America secolelor XVIII și XIX a fost marcată în plan religios de o efervescență fără precedent. O societate pestriță, în continuă transformare, o frontieră care se extindea permanent spre vest, sentimentul de libertate absolută, lipsa unei autorități ecleziale, au fost printre factorii care au generat un teren fertil pentru o multitudine de inovații religioase. Observatorii identifică Prima Mare Trezire în secolul XVIII și a Doua Mare Trezire în secolul XIX. Termenul trezire religioasă desemnează o mișcare socială, adesea informală, în cadrul căreia mulțimi de oameni își reafirmă valorile religioase și își asumă o îndreptare a vieții personale, stârniți de predicatori de toate facturile.
A Doua Mare Trezire din America a adus cu sine și o explozie de secte și mișcări religioase noi.
În acest context, gruparea numită „Biserica lui Hristos” a pornit ca o inițiativă de unificare a tuturor grupărilor neoprotestante.
Membrii sectei își spun „ucenici”, pe motiv că în Noul Testament acest apelativ este folosit mai des pentru urmașii lui Hristos decât termenul „creștini”.
Fondatorii sectei au fost Thomas Campbell și fiul acestuia, Alexander Campbell, foști predicatori prezbiterieni. Adepții lor s-au numit la început Campbeliști, deși preferau să fie numiți „Ucenicii lui Hristos”. În 1809, Thomas Campbell a fondat „Asociația Creștină din Ținutul Washington”, statul Pennsylvania, încercând, după spusele lui, o revenire la valorile creștinismului primar. În 1811, fiul său Alexander i se alătură și împreună formează o adunare la Brush Run, Pennsylvania, de unde secta începe să se întindă spre vestul Statelor Unite. În 1832 predicatorul Barton Stone şi majoritatea adepților săi se unesc cu grupul lui Campbell.
De remarcat că o parte din adepții lui Campbell, în urma predicilor misionarilor mormoni, s-au convertit la mormonism, dând astfel un avânt sectei lui Joseph Smith.
În a doua jumătate a secolului 19 au apărut unele conflicte în cadrul Ucenicilor, legate în principal de activitatea misionară și de utilizarea instrumentelor muzicale în timpul adunărilor religioase, o practică considerată de conservatori ca nebiblică. Ucenicii conservatori s-au separat de secta principală, formând în 1906 o altă structură, cu numele de „Bisericile lui Hristos”. Denumirea de „ucenici” a rămas distinctivă pentru ramura inițială a sectei, iar ramura apărută în 1906 folosește numele de „Bisericile lui Hristos” sau „creștini”.
Secta nu recunoaște nici o formă de crez oficial. Practică botezul adulților însă, în timp ce „creștinii” acceptă la primirea de noi membri botezul practicat în cultele de origine, „ucenicii” cer rebotezarea în adunarea lor. Fiecare adunare oficiază „Cina Domnului” în fiecare duminică, „în amintirea lui Iisus Hristos”.
Secta este prezentă în România în ambele variante.
„Ucenicii”, mai liberali, se bucură de un interes mai mare, reușind să atragă mai mulți tineri în rândurile lor. Ei pretind că dețin „formula pentru mântuire” și afirmă nici mai mult, nici mai puțin decât că sunt singurii creștini din lume. Membrii manifestă un entuziasm dubios atunci când vorbesc despre credință și povestesc plini de vervă cum le-a schimbat Iisus viața. Legăturile cu lumea din afară sau cu membrii familiei sunt rearanjate, întrucât aceștia nu au lumină duhovnicească și pot constitui o piedică în calea „ucenicului”.