Bogdan Mateciuc
Biserica: lăcaș de cult, comunitate și organizație
Când spunem „biserică”, putem avea în vedere mai multe realități strâns legate între ele. În limbajul obișnuit, cuvântul desemnează atât clădirea în care se adună credincioșii pentru rugăciune, cât și comunitatea celor care mărturisesc aceeași credință. Într-un sens mai larg, Biserica desemnează și comunitatea văzută și organizată a creștinilor, păstrătoare a credinței, a Sfintelor Taine și a rânduielii apostolice.
Cel mai popular sens al cuvântului „biserică” este acela de lăcaș de cult. Spunem că mergem la biserică, referindu-ne la clădirea din piatră, cărămidă sau lemn în care ne adunăm împreună cu ceilalți credincioși pentru rugăciune și pentru participarea la sfintele slujbe. În acest spațiu consacrat lui Dumnezeu se săvârșesc, potrivit rânduielii Bisericii, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine și celelalte slujbe și ierurgii. Biserica nu este însă doar un spațiu destinat activităților religioase, ci un loc sfințit lui Dumnezeu, în care comunitatea creștină se adună și în care credinciosul este chemat să intre într-o relație vie cu Dumnezeu.
În afară de biserica-clădire, cuvântul are și un sens mai profund, anume acela de comunitate a credincioșilor care mărturisesc aceeași credință și se împărtășesc din aceeași viață în Hristos. În Noul Testament, Biserica nu este prezentată în primul rând ca o construcție, ci ca poporul lui Dumnezeu adunat în numele lui Hristos. Însuși cuvântul grecesc ekklesia desemnează adunarea celor chemați împreună.
În orice lăcaș de cult, credincioșii care participă cu regularitate la slujbe ajung să se cunoască între ei și formează, de-a lungul timpului, o comunitate. Această comunitate nu este însă doar o asociere omenească, asemenea unui club sau unei organizații. Temelia ei este credința în Hristos și comuniunea în aceeași viață sacramentală a Bisericii. Preotul face parte din această comunitate, dar are în mijlocul ei o slujire și o responsabilitate aparte: aceea de păstor, învățător și slujitor al Sfintelor Taine. El nu este un simplu administrator al unei clădiri religioase, ci cel căruia i-a fost încredințată, împreună cu episcopul, grija pastorală pentru turma lui Hristos.
De aceea, relația dintre preot și comunitate este una vie și reciprocă. Un preot nu poate fi despărțit de oamenii pe care îi păstorește, iar o comunitate creștină nu poate exista în mod deplin fără slujirea pastorală și sacramentală a Bisericii. Totuși, trebuie făcută o precizare importantă: Biserica nu este sfântă pentru că toți membrii ei ar fi fără păcat și nici preotul nu încetează să fie om, cu propriile sale slăbiciuni, doar pentru că a primit Taina Hirotoniei. Sfințenia Bisericii vine de la Hristos, Capul ei, și de la lucrarea Duhului Sfânt.
Slujbele săvârșite în biserică sunt acte ale întregii comunități, expresii ale cultului adus lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie este, prin însăși natura ei, o lucrare comună a Bisericii, în care clerul și poporul lui Dumnezeu participă fiecare potrivit slujirii sale. Nu este un spectacol la care unii asistă, iar preotul îl execută pentru ei. Credincioșii se roagă împreună, răspund la ectenii, cântă, ascultă cuvântul lui Dumnezeu și, atunci când sunt pregătiți și vrednici, se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos.
În acest context trebuie înțelese și cinstirea sfinților, venerarea sfintelor icoane și rugăciunile pentru cei adormiți. Toate acestea își au temelia în credința că Biserica nu este o simplă adunare de oameni care trăiesc în aceeași epocă, ci cuprinde, în taina ei, comuniunea celor vii cu cei adormiți în credință și cu sfinții care au ajuns la Dumnezeu. Creștinismul ortodox nu privește moartea ca pe o anulare a comuniunii dintre cei care sunt ai lui Hristos.
