În America, secolul 19 a fost secolul nebunilor (și al escrocilor) religioși. În timp ce în Europa piața religioasă locală era deja așezată, contextul social, politic și economic de peste ocean a favorizat o efervescență religioasă cu apariția unei puzderii de inovatori care reușeau să atragă creduli în noile lor „biserici”. Ca să înțelegem acest context, Statele Unite erau o țară nouă (mai puțin de o sută de ani de la independență), o societate fără rădăcini și tradiții (o lume pestriță formată din imigranți de diferite facturi, limbi și culturi) și, mai presus de toate, o dorință a tuturor de a propăși în această Lume Nouă, economic sau altfel. În est erau vechile colonii care purtau în ele o urmă de europenism moștenit de la britanici, însă centrul și vestul Americii erau zone care atrăgeau dezmoșteniți, aventurieri, infractori și escroci religioși.
Pe fundalul trezirilor religioase cu predicatorii ambulanți din secolul 18, în secolul 19 au apărut alți inovatori care, cu Biblia în mână, lansau idei religioase care de care mai năstrușnice. Privind la aberațiile religioase apărute în epocă și devenite astăzi „biserici”, e greu de spus dacă acei inovatori sufereau de auto-înșelare sau dacă îi înșelau cu bună știință pe cei din jur.
Noile secte nu se limitau la misionarism în lungul și de-a latul țării, dar în scurt timp au început să-și trimită misionarii și în Europa, unde neoprotestanții locali s-au văzut provocați de un nou val de „reformă”, de data aceasta mult mai fragmentată, diversă și năucitoare în ceea ce privește originalitatea ideilor religioase.
Adventiștii reprezintă, asemenea baptiștilor, o grupare mai mare de secte, toate preocupate de a doua venire a Domnului, de unde și numele lor, derivat din latinescul adventus (venire), și în special de stabilirea datei pe baza profețiilor.
William Miller (1782-1849), un baptist, a început să studieze pe cont propriu Biblia și în special cartea profetului Daniel, trăgând de acolo concluzia că sfârșitul lumii e aproape și că Hristos se va reîntoarce în anul 1843. El a publicat concluziile cercetărilor lui biblice într-o broșură, Învederare din Sfânta Scriptură a celei de-a doua veniri a lui Hristos în anul 1843. În respectiva scriere el anunța, pe lângă data revenirii lui Hristos, și faptul că El va întemeia pe pământ o împărăție de o mie de ani împreună cu cei drepți pe care îi va învia și că la sfârșitul mileniului vor învia și cei păcătoși pentru a fi judecați (învățătura despre Mileniu sau erezia hiliastă, preluată ulterior de mai multe secte). Miller și-a făcut calculele pe baza profeției din Daniel 8:14, unde se vorbește de 2300 de zile care vor trece până la curățirea locului sfânt și, sprijinindu-se pe versetul de la Numeri 14:34, a socotit o zi drept un an. Punctul de plecare a fost luat anul 457 îH, când a început robia babiloniană. În anul 1831 el a început să predice în public noile idei. În așteptarea evenimentului anunțat mulți dintre adepții lui și-au vândut proprietățile și și-au lichidat afacerile. Întrucât anul 1843 a trecut fără ca profeția să se împlinească, un adept al lui Miller, S. Snow, a calculat o nouă dată, mai exactă ca prima - 10 octombrie 1844. De data aceasta publicitatea a fost mult mai mare, data fiind preluată de ziare, reviste, în conferințe publice, provocând un entuziasm care i-a făcut pe mulți să-și părăsească locurile de muncă, să-și vândă proprietățile și să urmeze adventiștilor. Noaptea de 9 spre 10 octombrie i-a aflat pe adventiști adunați într-o sală mare din Boston, așteptând cu mari emoții trâmbița îngerului ce avea să vestească a doua venire a Domnului. Noaptea a trecut fără să se întâmple nimic, spre marea dezamăgire a multora care au părăsit secta. Miller a recunoscut public că a greșit și i-a îndemnat pe adepții săi să se întoarcă în bisericile de unde veniseră. Acestea nu i-au primit și astfel secta adventiștilor s-a risipit în 1845. Cei care au rămas s-a rupt în patru grupuri principale, dintre care cel mai important a fost și este cel al „adventiștilor de ziua a șaptea”. Trei dintre urmașii lui Miller, Joseph Bates și soții James și Ellen White au pus bazele noii „Biserici Adventiste de Ziua a Șaptea”.
La 17 ani, Ellen White era deja o adeptă înfocată a lui Miller. Ea a început să aibă vedenii prin care promova teoriile acestuia. Există mai multe opinii medicale care arată că vedeniile lui White erau crize de epilepsie provocate de un accident din copilărie, când aceasta a fost lovită cu o piatră în faţă și a rămas inconștientă un număr de zile. De asemenea, mai mulți apropiați care s-au aflat în preajma ei în momentul vedeniilor au declarat că nu era vorba de vedenii de la Dumnezeu, ci de crize de epilepsie.
Treptat, Ellen White s-a impus ca lider al sectei, producând multe scrieri cu valoare de profeții pentru adventiști: Tragedia veacurilor, Profeți și împărați, etc. Ea a reinterpretat profețiile lui Miller și Snow, susținând că ele nu se refereau la a doua venire a Domnului, ci la curățirea templului ceresc de păcatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9:23). Previziunile și calculele de date au continuat, fiind propuși, pe rând următorii ani: 1845, 1849 și 1851, acesta din urmă fiind chiar certificat de o viziune a lui Ellen White. Tot printr-o „viziune cerească” a profetesei, adventiștii au preluat serbarea sâmbetei de la baptiștii de ziua a șaptea, în 1860 secta schimbându-și numele în „Adventiștii de Ziua a Șaptea”. Secta s-a răspândit și în afara Americii și numără astăzi aproximativ 5 milioane de membri.
În România, adventiștii au pătruns la sfârșitul secolului 19, printr-un fost preot catolic, Mihail Czehovski, care a activat în regiunea Piteștiului. Secta apare în 1890 în București, dar un oarecare succes al ei începe cu convertirea și mai apoi preluarea conducerii de către fostul student în medicină, Petre Paulini. Secta a câștigat teren printr-o înverșunată campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe și a clerului acesteia, folosind în acest scop cele mai murdare mijloace.
În materialele lor de propagandă şi în discuţiile cu creştinii (ortodocşi), adventiştii vehiculează afirmații false de genul „Icoanele au apărut în Biserică în anul 787”. De asemenea, majoritatea „datelor istorice” pe care le folosesc sunt cel mult valabile pentru biserica romano-catolică (anii menţionaţi de ei sunt anii emiterii unor bule papale). Prin astfel de minciuni ei încearcă să le arate creştinilor că anumite lucruri din Biserică ar fi inovaţii şi deci nu şi-ar avea rostul.
Între rătăcirile specifice acestei secte se numără: învățătura despre Mileniu, credința că nu există iad și nici suflet nemuritor, obligativitatea legilor Vechiului Testament privind tinerea sâmbetei și mâncărurile necurate, credința că împărăția de 1260 de zile a Antihristului (conf. Apoc. 12:16) reprezintă perioada de 1260 de ani dintre 538 și 1798 (dominația papalității în Europa apuseană) şi, poate cea mai bizară dintre toate ereziile, ideea că Arhanghelul Mihail este una şi aceeaşi persoană cu... Iisus Hristos!
Conform acestei secte, toate denominațiunile creștine sunt stăpânite de diavol, iar preoții sunt slujitorii acestuia. În consecință, toți creștinii trebuie să părăsească bisericile lor și să intre în singurul adăpost adevărat - secta adventistă. După credința lor, sâmbăta ar fi pecetea și semnul lui Dumnezeu, iar duminica, serbată de toți creștinii, ar fi pecetea Fiarei (a diavolului). De aceea, după părerea lor, cel mai important lucru și semn că ești de partea lui Dumnezeu este acela de a tine sâmbăta. Dușmănia pe care o nutresc fată de ceilalți creștini este grăitoare pentru fanatismul lor.
Adventiștii dau o importantă deosebită zeciuielii, adică a datoriei sacre a fiecărui membru de a cotiza la sectă cu 10% din venitul lunar, sub deviza „mai bine să ai 90% din salariul tău binecuvântat, decât 100% fără binecuvântare”.
Secta a implementat un amplu program pentru tinerii membri. Diverse activități aprobate de conducere pentru petrecerea timpului liber înlocuiesc distracțiile cum ar fi dansul sau mersul la cinema. Adventiștii administrează peste 360 de spitale și clinici în lumea întreagă și desfășoară programe misionare, educaționale și filantropice susținute prin zeciuiala plătită de membri (a zecea parte din venit). Publicațiile sectei sunt tipărite în 197 de limbi și dialecte. Secta dispune de unul din cele mai mari sisteme de învățământ dintre cultele neoprotestante. În ceea ce privește interpretările profețiilor escatologice, adventiștii dețin un loc de frunte din punct de vedere al originalității ideilor de interpretare.
Adventiștii tipăresc numeroase cărți despre nutriție. În aceste cărți, informațiile preluate din comunitatea științifică sunt împletite cu propaganda sectară, ca și cum adventiștii ar fi descoperit acele lucruri sau ca și cum a avea o dietă și o viață echilibrată ar fi apanajul exclusiv al adventiștilor.
Din secta principală s-au desprins în timp numeroase grupări și secte cu nume diferite. Cele mai cunoscute sunt: Adventiștii de Ziua a Șaptea - Mișcarea de Reformă, Societatea misionară internațională a adventiștilor de ziua a șaptea, Mișcarea lui R. D. Brinsmead. Primii din această serie activează și în România.
„AZS - Mișcarea de Reformă” s-au separat de secta-mamă după moartea „profetesei” Ellen White (1915), ca o consecință a luptei pentru succesiune, câștigată de Margaret Rowen din Los Angeles. Venită la putere, Rowen le-a propus membrilor câteva reforme, dintre care cea mai importantă fiind ideea de a nu pune mâna pe armă pentru a ajuta statul în războaie. Cei care au făcut-o în timpul războiului ar fi părăsit calea adevărului. În România, secta aceasta a fost adusă de un oarecare soldat Kremer căsătorit cu o nemțoaică reformistă, în 1917-1918. Din cauza atitudinii față de stat, secta a fost interzisă, dar și-a continuat propaganda prin foi gen „Păzitorul adevărului” și „Solul misionar”. Învățătura reformistă a fost prezentată în broșura „Scurtă lămurire a principiilor adventiștilor de ziua a șaptea și o mișcare de reformă” (București, 1924), scriere combătută de conducătorul sectei-mamă, Petre Paulini, în „Profeți falși și profeți mincinoși”.
Orbiți de ură împotriva majorității ortodoxe din România, secta pare să nu aibă nici un discernământ sau simț moral. În anul 2006, au refuzat să se alăture campaniei pro-familie lansate de Alianţa Familiilor din România, argumentând că ei sunt „pentru drepturile omului” (campania AFR era menită a preveni legalizarea căsătoriilor homosexuale în România). De asemenea, adventiştii au fost singurii neoprotestanţi care s-au înfrățit cu homosexualii în lupta împotriva icoanelor din şcolile româneşti.