmis urmașilor de atât de multe ori, încât la un moment dat urmașii nu mai reprezentau specia lor, ci o alta. În timp ce unele studii de laborator au reușit să creeze condiții artificiale pentru o mutație a unei gene la un exemplar dintr-o specie, probabilitatea ca acest lucru să se fi produs în mod repetat la mai multe exemplare, cu modificarea organelor interne într-o direcție funcțională pentru toate, este cvasi-nulă.
Una dintre „dovezile” invocate de evoluționiști este asemănarea codurilor genetice, de pildă între om și cimpanzeu. Ne îndreptățește această asemănare să credem că omul a evoluat din maimuță? De fapt, contrar teoriei evoluționiste care vorbește despre poligeneză (apariția unei specii noi în mai multe locuri în același timp), genetica arată că toți oamenii de pe Pământ se trag dintr-o singură femeie. (Nu există posibilitatea determinării genetice a unui eventual bărbat primordial.)
De fapt, criza dovezilor s-a adâncit odată cu descoperirea ADN-ului. Când James Watson și Francis Crick au descoperit structura dublu-helix în 1953, s-a revelat că viața este construită pe un cod digital complex. Biologi moleculari precum Hubert Yockey și Michael Polanyi au subliniat că acest tip de informație specifică nu putea fi explicată prin mutații aleatorii și selecție naturală. În anii 1960, Motoo Kimura a introdus „teoria neutră a evoluției moleculare”, care admitea că majoritatea diferențelor de ADN nu puteau fi explicate deloc prin mecanismul lui Darwin.
În acest context, biologul molecular Michael Denton a publicat în 1985 cartea Evolution: A Theory in Crisis (Evoluția: o teorie în criză), adunând dovezi din biochimie, paleontologie și genetică pentru a argumenta că mecanismul lui Darwin nu era doar incomplet, ci fundamental inadecvat. Gânditori ulteriori, precum Phillip Johnson, William Dembski și Jonathan Wells, au extins critica, arătând că progresele în genomică și biologie moleculară nu au făcut decât să intensifice problema. Expresia „teorie în criză” nu este, așadar, o retorică aleatorie – ea provine din decenii de provocări științifice care au început cu îndoielile lui Darwin și continuă până în prezent.
5. Biogeografia
Acesta este un alt domeniu care ar oferi „dovezi” pentru evoluție. De exemplu, marsupialele se găsesc mai ales în Australia, izolate de mamiferele placentare.
Cu alte cuvinte, marsupialele din Australia arată așa, diferit de animalele de pe alte continente, în urma unei evoluții induse de niște condiții de mediu radical diferite de cele de pe alte continente. Totuși, nu se poate spune că astăzi Australia este radical diferită de alte continente. Dacă strămutăm niște marsupiale din Australia pe alte continente, ele vor trăi în continuare. Desigur, va fi o diferență de vegetație și hrană, dar ca să crezi că, în timp, marsupialele li s-a format un marsupiu din pricina hranei, e nevoie de multă credință în teoria evoluției.
O altă „dovadă” este o presupusă evoluție în prezent. Bacterii care dezvoltă rezistență la antibiotice. Insecte care devin rezistente la insecticide. Speciații recente observate la plante și animale (ex: noi specii de muște, fluturi, pești cichlide).
Ocazional, evoluționiștii amestecă adaptarea cu evoluția. Ursul polar s-a adaptat la mediu, dar nu a devenit altă specie. Există o dezbatere în curs despre modul de definire a „speciei”.
6. Apariția vieții
Referitor la apariția vieții pe Pământ, Darwin nu a avut nicio părere în această privință. Evoluționiștii secolului XX au încercat să vină cu un răspuns, însă nu există unul cert. Există câteva tabere care se contrazic, însă toții sunt siguri că viața a apărut din ne-viață.
Există mai multe ipoteze, niciuna dovedită în condiții naturale:
Toate aceste ipoteze, evoluționiștii le-a „dovedit” în condiții de laborator dirijate, punând acolo „cu mâna” tot ce trebuia ca să le iasă experimentul. Totuși, e o mare diferență între „Moleculele simple POT FORMA molecule complexe” (în condițiile dirijate din laborator) și „Moleculele simple AU FORMAT molecule complexe” (în condițiile libere, aleatorii din natură).
7. Concluzie
Mulți oameni cred că evoluția este un fapt dovedit științific. Această credință le este întreținută de reprezentările artistice pe care le văd în muzee sau pe canalele tv. Un exemplu este canalul National Geographic, care difuzează animații cu presupuși strămoși ai omului, rod al imaginației unor artiști, dar cu impact la public. În același timp, ideea că omul (și toate viețuitoarele) au fost create de Cineva este asociată cu ignoranța și cu puținătatea mintală. Există o presiune socială - cei ce se îndoiesc de evoluționism sunt arătați cu degetul.
Nu e nevoie să fii o persoană religioasă ca să te îndoiești de teoria evoluției - este suficientă o analiză rațională a afirmațiilor și „dovezilor” acesteia. Dar dacă codurile genetice ale plantelor și ființelor seamănă tocmai pentru că Cineva le-a creat pornind de la un simplu cod, pe care l-a modificat succesiv?
Teoria evoluției s-a născut înaintea dovezilor. Mai mult, este într-o continuă schimbare pentru că arheologi diferiți propun interpretări diferite pentru puținele fosile găsite. Fiecare vede altceva în ele. În ciuda numeroaselor hibe, teoria este ținută în viață din motive filosofice – obstinația unei explicații a vieții care să excludă ideea de Dumnezeu.
Adam, Eva și Noe față în față cu genetica Evoluția: știință adevărată? Magazin istoric