De la începuturile Bisericii, pe cei credincioși îi uneau legăturile nevăzute ale credinței, nădejdii și dragostei. Ei aveau conștiința că au primit ceva ce lumea nu putea oferi: cunoașterea lui Hristos, nădejdea învierii și făgăduința vieții veșnice. Această credință nu rămânea însă doar la nivelul ideilor, ci se manifesta printr-un anumit fel de viață, potrivit poruncilor Domnului. Apartenența la Biserică însemna, prin urmare, mai mult decât asumarea unei etichete religioase. Însemna intrarea într-o comuniune reală și într-un mod de viață în care creștinul era chemat să-i considere pe ceilalți membri ai Bisericii drept frați și surori în Hristos.
În fruntea comunităților se aflau episcopii și preoții, continuatori ai slujirii apostolice și păstori ai turmei încredințate lor. În Biserica primară, problemele care apăreau în comunitate erau rezolvate în cadrul acestei rânduieli bisericești, iar credincioșii se adresau păstorilor pentru îndrumare, sfat și vindecare duhovnicească. Preotul era și trebuie să rămână un părinte duhovnicesc, nu în sensul că ar fi un om fără slăbiciuni, ci pentru că slujirea lui presupune responsabilitatea de a-i conduce pe credincioși spre Hristos.
În fruntea comunității și împreună cu ea, preotul săvârșește Sfânta Liturghie și celelalte Sfinte Taine și slujbe rânduite de Biserică. Acestea nu sunt simple ceremonii religioase, ci lucrarea liturgică prin care Biserica Îl laudă pe Dumnezeu, Îi mulțumește și Îi cere mila și ajutorul, iar credincioșii intră, prin harul Duhului Sfânt, în comuniune cu Hristos. Sfânta Liturghie este, în centrul vieții Bisericii, aducerea înaintea lui Dumnezeu a întregii Biserici și participarea ei la Jertfa cea unică a lui Hristos, Care S-a adus pe Sine pentru mântuirea lumii.
De aceea, nu este potrivit să spunem că „Liturghia există pentru credincioși” în sensul unei slujbe create pentru satisfacerea nevoilor lor omenești. Mai corect este să spunem că omul a fost creat pentru comuniunea cu Dumnezeu, iar Liturghia este una dintre cele mai înalte forme în care această comuniune este trăită în Biserică. Hristos nu a venit să transforme cultul într-un serviciu oferit consumatorului religios, ci să-l unească pe om cu Dumnezeu și să-l introducă în Împărăția Sa.
Atunci când unul dintre membrii comunității trecea la Domnul, creștinii nu îl considerau dispărut din existență și nici complet rupt de Biserică. Moartea trupească nu înseamnă, pentru creștin, încetarea existenței, ci trecerea din această viață către întâlnirea cu Dumnezeu și așteptarea învierii de obște. De aceea, Biserica se roagă pentru cei adormiți, cerând lui Dumnezeu iertarea păcatelor lor și odihna sufletelor lor în loc luminat, în loc cu verdeață și în loc de odihnă.
În felul acesta, cei rămași în această viață nu rup legătura de dragoste cu cei adormiți. Rugăciunea pentru cei plecați dintre noi este expresia credinței că dragostea creștină nu se termină la mormânt. Biserica îi pomenește pe cei adormiți la Sfânta Liturghie și în celelalte slujbe, iar credincioșii îi pomenesc în rugăciunile lor particulare și prin milostenie făcută în numele lor.
În cazul celor înaintați în credință și care au dat Bisericii o mărturie deosebită prin viața, învățătura sau mucenicia lor, credincioșii au păstrat vie amintirea lor. Din primele veacuri, creștinii au cinstit moaștele martirilor, au păstrat amintirea muceniciei lor și au celebrat zilele lor de pomenire. Înțelegând că sfinții sunt vii în Dumnezeu, Biserica îi cheamă în rugăciune și cere mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu. Această cinstire nu îi transformă pe sfinți în dumnezei și nu înlocuiește rugăciunea către Dumnezeu, ci se întemeiază pe comuniunea tuturor celor care sunt ai lui Hristos.
Din păcate, odată cu răspândirea creștinismului și cu transformarea lui într-o religie larg răspândită în societate, a apărut tot mai evidentă diferența dintre apartenența formală la creștinism și trăirea efectivă a credinței. Au existat oameni care purtau numele de creștini, fuseseră botezați și aparțineau unei comunități creștine, dar a căror viață nu mai era în acord cu Evanghelia. Problema nu era însă apariția unor „creștini falși” ca fenomen cu totul nou: încă din vremea Apostolilor existau certuri, păcate, ipocrizie și oameni care nu trăiau potrivit chemării creștine. Sfântul Apostol Pavel însuși mustră numeroase asemenea situații în comunitățile pe care le întemeiase.
Pe măsură ce creștinismul s-a extins, însă, comunitatea creștină a devenit inevitabil mai numeroasă și mai diversă. Biserica nu putea rămâne o mică adunare de oameni care se cunoșteau personal, iar această schimbare a adus și dificultăți pastorale. Pericolul a fost și rămâne ca apartenența la Biserică să fie redusă la o identitate socială: „sunt creștin pentru că m-am născut într-o familie creștină, pentru că am fost botezat sau pentru că merg din când în când la biserică”. Or, în înțelegerea ortodoxă, Botezul este începutul vieții în Hristos, nu înlocuitorul acesteia.
În epoca modernă și postindustrială, odată cu dezvoltarea individualismului și cu afirmarea tot mai puternică a principiului „fiecare pe cont propriu”, legăturile comunitare s-au slăbit în multe societăți. Fenomenul nu privește numai Biserica, ci întreaga societate: familia, vecinătatea, comunitatea locală și numeroase forme tradiționale de solidaritate au devenit mai fragile. În aceste condiții, și viața parohială poate ajunge să fie afectată. Credinciosul poate deveni un simplu „consumator de servicii religioase”, iar preotul poate fi redus, în ochii comunității, la rolul celui care oficiază botezuri, cununii, înmormântări și slujbe.
Aici se află una dintre marile provocări pastorale ale Bisericii contemporane. Preotul nu este chemat doar să oficieze slujbe, ci să păstorească oameni. Dacă un credincios se îndepărtează de Biserică, dacă o familie trece printr-o criză, dacă un om este apăsat de singurătate, deznădejde sau ispite, grija pastorală nu se poate limita la a aștepta ca acesta să revină singur în biserică. Hristos Însuși vorbește despre păstorul care merge în căutarea oii celei pierdute. Pilda nu este doar o imagine frumoasă, ci exprimă însăși logica slujirii pastorale.
Desigur, nu este drept să punem toate neajunsurile vieții parohiale pe seama preoților. Și credincioșii au responsabilități reale. Biserica nu poate fi vie dacă oamenii așteaptă de la preot să facă totul în locul lor. Comunitatea creștină presupune participarea tuturor: rugăciune, responsabilitate, ajutor reciproc, milostenie, educarea copiilor în credință și grijă față de cei aflați în nevoie. Un preot poate deschide ușa bisericii, poate chema, poate îndruma și poate sluji, dar nu poate crede și trăi în locul fiecărui om.
Totuși, responsabilitatea preotului rămâne una deosebită. Avem mulți oameni care poartă titlul de preot, dar adevărata preoție nu poate fi redusă la îndeplinirea unor funcții administrative sau ceremoniale. Preotul este chemat să fie părinte duhovnicesc, păstor și martor al lui Hristos. Faptul că oamenii i se adresează cu „părinte” nu este doar o formulă de politețe, ci amintește de responsabilitatea duhovnicească pe care o presupune această slujire.
Așa se poate înțelege și apariția tristei zicale „Fă ce spune popa, nu ce face popa” și a neîncrederii pe care unii oameni o manifestă față de cler. Uneori, această neîncredere este alimentată de comportamentul unor slujitori nevrednici, de scandaluri, de abuzuri sau de lipsa de implicare pastorală. Aceste situații nu trebuie ascunse și nici justificate prin simplul fapt că omul respectiv este preot. În același timp, greșelile unor clerici nu pot fi transformate într-o acuzație împotriva întregii preoții și cu atât mai puțin împotriva Bisericii lui Hristos. Hristos nu trebuie judecat prin păcatele celor care Îl slujesc nevrednic.
În calitate de păstor al credincioșilor, preotul trebuie să vegheze asupra stării duhovnicești a comunității. El are responsabilitatea de a păstra curată învățătura Bisericii, de a o propovădui fără deformări și de a-i ajuta pe credincioși să o înțeleagă și să o trăiască. Grija sa pastorală trebuie să se îndrepte atât către cei care vin cu regularitate la biserică, cât și către cei care s-au îndepărtat, către cei bolnavi, singuri, săraci sau aflați în criză și, în general, către toți oamenii asupra cărora se poate întinde lucrarea sa pastorală.
În al treilea rând, prin „Biserică” înțelegem și o structură organizatorică. Bisericile Ortodoxe locale poartă diferite denumiri — Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Greacă și altele — însă aceste denumiri nu desemnează, în înțelegerea ortodoxă, mai multe Biserici întemeiate de mai mulți Hristoși, ci Biserici locale care mărturisesc aceeași credință apostolică și se află în comuniune unele cu altele. Biserica este una, după cum unul este Hristos, Capul ei.
Trebuie înțeles că există o continuitate istorică și duhovnicească a Bisericii, precum și o unitate de credință care îi unește pe creștinii care au trăit și au adormit în nădejdea învierii. Această continuitate nu înseamnă doar păstrarea unor clădiri, a unor ritualuri sau a unor denumiri, ci păstrarea credinței apostolice, a Sfintelor Taine, a succesiunii apostolice și a vieții în Duhul Sfânt. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne învață că toți cei care sunt ai lui Hristos alcătuiesc Trupul Său, Biserica.
De aceea, atunci când vorbim despre Biserică în sensul comunității universale a celor credincioși sau despre Biserica Ortodoxă ca Trup al lui Hristos, folosim în mod obișnuit majuscula: Biserică. Când ne referim strict la clădirea în care se săvârșesc slujbele, folosim, de regulă, termenul „biserică”. Diferența este una de convenție grafică, dar ea poate ajuta la deosebirea celor două sensuri.
Rostul Bisericii
Rostul Bisericii întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos nu este acela de a fi doar o instituție religioasă între alte instituții ale lumii. Biserica este chemată să continue în lume lucrarea mântuitoare a lui Hristos, să păstreze și să transmită credința apostolică și să-i conducă pe oameni spre comuniunea cu Dumnezeu. În acest sens, rostul ei este:
Sfântul Apostol Pavel ne învață că Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui: „Și toate le-a supus sub picioarele Lui și, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui” (Efeseni 1:22-23). În alt loc, Apostolul vorbește despre Biserică drept „mireasa” lui Hristos și folosește imaginea unirii dintre mire și mireasă pentru a descrie taina unirii lui Hristos cu Biserica (cf. 2 Corinteni 11:2; Efeseni 5:25-32). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel numește Biserica „stâlp și temelie a adevărului” (1 Timotei 3:15).
Sfinții Părinți au văzut în această imagine a Mirelui și a miresei împlinirea tainică a relației dintre Hristos și Biserică. Hristos este Mirele, iar Biserica este mireasa Sa. Totodată, Biserica este numită în tradiția ortodoxă „mama noastră”, deoarece prin Botez și prin celelalte Sfinte Taine ea ne introduce în viața lui Hristos și ne hrănește duhovnicește. Sfântul Ciprian al Cartaginei a exprimat această realitate prin celebra formulare: „Nu poate avea pe Dumnezeu de Tată cine nu are Biserica de mamă”.
Această afirmație nu trebuie însă înțeleasă ca și cum simpla înscriere formală într-o organizație religioasă ar garanta mântuirea. Apartenența la Biserică trebuie să fie însoțită de credință vie, pocăință și lucrare duhovnicească. Biserica este locul mântuirii tocmai pentru că în ea este prezent și lucrător Hristos, nu pentru că oamenii care o alcătuiesc ar fi prin ei înșiși fără păcat.
De-a lungul istoriei, oamenii s-au despărțit de comuniunea Bisericii prin erezii, schisme și diferite forme de neascultare. Au apărut astfel numeroase confesiuni și grupări care se revendică de la creștinism. Din perspectiva credinței ortodoxe, aceste rupturi nu înseamnă însă că Biserica cea una, întemeiată de Hristos și întemeiată pe mărturia Apostolilor, s-a împărțit ontologic în mai multe Biserici independente, ca și cum Trupul lui Hristos ar fi putut fi fragmentat.
Biserica este una pentru că unul este Hristos, unul este Duhul Sfânt și una este credința apostolică. Unitatea ei nu este o simplă unitate administrativă, ci o unitate în credință, în Taine și în comuniunea euharistică. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toți” (Efeseni 4:4-6).
Cine conduce Biserica
Biserica este condusă nevăzut de însuși Întemeietorul ei, Domnul Iisus Hristos, Care este „Capul Bisericii”. El nu și-a abandonat însă Biserica după Înălțare, ci i-a trimis pe Duhul Sfânt, Care lucrează neîncetat în ea. De aceea, conducerea Bisericii nu poate fi înțeleasă doar în termenii unei administrații omenești. În centrul vieții ei se află Hristos, iar lucrarea ei se săvârșește în Duhul Sfânt.
În chip văzut, Biserica este păstorită de ierarhia bisericească, organizată în cele trei trepte ale Sfintei Taine a Hirotoniei: diacon, preot și episcop. Această structură își are temelia în rânduiala apostolică și în succesiunea neîntreruptă a hirotoniilor. Apostolii au hirotonit episcopi și preoți pentru comunitățile creștine, iar aceștia, la rândul lor, au transmis slujirea mai departe prin punerea mâinilor și rugăciune.
Originea acestei slujiri se află în Hristos Însuși, Marele Arhiereu. El i-a trimis pe Apostoli și le-a dat puterea de a propovădui Evanghelia, de a boteza, de a ierta păcatele și de a săvârși lucrarea sacramentală a Bisericii. La Cincizecime, Apostolii au primit în mod vădit puterea Duhului Sfânt, Care S-a pogorât peste ei în chip de limbi ca de foc (Fapte 2:1-4).
Denumirile de arhiepiscop, mitropolit sau patriarh nu desemnează trepte sacramentale diferite de episcopat. Ele desemnează ranguri și responsabilități în cadrul organizării bisericești. Diaconul, preotul și episcopul reprezintă cele trei trepte ale ierarhiei sacramentale, în timp ce mitropolitul, arhiepiscopul și patriarhul sunt episcopi care au responsabilități mai largi în cadrul unei Biserici locale sau al unei provincii bisericești.
Autoritatea supremă a Bisericii
În Biserica Ortodoxă, autoritatea este exercitată în mod sinodal. La nivelul fiecărei Biserici autocefale există un Sfânt Sinod, alcătuit din episcopii acelei Biserici, care are responsabilitatea păstrării credinței, a disciplinei canonice și a bunei rânduieli bisericești. În Biserica Ortodoxă Română, de exemplu, Sfântul Sinod este autoritatea canonică supremă pentru problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Române, în limitele credinței și canoanelor Bisericii Ortodoxe.
La nivelul întregii Ortodoxii nu există însă un „papă ortodox” sau un episcop care să conducă singur toate Bisericile Ortodoxe. Unitatea Bisericii este una sinodală și euharistică, nu una întemeiată pe autoritatea absolută a unei singure persoane. În tradiția ortodoxă, Sinoadele Ecumenice reprezintă expresia supremă a conștiinței sinodale a Bisericii atunci când sunt convocate în condițiile necesare și primite de întreaga Biserică. Ele au formulat și apărat credința ortodoxă împotriva ereziilor și au stabilit rânduieli canonice de mare importanță.
Sfintele Sinoade nu trebuie înțelese însă ca simple organisme administrative care „votează” adevărul. În perspectiva ortodoxă, adevărul credinței nu este inventat de episcopi, ci este mărturisit și păstrat de Biserică sub lucrarea Duhului Sfânt. Autoritatea unui Sinod este legată tocmai de fidelitatea sa față de credința apostolică și de primirea învățăturii sale de către Biserică.
De la Sfinții Apostoli la Părinții Apostolici
Origen și Tertulian (apologeți) și Eusebiu (istoric) nu fac parte din categoria Părinților Apostolici, însă contribuția lor la cunoașterea acelei epoci este considerabilă.
Vezi și Biografiile Sfinților Apostoli | Deasupra duhului vremii: între Zeitgeist și realitatea lui Dumnezeu
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric