Bogdan Mateciuc
Întrebarea de mai sus este pusă atât de des, încât aproape a devenit un clișeu. Se fac conferințe, se scriu articole, se organizează programe pentru tineri și se caută metode prin care Biserica să devină „atractivă” pentru generațiile noi.
Poate că însă ar trebui să începem cu o întrebare mai incomodă: Cine îi cheamă, de fapt, pe tineri la Biserică?
Este foarte ușor să reproșăm unui tânăr că nu merge la Sfânta Liturghie. Mult mai greu este să ne întrebăm dacă cineva i-a explicat vreodată de ce ar trebui să vină.
Un tânăr de douăzeci de ani care nu a primit aproape nicio educație religioasă nu poate fi tratat ca un adult care a respins conștient Ortodoxia. Poate că nimeni nu i-a vorbit vreodată despre Hristos într-un limbaj pe care să îl înțeleagă.
Poate că nimeni nu l-a invitat. Poate că nimeni nu i-a răspuns la întrebări. Poate că prima lui experiență cu Biserica a fost o ceartă pentru că nu a știut unde să stea.
Și atunci apare întrebarea adevărată: De ce ar veni?
1. Tinerii nu vin la Biserică pentru că nimeni nu i-a chemat
Primul motiv este probabil și cel mai simplu.
Tinerii nu vin la Biserică pentru că, în foarte multe cazuri, nimeni nu i-a chemat cu adevărat.
Părinții lor nu i-au dus. Școala nu le-a oferit o educație creștină suficient de consistentă. Parohia nu a ajuns la ei. Iar societatea le-a oferit în schimb sute de alte lucruri care le solicită atenția.
Un adolescent primește zilnic mii de mesaje din partea lumii: reclame, videoclipuri, influenceri, filme, muzică, rețele sociale, jocuri, opinii, modele de viață.
În mijlocul acestei avalanșe, Biserica poate ajunge să fie aproape invizibilă.
Iar apoi ne mirăm că tânărul nu vine.
Este ca și cum am avea un magazin într-o stradă pe care nu o mai vede nimeni și ne-am supăra că oamenii nu intră.
Biserica nu trebuie să transforme Evanghelia într-un produs comercial și nici să concureze cu industria divertismentului. Dar trebuie să propovăduiască.
Hristos nu ne-a spus să așteptăm ca lumea să vină singură. Ne-a trimis.
2. Tânărul nu vede rostul mersului la Biserică
Un al doilea motiv este și mai important.
Pentru mulți tineri, Biserica nu pare să răspundă unei nevoi reale.
Ei se întreabă: „De ce să merg la Biserică?”
Și este o întrebare legitimă.
Dacă un copil a crescut într-o familie în care Dumnezeu nu a fost niciodată un subiect important, este firesc ca la maturitate să nu înțeleagă de ce ar trebui să înceapă brusc să meargă la biserică.
Dacă părinții lui nu s-au rugat, nu au vorbit despre Hristos și nu i-au arătat prin propria viață că credința poate transforma existența, tânărul nu are de unde să știe.
Nu poți reproșa cuiva că nu prețuiește ceva despre care nu i-a explicat nimeni niciodată de ce este important.
De aceea, Biserica trebuie să răspundă la întrebările fundamentale ale tânărului: De ce există Dumnezeu? De ce există omul? Ce este binele? De ce suferim? Ce este moartea? Există viață după moarte? De ce avem nevoie de Hristos? Ce schimbă credința în viața concretă?
Nu este suficient să-i spunem: „Trebuie să vii la biserică.” Trebuie să-i explicăm de ce.
3. Teologia ortodoxă este profundă, dar nu trebuie prezentată ca un cod secret
Ortodoxia are o teologie extraordinar de bogată. Dar profunzimea nu trebuie confundată cu inaccesibilitatea.
Un tânăr care intră pentru prima dată într-o biserică nu trebuie întâmpinat cu un vocabular pe care nu îl poate înțelege.
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre această necesitate de a adapta hrana duhovnicească la capacitatea celui care o primește.
Există o hrană duhovnicească potrivită celui care abia începe și există o hrană mai profundă pentru cel care a crescut în credință.
Problema nu este că Ortodoxia este prea profundă. Problema apare atunci când nu știm să explicăm profunzimea ei pe înțelesul celui care abia începe să o descopere.
Un tânăr poate ajunge să întrebe: De ce facem semnul crucii? De ce ne închinăm la icoane? De ce stăm în picioare? De ce se tămâiază? De ce este Sfânta Liturghie astfel? De ce ne împărtășim? De ce există preot? De ce avem Sfinți și moaște? De ce există Sfânta Tradiție?
Iar răspunsul „Așa se face” este probabil unul dintre cele mai proaste răspunsuri pe care le putem da. Nu pentru că practica ar fi greșită. Ci pentru că răspunsul nu explică nimic.
4. „Așa se face” nu este un argument apologetic
Imaginați-vă un tânăr care intră pentru prima dată într-o biserică. Nu știe unde să stea. Nu știe când să se închine. Nu știe ce este Sfânta Liturghie. Nu știe ce reprezintă icoanele. Nu știe ce se întâmplă în altar. Nu știe de ce oamenii sărută icoanele.
Și, în loc să găsească pe cineva care să-i explice toate acestea cu răbdare, primește o serie de ordine: „Nu sta acolo.” „Nu trece pe acolo.” „Închină-te.” „Nu te închina acum.” „Nu face asta.” „Așa nu se face.” „Trebuie să faci așa.”
După câteva asemenea experiențe, este posibil să nu mai fie interesat să afle ce este Ortodoxia.
Nu pentru că a respins-o. Ci pentru că a fost respins înainte să apuce să o cunoască.
Biserica trebuie să păstreze rânduiala. Dar omul trebuie ajutat să o înțeleagă.
Rânduiala fără explicație poate deveni formalism. Explicația fără rânduială poate deveni superficialitate.
Ortodoxia are nevoie de amândouă.
5. De ce unii tineri aleg cultele neoprotestante?
Aici trebuie să fim sinceri.
Uneori, tânărul nu pleacă din Ortodoxie către un cult neoprotestant pentru că a studiat comparativ teologia Sfântului Ioan Damaschin și doctrina unui anumit cult.
Pleacă pentru că acolo cineva i-a vorbit. Cineva l-a ascultat. Cineva i-a zâmbit. Cineva i-a răspuns la întrebări. Cineva i-a spus: „Dumnezeu te iubește.”
Și tânărul a auzit poate pentru prima dată acest lucru spus direct lui.
Acesta este un lucru pe care trebuie să îl recunoaștem fără complexe.
Faptul că anumite comunități neoprotestante comunică simplu și eficient nu înseamnă că teologia lor este, din perspectivă ortodoxă, corectă în toate punctele. Dar înseamnă că știu să vorbească oamenilor.
Iar noi avem de învățat de aici.
6. Mesajul simplu care îl poate atinge pe un om
„Iisus Hristos te iubește.”
„Și-a dat viața pentru tine.”
„Dumnezeu vrea să te întorci la El.”
„Poți începe o viață nouă.”
Aceste afirmații nu sunt proprietatea vreunui cult. Ele aparțin Evangheliei. Ortodoxia nu are niciun motiv să le abandoneze. Dimpotrivă, trebuie să le proclame.
Problema apare atunci când lăsăm altora monopolul asupra unui limbaj simplu despre Hristos.
Ne temem uneori atât de mult să nu „sunăm neoprotestant”, încât ajungem să nu mai spunem lucruri pe care le spune însăși Evanghelia.
Nu trebuie să imităm teologia neoprotestantă. Dar putem învăța ceva important de la cei care știu să spună unui om: „Hristos este viu. Dumnezeu te iubește. Viața ta poate fi schimbată.”
7. Biserica nu este doar o clădire. Este o comunitate.
Există însă și o altă problemă, poate chiar mai gravă.
Singurătatea.
Un tânăr poate merge la aceeași biserică ani întregi și să nu cunoască aproape pe nimeni. Intră singur. Stă singur. Pleacă singur. Într-o biserică plină de oameni.
