Bogdan Mateciuc
Termenul de trezire religioasă este des folosit în mediile neoprotestante începând cu primele decenii ale secolului 18, cu referire la perioadele de interes religios crescut. Predicile și adunările de rugăciune, frecvent marcate de un emoționalism intens, sunt caracteristice acestei perioade, când se dorea reînnoirea credinței personale a membrilor din diferitele culte religioase și motivarea oamenilor de a-și mărturisi public credința pentru prima oară. Prin extrapolare, termenul este folosit și pentru orice mișcare religioasă importantă din trecut. În Evul Mediu în Europa occidentală, asemenea „treziri” au avut loc în conexiune cu organizarea Cruciadelor și sub auspiciile diferitelor ordine monastice catolice, uneori cu manifestări bizare, cum ar fi cazul Flagelanților sau mania dansului. Reforma protestantă din secolul 16 a fost de asemenea însoțită de treziri religioase.
Ar fi mai exact însă a limita aplicarea termenului la istoria protestantismului modern, în special cel din Marea Britanie și din Statele Unite, țări în care asemenea mișcări au înflorit cu o vigoare neobișnuită. Secta metodistă, de exemplu, a apărut dintr-o astfel de mișcare în prima jumătate a secolului XVIII. Mișcarea respectivă s-a numit ulterior Mișcarea Wesleyană.
Tot în Marea Britanie, o importantă trezire religioasă din secolul 19 a fost Mișcarea Oxford (1833-45) din cadrul Bisericii Anglicane, de o cu totul altă factură decât mișcările cu caracter popular din SUA.
În coloniile britanice din America, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, a apărut Prima Mare Trezire. Era o perioadă de consolidare economică și socială, dar și de tensiuni religioase. Spiritul de libertate și aventură i-a făcut pe mulți coloniști să resimtă o formalizare excesivă a slujbelor religioase, considerând bisericile tradiționale (Congregaționaliste, Prezbiteriene, Anglicane) ca fiind rigide și lipsite de pasiune spirituală.
Caracteristici principale ale acestei mișcări au inclus convertirea personală și renașterea spirituală, stilul emoțional și retoric al predicilor, menit să provoace introspecție și schimbare morală, utilizarea limbajului apocaliptic pentru a sublinia urgența mântuirii, și fragmentarea denominațională.
Prima Mare Trezire a contribuit la democratizarea experienței religioase, diminuând autoritatea clericală tradițională, crearea unei culturi a predicării itinerante, fragmentarea și diversificarea peisajului confesional, stimulând formarea de noi „biserici” și denominațiuni, și generarea unui ethos critic față de autoritate, văzut ulterior ca precursor cultural al Revoluției Americane.
A Doua Mare Trezire din America a avut loc în perioada de după Revoluția Americană, în contextul extinderii rapide a frontierelor vestice și al transformărilor sociale profunde. Viața la frontieră, lipsa unei autorități religioase centralizate și spiritul libertarian al noii republici au creat condiții favorabile pentru o nouă explozie revivalistă.
Caracteristici principale au inclus convertirea personală și emoțională (predici pasionale, chemare publică la pocăință), organizarea de tabere în aer liber, care puteau atrage mii de participanți, democratizarea religiei – oricine putea predica sau revendica viziuni, fără o formare teologică formală, accentul pe viziunile apocaliptice, pe interpretarea literală a Bibliei, și tendința spre formarea de comunități utopice și noi mișcări religioase.
Și aici, factorii favorizanți au fost expansiunea frontierei americane (dispersarea populației și slăbirea rețelelor bisericești tradiționale), individualismul (căutarea revelației personale), și schimbările economice și sociale (anxietate colectivă, nevoia de sens și stabilitate morală).
Una dintre consecințele acestei „treziri religioase” a fost apariția sectelor și mișcărilor profetice cu viziuni radicale despre restaurarea Creștinismului original – de exemplu mormonii, adventiștii, iehoviștii și, la începutul secolului XX, penticostalii, etc.
Atât Prima, cât și A Doua Mare Trezire au fost fenomene religioase de masă care au modelat profund societatea americană. Dacă Prima Mare Trezire a introdus un stil predicatorial emoțional și a contestat autoritatea clericală tradițională, A Doua Mare Trezire a dus mai departe aceste impulsuri, generând mișcări religioase noi și favorizând schimbări sociale majore.
Împreună, aceste două treziri au pus bazele caracterului distinct al religiei americane de astăzi: pluralistă, expansivă, adesea experimentală, dar cu un impact social și cultural durabil.
Nevoie de reînnoire periodică apare ca o caracteristică a cultelor neoprotestante. Filialele lor din România nu sunt nici ele ferite de această manie, cea mai recentă „trezire” fiind Mișcarea Străjerilor.
Revenind însă la continentul american, trezirile religioase de acolo au produs o serie de profeți întemeietori de „biserici”. Fiecare a pretins în dreptul său că reprezintă vocea lui Dumnezeu, că este o unealtă în mâna Lui și că împlinește voia Lui. Din motive evidente, acest lucru era un fals, însă personajele pe care le prezentăm mai jos sunt promovate astăzi de sectele respective ca profeți ai lui Dumnezeu.
Joseph Smith (1805–1844)
Fondator al sectei mormonilor, a pretins revelații despre:
Deloc de mirare, niciuna dintre acestea nu s-au împlinit. Astăzi, mormonii reinterpretează profețiile lui ca urmând să aibă loc în viitor.
William Miller (1782–1849)
Predicator baptist din nordul statului New York, a pus bazele mișcării adventiste (cu accent pe calcularea și așteptarea celei de-a doua veniri a Mântuitorului Iisus Hristos).
Interpretând creativ cărțile Daniel și Apocalipsa, Miller a proclamat că Iisus va reveni pe pământ între 1843 și 1844. Treptat, a oferit date mai precise (ultim termen: 22 octombrie 1844).
Propaganda lui a fost atât de intensă, încât mii de naivi și-au abandonat slujbele și și-au vândut casele și, îmbrăcați în alb, s-au urcat pe acoperișurile clădirilor, așteptând a Doua Venire.
Evident, nu s-a întâmplat nimic. Mii de adepți au părăsit secta lui Miller, care s-a fracturat, dând însă naștere adventiștilor de ziua a șaptea, care au reinterpretat profeția ca fiind despre o venire „invizibilă” în Templul Ceresc (idee susținută și de Martorii lui Iehova, care își au rădăcinile tot în mișcarea lui Miller).
Cazul lui Miller reprezintă cel mai faimos caz de ajustare a datei profetice și, totodată, de disonanță cognitivă în religie.
Ellen White (1827–1915)
White era membră în mișcarea lui Miller la data anunțată de acesta pentru a Doua Venire. În timp ce mulți membri s-au risipit, ea s-a apucat să reinterpreteze profețiile lui Miller, pe care le-a dus mai departe. În urma unei revelații despre ziua sâmbetei, a întemeiat secta adventiștilor de ziua a șaptea. A prezis sfârșitul „iminent” al lumii în timpul vieții generației sale și a lansat avertismente despre mari catastrofe.
Adventismul a supraviețuit reinterpretând toate aceste profeții neîmplinite în termeni simbolici sau condiționați.
Adventismul modern consideră profețiile ei inspirate, dar le citește flexibil. Studiile istorice (Ronald Numbers etc.) au documentat clar schimbările doctrinare ale sectei.
Charles Taze Russell (1852–1916)
Russell este fondatorul Martorilor lui Iehova, inițial sub altă denumire.
Predicții lui includ:
După 1914, primul Război Mondial a fost reinterpretat ca „începutul sfârșitului”, iar anul 1914 a fost redefinit ca data întronării invizibile a lui Hristos în cer.
Din perspectiva profețiilor neîmplinite, avem de-a face cu un sistem clasic de failure management (reinterpretare post-factum). Martorii lui Iehova au rafinat cronologia de mai multe ori.
Maica Ann Lee (1736–1784)
Englezoaică, fondatoarea sectei Shaker-ilor a pretins că ea este „întoarcerea lui Hristos în formă feminină”.
A propovăduit un comunism religios, celibat strict, muzică și dans ritual. A emigrat din Anglia în America, unde a pus bazele unor comunități utopice caracterizate prin mesianism întrupat, revelații continue prin lideri și comunitarism radical.
Mary Baker Eddy (1821–1910)
Aceasta este fondatoarea Științei Creștine. În această calitate, a pretins revelație despre „legea spirituală” a vindecării, respingând medicina convențională.
Cartea ei Science and Health with Key to the Scriptures este un text profetic, canonic pentru adepți.
Astăzi, această sectă este o mișcare globală cu locuri de adunare, publicații și practicieni ai vindecării spirituale.
Concluzie
America secolului al XIX-lea a fost o epocă de aur a profetismului popular, caracterizată prin: