Bogdan Mateciuc
Termenul de „trezire religioasă” este des folosit în mediile neoprotestante începând cu primele decenii ale secolului 18, cu referire la perioadele de interes religios crescut. Predicile și adunările de rugăciune, frecvent marcate de un emoționalism intens, sunt caracteristice acestei perioade, când se dorea reînnoirea credinței personale a membrilor din diferitele culte religioase și motivarea oamenilor de a-și mărturisi public credința pentru prima oară. Prin extrapolare, termenul este folosit și pentru orice mișcare religioasă importantă din trecut. În Evul Mediu în Europa occidentală, asemenea „treziri” au avut loc în conexiune cu organizarea Cruciadelor și sub auspiciile diferitelor ordine monastice catolice, uneori cu manifestări bizare, cum ar fi cazul Flagelanților sau mania dansului. Reforma protestantă din secolul 16 a fost de asemenea însoțită de treziri religioase.
Ar fi mai exact însă a limita aplicarea termenului la istoria protestantismului modern, în special cel din Marea Britanie și din Statele Unite, țări în care asemenea mișcări au înflorit cu o vigoare neobișnuită. Secta metodistă de exemplu a apărut dintr-o astfel de mișcare în prima jumătate a secolului 18. Mișcarea respectivă a numită ulterior Mișcarea sau Trezirea Wesleyană.
„Marea Trezire” a fost una dintre aceste mișcări de revigorare a credinței în coloniile americane, atingând un apogeu în anii 1740. Treziri religioase locale avuseseră loc și anterior, unul dintre susținătorii acestora fiind predicatorul congregaționalist Jonathan Edwards. În 1739 și 1740, predicatorul englez George Whitefield a întreprins lungi turnee peste Atlantic, atrăgând mase mari cu predicile despre necesitatea păcătoșilor de a se pocăi. Exemplu lui a fost urmat de alți predicatori, apărând astfel predicatorii itineranți.
Marea Trezire a avut efecte variate și, într-o oarecare măsură, contradictorii asupra vieții religioase din Statele Unite. A creat tensiune, discordie și rivalitate, tulburând armonia și uniformitatea religioasă care existase până atunci. Totuși, fervoarea evanghelică i-a adus laolaltă pe susținătorii trezirilor, generând astfel un anumit sentiment de unitate care depășea granițele de cult. Marea Trezire a fost astfel o mișcare intercolonială importantă, care a contribuit la formarea identității americane înainte de Revoluția Americană.
Multe din sectele existente și astăzi (mormonii, adventiștii, iehoviștii, penticostalii, etc.) au apărut ca urmare a acestor „treziri religioase”, împrejurări în care diverși oameni animați de porniri nu tocmai smerite au purces și și-au întemeiat „biserici”.
Diferitele grupări religioase din Statele Unite au ajuns în scurt timp să depindă de asemenea „treziri” pentru a scutura apatia și plictiseala membrilor sau pentru a-și spori numărul de membri. Atunci când conducătorii adunărilor simțeau că e nevoie de un aer proaspăt pentru trăirea religioasă, se instrumenta o „trezire religioasă”, eventual cu ajutorul diverșilor predicatori ambulație, care cutreierau tara în lung și-n lat în adevărate turnee programate. Acești predicatori erau bine primiți la început. Diversele grupări religioase beneficiau de o revigorare a vieții religioase. Predicatorii stimulau zelul religios, produceau convertiri și le aduceau noi membri. Cu timpul însă, metodele predicatorilor itineranți și-au atras critici întrucât conducătorii locali și-au văzut amenințate propriile politici religioase. La rândul lor, predicatorii itineranți îi acuzau pe conducători de împietrire a inimii și îi comparau cu fariseii din vremea Mântuitorului. În consecință, multe grupări religioase s-au scindat.
În Marea Britanie, o importantă trezire religioasă din secolul 19 a fost Mișcarea Oxford (1833-45) din cadrul Bisericii Anglicane, o trezire de o cu totul altă factură decât mișcările cu caracter popular din SUA.
Se consideră că numai într-un singur an din timpul trezirii din SUA din anii 1859-1861, numărul celor convertiți a fost de o jumătate de milion de oameni. Marea problemă a acestor „treziri religioase” era faptul că ele erau lucrări omenești, stârnite de predicatori pricepuți în arta predicării, care se pricepeau să încălzească mulțimile cu subiecte de predică mereu noi și originale. Mulți dintre cei „treziți” de aceste mișcări reveneau la viața lor anterioară odată ce trecea moda trezirii.
Neoprotestanții din România nu sunt feriți nici ei de moda (re)trezirilor. Cea mai recentă „trezire” din rândul lor este Mişcarea Străjerilor.