Este unul dintre marile paradoxuri ale creștinismului contemporan.
Vorbim despre Trupul lui Hristos, despre comuniune, despre frați și surori în credință, iar în practică uneori nici nu știm numele persoanei care stă lângă noi.
Biserica nu este doar locul în care fiecare vine să își rezolve individual relația cu Dumnezeu. Este comunitatea euharistică a celor care alcătuiesc împreună Trupul lui Hristos.
De aceea, o parohie care nu creează relații între oameni pierde ceva esențial.
Nu trebuie ca după Liturghie să transformăm biserica într-un club. Dar trebuie să existe comuniune. Trebuie să existe oameni care se cunosc. Oameni care se întreabă unde este cel care a lipsit duminica trecută. Oameni care se bucură când apare un tânăr nou. Oameni care îl invită la o discuție, la o activitate, la o masă, la o excursie, la un proiect.
Altfel, tânărul va găsi comunitate în altă parte.
8. Comunitatea poate deveni un factor decisiv
Unele comunități neoprotestante înțeleg foarte bine această dimensiune.
Tânărul intră într-un spațiu în care oamenii îl salută. Îi cunosc numele. Îl invită să participe. Îl întreabă ce mai face. Îl implică. Îi oferă sentimentul că aparține unui grup.
Chiar dacă, din perspectivă ortodoxă, anumite învățături ale acelui grup sunt eronate, experiența umană a comunității poate fi reală.
Iar un tânăr care se simțea invizibil poate descoperi pentru prima dată că cineva îl vede.
Nu este greu de înțeles de ce rămâne.
De aceea, răspunsul Ortodoxiei nu poate fi: „Sunt sectanți.” Trebuie să fie: „De ce nu reușim noi să fim o comunitate?”
9. Misionarismul: ceea ce unii fac, iar noi facem prea puțin
Un alt avantaj al comunităților neoprotestante este misionarismul lor.
Creștinismul nu este o credință pe care omul trebuie să o țină ascunsă.
Apostolii au propovăduit. Au mers în cetăți. Au vorbit cu oamenii. Au intrat în case. Au răspuns întrebărilor. Au mărturisit despre Hristos.
Termenul potrivit pentru această lucrare creștină este misiune sau evanghelizare.
Uneori, termenul „prozelitism” este folosit pentru a desemna încercarea de a atrage membri din alte confesiuni. Din perspectivă ortodoxă, trebuie făcută distincția între mărturisirea Evangheliei și presiunea exercitată asupra conștiinței omului.
Dar un lucru rămâne incontestabil: Creștinul trebuie să mărturisească.
Nu agresiv. Nu manipulator. Nu prin denigrarea altora. Ci prin propria viață și prin cuvânt.
Dacă noi nu vorbim despre Hristos, nu putem fi surprinși că alții vorbesc despre El.
10. Biblia în mâna misionarului
Există încă un element care produce o impresie foarte puternică asupra celui care caută.
Biblia.
Un misionar neoprotestant vine adesea cu Biblia în mână și spune: „Uite ce scrie aici.”
Pentru un om care nu cunoaște Scriptura, efectul este puternic.
Există un text. Există un verset. Există o explicație.
Ortodoxul care răspunde doar „Așa învață Biserica” pare, în comparație, că nu are argument.
Aici Biserica trebuie să-și amintească ceva esențial: Ortodoxia nu se teme de Biblie. Sfânta Scriptură este parte fundamentală a vieții Bisericii.
Problema nu este Scriptura. Problema este interpretarea ei izolată de Biserica în care a fost păstrată, transmisă și citită.
De aceea, unui tânăr trebuie să i se poată răspunde și biblic.
Nu doar „Așa spune Tradiția”, ci și „Iată unde vezi rădăcina acestui lucru în Scriptură și iată cum l-a înțeles Biserica de la început.”
Aceasta este adevărata apologetică ortodoxă.
11. De ce se întorc unii oameni la Ortodoxie?
Există și un fenomen mai puțin discutat: oameni care, după ani petrecuți în diferite comunități neoprotestante, ajung să descopere Ortodoxia.
Uneori, procesul începe cu o simplă întrebare: „Care este criteriul prin care pot afla care este Biserica adevărată?”
Dacă există numeroase comunități care citesc aceeași Biblie și ajung la concluzii diferite, simplul fapt că fiecare spune „Biblia afirmă” nu mai este suficient.
Dacă două grupuri se contrazic și ambele îți arată versete, problema devine mai profundă.
Cum alegi? Prin carisma predicatorului? Prin numărul membrilor? Prin cât de frumos cântă? Prin cât de amabili sunt oamenii? Prin emoția pe care o simți? Prin numărul de versete citate?
Niciunul dintre aceste criterii nu este suficient.
Atunci apare întrebarea despre originea credinței.
12. De unde vine învățătura?
Istoria creștinismului poate pune lucrurile într-o perspectivă diferită.
Un tânăr care cercetează descoperă că multe dintre comunitățile creștine contemporane au apărut în perioade istorice relativ recente.
Unele sunt legate de Reforma protestantă. Altele de mișcări de trezire religioasă. Altele de predicatori sau fondatori din secolele XVIII-XIX. Altele de revelații sau experiențe personale revendicate de liderii lor.
Atunci apare întrebarea: Ce exista înaintea fondatorului meu? Cine a păstrat credința înainte de apariția acestei comunități? Ce credeau creștinii din primele secole? Cum se rugau? Cum înțelegeau Botezul? Cum înțelegeau Euharistia? Ce credeau despre Biserică? Ce credeau despre episcopi? Ce credeau despre Sfânta Tradiție? Ce spuneau Părinții Bisericii?
Aceasta este una dintre căile prin care un om poate ajunge să redescopere Ortodoxia.
Nu prin sentimentalism. Nu pentru că „ortodocșii sunt mai drăguți”. Ci prin cercetarea continuității istorice a Bisericii.
13. Problema paradoxală: poți descoperi Ortodoxia și să nu o găsești în biserică
Aici apare unul dintre cele mai dureroase paradoxuri.
Un om poate descoperi Ortodoxia în cărți, în Scriptură și în scrierile Sfinților Părinți, iar apoi să intre într-o biserică și să găsească practici care nu au aproape nimic în comun cu ceea ce tocmai a studiat.
Superstiții. Obiceiuri locale. Practici funerare fără fundament teologic. Interpretări personale.
„Așa se face.” „Așa am apucat.” „Așa mi-a spus bunica.”
Și atunci tânărul se întreabă: „Aceasta este Ortodoxia pe care tocmai am descoperit-o?”
Nu.
Trebuie să-i spunem clar că există o diferență între credința Bisericii și toate obiceiurile care s-au lipit de viața oamenilor din jurul ei.
Faptul că un om sparge o cană la înmormântare nu reprezintă învățătura ortodoxă. Faptul că varsă vin pe jos pentru mort nu este fundamentul credinței creștine. Faptul că cineva ține cu sfințenie la o anumită superstiție nu o transformă în dogmă.
Ortodoxia trebuie apărată inclusiv de deformările făcute în numele ei.
14. „Așa se face” poate fi mai periculos decât o critică venită din afară
Uneori, cei mai mari dușmani ai unei bune educații ortodoxe nu sunt adversarii Bisericii. Sunt chiar ortodocșii care refuză să explice.
Când cineva întreabă „de ce?”, răspund: „Pentru că așa trebuie.”
Când întreabă „de unde vine?”, răspund: „Așa am apucat.”
Când întreabă „este aceasta învățătura Bisericii?”, răspund: „Toată lumea face asta.”
Dar majoritatea nu este criteriul adevărului. Un obicei popular nu devine dogmă. O tradiție locală nu devine automat Sfântă Tradiție. Iar o practică transmisă de bunici nu are aceeași autoritate cu învățătura Bisericii.
Tânărul trebuie să învețe această diferență.
Altfel, atunci când descoperă că anumite obiceiuri populare nu au fundament în credința ortodoxă, poate ajunge la concluzia greșită că Ortodoxia însăși este falsă.
15. De ce trebuie să vină tinerii la Biserică?
Ajungem astfel la întrebarea de la care am plecat.
De ce să vină tinerii la Biserică?
Nu pentru că „așa se face”. Nu pentru că „așa au făcut părinții”. Nu pentru că „așa este frumos”. Nu pentru că „așa cere tradiția familiei”. Și nici pentru a bifa o obligație socială.
Venim la Biserică pentru că Îl căutăm pe Dumnezeu. Venim pentru Hristos. Venim pentru că omul nu își poate găsi sensul ultim în lucrurile trecătoare ale lumii. Venim pentru că există întrebări la care succesul, banii, moda, tehnologia sau divertismentul nu pot răspunde. Venim pentru că omul se întreabă cine este, de unde vine și încotro merge. Venim pentru că moartea există. Venim pentru că iubim. Venim pentru că suferim. Venim pentru că avem nevoie de iertare. Venim pentru că avem nevoie de speranță. Și venim pentru că Hristos nu este doar o idee despre care citim.
El este Persoana către care ne îndreptăm viața.
16. „Mă pot ruga și acasă”
Un tânăr poate întreba: „De ce trebuie să vin la Biserică? Nu pot să mă rog și acasă?”
Ba da. Desigur că poți. Poți să te rogi în camera ta. Poți să vorbești cu Dumnezeu pe drum. Poți să te rogi în singurătate.
Creștinismul nu limitează rugăciunea la zidurile unei biserici.
Dar Biserica nu este doar un loc unde fiecare vine să se roage individual. Este comunitatea în care creștinul îl întâlnește pe Hristos împreună cu ceilalți, ascultă Evanghelia, participă la rugăciunea liturgică și, mai ales, intră în comuniunea sacramentală a Bisericii.
Sfânta Liturghie nu este o colecție de rugăciuni individuale făcute simultan de mai mulți oameni. Este rugăciunea Bisericii. Este adunarea comunității în jurul lui Hristos. Iar în centrul ei se află Sfânta Euharistie.
De aceea, întrebarea „de ce să merg la Biserică dacă mă pot ruga acasă?” seamănă, într-un anumit sens, cu întrebarea: „De ce să-mi întâlnesc familia dacă pot să mă gândesc la ea singur?”
Poți să te gândești. Dar relația nu se reduce la gând.
17. Hristos este stânca pe care ne construim viața
Lumea schimbă permanent criteriile după care ne spune să trăim. Ieri era important un lucru. Astăzi este altul. Mâine va fi altceva.
Moda se schimbă. Tehnologia se schimbă. Telefoanele se schimbă. Vedetele se schimbă. Opiniile se schimbă. Chiar și idealurile sociale se pot schimba într-o singură generație.
Dar omul are nevoie de ceva mai stabil. Are nevoie de un reper.
În Evanghelie, Hristos vorbește despre omul care își construiește casa pe stâncă.
Imaginea este extraordinar de actuală.
Dacă îți construiești viața numai pe lucrurile care se schimbă, atunci viața ta va fi obligată să se schimbe permanent odată cu ele.
Dar dacă o construiești pe Hristos, ai un punct fix.
Nu înseamnă că nu vei avea probleme. Nu înseamnă că vei deveni imun la suferință. Nu înseamnă că vei primi automat tot ceea ce îți dorești.
Înseamnă că vei avea un sens în mijlocul tuturor acestor lucruri. Vei ști de unde vii. Vei ști cine ești. Vei ști pentru ce trăiești. Și vei avea o direcție.
18. „Gustați și vedeți că bun este Domnul”
Poate că aceasta este, până la urmă, cea mai bună invitație pe care o putem face unui tânăr.
Nu: „Trebuie.” Nu: „Așa se face.” Nu: „Dacă nu vii, ești păcătos.”
Ci: „Vino și vezi.”
Psalmistul spune „Gustați și vedeți că bun este Domnul.”
Este o invitație extraordinară pentru omul care caută.
Nu îi poți explica în totalitate gustul unui fruct cuiva care nu l-a mâncat niciodată. Poți să-i vorbești despre el. Îi poți descrie culoarea. Îi poți explica textura. Îi poți enumera proprietățile. Dar, la un moment dat, trebuie să guste.
La fel este și cu viața în Hristos. Poți explica teologia. Poți vorbi despre Sfinții Părinți. Poți argumenta istoric. Poți demonstra continuitatea apostolică.
Toate sunt importante. Dar există un moment în care omul trebuie să facă pasul personal.
Să intre. Să asculte. Să se roage. Să întrebe. Să descopere. Să participe. Să guste.
19. Nu trebuie să facem Biserica „cool”. Trebuie să o facem vie
Poate că aceasta este una dintre cele mai mari greșeli pe care le putem face atunci când încercăm să atragem tinerii.
Să încercăm să transformăm Biserica în ceva ce nu este. Să copiem muzica lumii. Să transformăm slujbele în spectacole. Să eliminăm tot ceea ce este profund pentru că ni se pare dificil. Să înlocuim teologia cu sloganuri.
Nu avem nevoie de o Ortodoxie „cool”. Avem nevoie de o Ortodoxie vie. O Ortodoxie care știe să explice. O Ortodoxie care știe să asculte. O Ortodoxie care știe să răspundă. O Ortodoxie care știe să propovăduiască. O Ortodoxie care nu se rușinează de Scriptură. O Ortodoxie care nu se teme de întrebările tinerilor. O Ortodoxie care nu confundă Sfânta Tradiție cu orice obicei popular. O Ortodoxie care nu răspunde la toate întrebările prin „așa se face”.
Și, mai presus de toate, o Ortodoxie care Îl arată pe Hristos.
Pentru că tinerii nu au nevoie, în primul rând, de încă un sistem de reguli. Au nevoie să descopere Persoana lui Iisus Hristos.
20. Concluzie: să nu mai întrebăm doar de ce nu vin tinerii
Poate că întrebarea „De ce nu vin tinerii la Biserică?” trebuie reformulată.
„Ce găsește un tânăr atunci când vine?”
Găsește oameni care îl primesc? Găsește pe cineva care să-i răspundă la întrebări? Găsește o comunitate? Găsește o credință explicată limpede? Găsește Evanghelia? Găsește frumusețea Liturghiei? Găsește adevărul Ortodoxiei? Găsește un preot care îl cunoaște și îl caută atunci când dispare?
Sau găsește doar o serie de reguli și oameni care îi spun: „Așa se face.”
Tinerii nu trebuie tratați ca niște consumatori cărora trebuie să le vindem o versiune modernizată a creștinismului.
Dar nici nu trebuie tratați ca niște intruși care trebuie să învețe instantaneu toate regulile unei lumi pe care nu au avut ocazia să o cunoască.
Trebuie să le spunem adevărul. Trebuie să le explicăm. Trebuie să-i ascultăm. Trebuie să-i lăsăm să întrebe.
Trebuie să le arătăm că Ortodoxia nu este o colecție de obiceiuri moștenite de la bunici, ci credința Bisericii care Îl mărturisește pe Hristos și păstrează credința apostolică.
Și trebuie să-i invităm. Nu cu amenințări. Nu cu reproșuri. Nu cu superioritate. Ci cu cea mai simplă invitație pe care o putem lua din Psalm: „Veniți și vedeți.”
Poate că unii vor veni. Poate că vor pune întrebări. Poate că vor pleca. Poate că vor reveni.
Dar dacă nu îi chemăm niciodată, dacă nu le explicăm niciodată și dacă prima lor întâlnire cu Biserica este o ceartă pentru că nu știu „cum se face”, atunci nu mai avem dreptul să ne întrebăm de ce tinerii nu vin.
Pentru că poate că problema nu este că ei au refuzat Biserica.
Poate că Biserica nu a știut încă să-i cheme.
Iar chemarea nu este către o instituție, către un obicei sau către o clădire. Este către Hristos.
„Gustați și vedeți că bun este Domnul.”
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric