Autor
După aceea noi, cei vii, cei rămași, împreună cu ei vom fi răpiți în nori ca să-L întâmpinam pe Domnul în văzduh; și astfel pururea cu Domnul vom fi. (1 Tes. 4:17)
„Dacă e să punem laolaltă ideea de a fi răpit în nori pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh și ideea unei transformări într-o clipită, rezultatul ne dă fiori. Într-o bună zi vom zbura în cer... Speranța Răpirii este o forță foarte practică în viața mea... Ea mă motivează să câștig cât mai mulți pentru Hristos înainte de a fi prea târziu. Vreau să iau cât mai mulți cu mine posibil. Deși mă doare pentru această lume pierdută care merge spre un dezastru, speranța Răpirii este alinarea mea în mijlocul unor condiții din ce în ce mai grele.” (Hal Lindsey, Răpirea)
„Apoi, înainte să vină Antihristul, vor fi mulți Hristoși mincinoși și proroci mincinoși... Așa încât dacă cei drepți nu vor veghea, și ei vor fi înșelați. Dar, iată, Eu vă spun aceste lucruri, ca să nu aveți scuză, căci este în puterea voastră să nu cădeți în înșelare...”
„...La a Doua Venire, El [Hristos] va apărea la o clipită de ochi. Și așa precum vulturii sau șoimii se aruncă asupra unui leș, așa și sfinții, care plutesc în văzduh, vor veni acolo unde va fi Hristos și vor fi luați în nori ca șoimii.” (Explicația Fericitului Teofilact la Sfânta Evanghelie după Matei 23:23-28)
Fie ca sfârșitul nostru va fi în timpul domniei lui Antihrist sau mai înainte, este o certitudine că viața fiecăruia dintre noi se va sfârși. Pentru toți aceia care se consideră a fi creștini există o așteptare potrivit căreia, dacă au crezut în Hristos și i-au respectat poruncile, Îl vor întâlni într-un fel sau altul și vor fi veșnic în prezența Lui.
Ca o încununare a credinței creștine, este foarte important să înțelegem la ce se referă Sf. Pavel în propoziția de mai sus când spune că vom fi răpiți împreună în nori pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh, cine sunt de fapt aceia care Îl vor întâlni pe Domnul și cum trebuie să se pregătească cineva pentru această întâlnire. Diferențele de abordare, atitudine și credință între învățăturile protestantă și ortodoxă în privința celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, a învierii noastre și a căilor de sfințire sunt reflectate în citatele de mai sus și denotă o foarte mare diferență între cele două credințe. Cercetând învățătura protestantă a Răpirii vom putea nu numai să formulam un răspuns ortodox potrivit față de domnia lui Antihrist, ci și să ne pregătim cum trebuie pentru propria noastră moarte. Vom înțelege că speranța „întâlnirii cu Domnul” nu se poate întemeia numai pe o simplă afirmare a credinței în Hristos și acceptarea lui ca Mântuitor în cadrul unei adunări de „credincioși”, că puterea unui creștin ortodox conștient și speranța lui de a-L întâlni pe Domnul stă în viața sacramentală a adevăratei Biserici, în comuniunea tainică cu Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, căci prin această comuniune îl întâlnim în realitate pe Domnul, acum și pentru veșnicie.
Pe cât de năstrușnice și fanteziste pot părea afirmațiile de mai sus ale lui Hal Lindsey, totuși ele reprezintă un curent foarte puternic în gândirea religioasă din Occident – o credință apocaliptică în profeții. Amintirea confruntării agenților FBI în Waco, Texas, cu David Koresh, un „profet” cu Biblia în mână, și cu adepții lui, este încă de actualitate. Conform unui sondaj Gallup, 62% dintre americani cred că Iisus se va întoarce efectiv pe pământ. Oamenii sunt foarte avizi după orice noutăți și interpretări ale predicatorilor de ocazie care arată felul în care evenimentele istorice actuale, cum ar fi războaiele, cutremurele, crizele financiare, etc. indică iminenta revenire a lui Hristos pentru a-i salva pe „credincioși” din nenorocirea care se abate asupra lumii.
Răpirea este o astfel de schemă de salvare a credincioșilor. Credința aceasta a fost pentru prima oara promovată de John Nelson Darby, un predicator creștin după Evanghelie din secolul 19, și a avut o mare influență asupra unor protestanți americani de frunte, ca evanghelistul D. L. Moody, fondatorul Institutului Biblic Moody, C. I. Scofield, editorul versiunii Scofield a Bibliei, și popularul evanghelist Billy Sunday, fără a-l mai menționa pe Billy Graham. Wacker afirmă că „credința deosebită în Răpire pe care a avut-o Darby, dezvoltată după Războiul Civil, a fost aceea care a ajutat la formarea bazei religioase a principalelor grupări evanghelice”.
Deși există mai multe diferențe de detaliu în ceea ce privește această învățătură (în special cu privire la momentul în care se va produce Răpirea față de Necazul cel Mare), așa cum a arătat Lindsey, toți cei care interpretează Scriptura în mod literal cred în realitatea Răpirii. Învățătura despre Răpire se bazează pe 1 Tesaloniceni 4:17 și se referă la venirea lui Hristos anume pentru Biserica, pentru a-i răpi pe norii cerului pe credincioșii în viață astfel încât aceștia să-L întâlnească în văzduh și să fie strămutați în niște trupuri nemuritoare, fără a mai gusta moartea fizica.
O cauză principală a popularității acestei învățături este aceea că în orice carte despre Răpire nu vei găsi prea multe date despre ce se întâmplă cu o persoană după moarte. Wacker afirma: „Credința în prorocie...alungă teama de moarte. Speranța în înviere a fost întotdeauna parte a mesajului creștin. Însă varianta aceasta a răpirii înainte de Necaz oferă o promisiune mai radicala: aceea că sfinții care sunt în viață în momentul Răpirii vor scăpa definitiv de boldul morții”. În cartea sa, Răpirea, Hal Lindsey mărturisește sincer că „ideea electrizantă este aceea că mulți dintre cei care citesc aceasta vor avea parte de acest mister. Nu veți ști niciodată ce înseamnă a muri”.
Toți cei care cred în răpire sunt premilenariști, adică cred că Iisus va reveni pe pământ și va întemeia o împărăție de o mie de ani, urmata de judecata finală la care toți cei necredincioși vor fi judecați. Ideea aceasta a împărăției de o mie de ani se numește hiliasm, (de la grecescul hiliasmos, o mie de ani) și a fost condamnată ca erezie de Biserică în 381. Ea se bazează pe interpretarea eronată a capitolului 20 din Apocalipsa, unde se vorbește de sufletele... care trăiesc cu Hristos o mie de ani (20:4). Arhiepiscopul Averky scrie despre acest verset:
„Din acest verset se vede clar că sfinții care participă la domnia de o mie de ani a lui Hristos domnesc cu Hristos și fac judecată nu pe pământ, ci în cer, pentru că aici este vorba de sufletele lor care nu sunt încă unite cu trupurile lor. Din aceste cuvinte se vede că Sfinții iau parte la conducerea Bisericii lui Hristos de pe pământ, fiind deci natural și de folos să îi chemi în rugăciune, cerându-le să mijlocească înaintea Hristosului cu care domnesc.”
Părintele Serafim Rose respinge categoric ideea de Răpire și de împărăție de o mie de ani, spunând:
„A Doua Venire a lui Hristos va fi evidentă: va fi bruscă, din cer și se va vedea până la marginile lumii. Pentru aceasta nu există nici o pregătire decât pregătirea creștin ortodoxă prin pocăință, viață duhovnicească și veghere. Cei care se pregătesc pentru ea în orice alt mod, care spun că El este oriunde pe aici, care propovăduiesc că Iisus vine în curând, fără a avertiza și despre marea înșelare care va preceda venirea Lui, toți aceștia sunt clar prorocii Antihristului, falși Hristoși care trebuie să vină mai întâi și să înșele lumea, inclusiv pe creștinii care nu sunt sau care nu devin adevărați ortodocși. Nu va exista nici o împărăție de o mie de ani. Pentru cei care pot primi aceasta, mia de ani din Apocalipsă este acum; viața în Har este în Biserica Ortodoxă, pentru întreaga mie de ani dintre prima venire a lui Hristos și vremea lui Antihrist. Faptul că acești protestanți așteaptă un mileniu în viitor este chiar mărturisirea lor că ei nu trăiesc în el acum, că sunt în afara Bisericii lui Hristos și că nu au gustat din Harul Divin.”
O scurtă discuție despre Răpire va arăta cât sunt de adevărate ultimele cuvinte ale Părintelui Serafim. De pildă, cum devine cineva vrednic de a fi răpit? Prin simpla acceptare (verbală) a lui Hristos ca Mântuitor personal și prin credința că păcatele i-au fost spălate de Hristos pe Cruce – învățătura despre pedeapsa înlocuitoare. În acest sens, Billy Graham scrie: „Nu trebuie să faci nimic deosebit pentru a fi mântuit. Tot ce trebuie să faci este să accepți minunatul lucru pe care l-a făcut Hristos pentru tine. După ce ai această siguranță în inimă, spune-le și altora despre ea. De asemenea, arată prin viața ta de zi cu zi felul în care te-a schimbat Hristos pentru slava Sa.”
Se pare că mai este nevoie de ceva important pentru a fi răpit de Hristos și a te bucura de fericirile vieții veșnice. Potrivit lui Lindsey, „Nu trebuie să ne temem de judecata lui Hristos, căci rezultatul pedepsirii Lui în locul nostru este că noi nu vom mai fi condamnați. Importanța acestui fapt, fiind vorba de victoria asupra trupului, ne dă adevărată motivație pentru a trăi pentru Hristos. Nu trebuie să trăim cu teama că vom fi judecați și pedepsiți pentru păcatele noastre. Lui Satana îi place în mod deosebit să ne atragă atenția asupra păcatelor și căderilor noastre. Motivația noastră nu trebuie să fie datoria, obligația sau teama de a fi respinși.”
Calea protestantă spre sfințire nu are nimic de a face cu lupta cu păcatul, nefiind deci nevoie nici de o pocăință adevărată și nici de Sfintele Taine pentru a fi unit cu Hristos pentru veșnicie.
Mai mult, Răpirea este o învățătură escatologică, una care prin definiție ar trebui să vorbească despre moarte, judecată și viitorul sufletului. Totuși, cărțile despre Răpire alocă foarte puțin spațiu acestor aspecte. Se vorbește foarte puțin despre rai sau iad și concluzia este că acei creștini care acceptă această învățătură sunt complet disociați de împărăția cerurilor. De la început protestantismul a fost foarte legat de lumea fizică și de rațiune, încât nu putea accepta, de exemplu, că cineva s-ar putea ruga pentru cei morți sau să-i cheme pe sfinți în rugăciune. Învățații luterani îi scriau Patriarhului de Constantinopol în 1580:
„Este necesar ca viii să se roage pentru vii. Aceasta dă rezultate. Noi ne rugam unul pentru altul și suntem convinși sau percepem prin realitatea văzută că rugăciunile ne sunt ascultate. În consecință, acest exemplu nu poate fi aplicat sfinților care au murit. Sfinții care au murit, chiar dacă trăiesc în prezența lui Dumnezeu conform mărturiei lui Hristos, aceasta nu înseamnă că ei știu în mod specific fiecare lucru pe care îl facem noi pe pământ...”
Având în vedere atenția pe care o dau protestanții lumii fizice, nu trebuie să fim surprinși când citim ideea lui Billy Graham despre cum va arăta lumea viitoare:
„Este copleșitor pentru mintea noastră să ne imaginam cum va arăta pământul de pe care Hristos va îndepărta răul și păcatul. Mintea noastră este fascinată la gândul lui‚ Hristos pe scaunul de domnie’. Marele desert Sahara va înflori și va da roadă. Omenirea va putea crește noi culturi; terenurile care astăzi sunt inutile vor da douăsprezece culturi pe an. Pornirea spre păcat din inima omului va dispărea. Dorința omului va fi atunci după neprihănire. Este nevoie de multă credință în aceste zile grele ca să crezi aceasta, însă aceasta ne învață Biblia.”
Această viziune nu este decât proiecția unei împărații pământești și ea reflectă cât de prost pregătiți sunt protestanții pentru viața de după moarte. De aici și dorința lor de a accepta orice învățătură prin care ar putea evita aceasta.
Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă dispune de multe informații despre viața de după moarte. Să vedem mai întâi cum sunt interpretate cuvintele Sf. Pavel din Tesaloniceni (din care este derivată învățătura despre Răpire) în lumina învățăturii ortodoxe. Acest moment este înțeles ca reprezentând categoric a Doua Venire a lui Hristos, urmat imediat de Judecata de Apoi la care omenirea își va primi locurile pentru veșnicie în rai sau în iad, potrivit cu felul în care au trăit aici. În acel moment, vor învia toți oamenii și sufletele se vor reuni cu trupurile. Totuși, nu toți vor învia spre slava. Noul Testament vorbește despre două feluri diferite de înviere, folosind cuvinte grecești care se traduc prin „înviere” și „înviere din (ceva)”. Sfântul Teofilact al Bulgariei scrie: „Toți vor învia, dar nu toți vor avea ‚învierea din’. Păcătoșii rămân jos pe pământ, așteptându-l pe Judecător. Sfinții și drepții, înviind în slavă, vor fi luați în nori, în văzduh, pentru a-l întâlni pe Domnul care vine din ceruri să judece lumea aceasta. Căci scrie: ‚După aceea noi, cei vii, cei rămași, împreună cu ei vom fi răpiți în nori ca să-L întâmpinam pe Domnul în văzduh’ 1 Tes. 4:17)”. Cum poate deveni cineva unul din cei care vor fi luați în nori? Sf. Nicodim de la Sf. Munte Athos spune: „Trebuie remarcat că slava și Harul Sfântului Duh, pe care sufletele sfinților le primesc cât timp sunt pe pământ...aceeași slavă îi va acoperi și le va îmbrăca trupurile la înviere, făcându-i să fie luați în nori.” Sf. Nicolae Cabasila este mai specific:
„Cei care au trupul lui Hristos în ei înșiși se vor grăbi foarte ca să-și primească locurile cuvenite. De aceea Pavel, arătând că această pornire nu va putea fi oprită, o denumește ‚răpire’, căci, spune el, vom fi răpiți în nori să-l întâmpinam pe Domnul în văzduh’... Ei se vor mișca deci de la o masă la o alta, de la ce este încă ascuns la ce este descoperit, de la pâine la Trup. Cât timp sunt încă în viața pământească, Hristos este pâine pentru ei; El este Paștile lor, căci ei trec de la ce este aici la cetatea care este în ceruri... Această petrecere pământească ne duce la acel Trup. Fără ea noi nu putem primi Trupul, după cum cel care nu mai are ochi nu poate vedea lumina... La fel, cei care părăsesc viața aceasta fără darurile Sfintei Împărtășanii nu vor avea nimic pentru acea viața. Însă cei care au primit Harul și l-au păstrat vor intra în bucuria Domnului.”
Cei care au luat Sfânta Împărtășanie cu vrednicie și care au păzit acest Har vor putea sta în picioare pentru a-l slăvi pe Hristos la a Doua Sa Venire și vor fi veșnic în prezenta Lui. Ce înseamnă să te împărtășești cu vrednicie? Sf. Teodor Studitul ne avertizează: „Cel care batjocorește Trupul Lui nu este mădular al lui Hristos; nici cel care are orice altă dorință. Fiecare deci trebuie să se cerceteze pe sine și să nu fie astfel murdar sau cu inima ascunsa. Dacă se curățește și se îndreaptă prin spovedanie, poate atunci să ia parte la Trupul și Sângele lui Hristos”.
Așa cum am arătat, în contrast cu protestantismul, Tradiția Ortodoxă este plină de materiale despre viața care va să vina. Cât de important este pentru noi a lua seama la cuvintele Sfântului Teodor referitoare la lupta cu patimile și a trăi o viață de pocăință aici devine evident atunci când ne uitam la ce învață Biserica Ortodoxă despre sufletul după moarte.
Va fi o Judecată de Apoi a fiecărui om la a Doua Venire a Domnului, unde fiecare își va primi fie răsplată, fie pedeapsă, însă mai înainte de aceasta, fiecare persoană va merge la o judecată particulară după ce moare, trecând prin vămile văzduhului. În cartea Sufletul după moarte găsim:
„După mântuirea noastră prin Iisus Hristos, toți cei care în mod voit l-au respins pe Mântuitor vor primi moștenirea Satanei: sufletele lor, după desprinderea de trup, merg direct în iad. Creștinii care au înclinații spre păcat nu sunt vrednici și treacă direct din viața pământească în fericirea cereasca. Dreptatea însăși cere ca aceste înclinații la păcat, aceste trădări ale Mântuitorului să fie cântărite și judecate. Sunt necesare o cântărire și o judecată pentru a se stabili cât de mari sunt înclinațiile unui suflet creștin către păcat și pentru a se stabili ce predomină în el – viața veșnică sau moartea veșnică. Judecata dreaptă a lui Dumnezeu îl așteaptă pe fiecare suflet creștin după plecarea din trup, după cum spune Sfântul Apostol: „Este rânduit ca omul să moară o singură dată și după aceea vine judecata” (Evr. 9:27).
Pentru încercarea sufletelor care trec prin văzduh au fost stabilite de puterile întunericului locuri separate de judecată și control într-o ordine remarcabilă. În straturile de sub cer, de la pământ și până la cer, stau legiuni de duhuri ale întunericului. Fiecare divizie se ocupă de o anume formă de păcat și încearcă sufletul la aceasta atunci când el ajunge la acea divizie. Locurile demonice de judecată din văzduh sunt numite în literatura patristică „vămile văzduhului”, iar duhurile care stau aici „vameșii văzduhului”.”
Viețile Sfinților conțin numeroase relatări despre felul în care trece un suflet prin aceste vămi după moarte. O astfel de relatare îi aparține lui Taxiotes (Viețile Sfinților, 28 martie):
„Când eram pe moarte, am văzut etiopieni venind la mine. Înfățișarea lor era înfricoșătoare și sufletul meu privind la ei s-a tulburat. Am văzut apoi doi tineri deosebiți și sufletul meu a trecut în mâinile lor. Am început să urcam încet prin văzduh, spre înălțimi, ca și cum am fi zburat, și am ajuns la vămile care păzesc urcarea fiecărui suflet al omului. Fiecare vamă încerca un anume fel de păcat: una minciuna, alta mânie, alta invidia; fiecare păcat își are încercările în văzduh. Am văzut că îngerii aveau toate faptele mele bune într-un mic cos. Luând din ele, le comparau cu faptele mele rele. Așa am trecut de toate vămile. Când să ajungem să porțile cerului, a venit rândul vămii desfrânării. Cei de aici m-au oprit și mi-au arătat toate faptele mele desfrânate, făcute din copilărie și până atunci. Îngerii care mă conduceau mi-au spus: ‚Toate păcatele tale cu trupul, pe care le-ai făcut în cetate, Dumnezeu ți le-a iertat pentru că te-ai pocăit de ele.’ La aceasta adversarii mei au răspuns: ‚Când ai plecat din cetate au făcut desfrânare cu nevasta unui fermier.’ Îngerii, auzind aceasta și negăsind nici o faptă bună care să compenseze acel păcat, m-au părăsit și au plecat. Atunci duhurile întunericului au pus mâna pe mine și, bătându-mă tare, mi-au dat drumul spre pământ. Pământul s-a deschis și am căzut printr-un loc strâmt și urât mirositor în închisoarea de dedesubt a iadului.”
Într-o vreme în care auzim atât de des că creștinii care cred în Treime sunt „toți una”, indiferent de cultul din care fac parte, analiza noastră asupra Răpirii arată foarte clar că lucrurile nu stau deloc așa. Ce facem, de exemplu, cu aceste diferențe escatologice între Creștinismul ortodox și protestantism?
Învățătura despre Răpire este relativ recentă și nu reprezintă decât o boală protestantă a orgoliului minții. O slavă deșartă întărită de doctrina lor Sola Scriptura (acceptarea exclusivă a Bibliei ca având autoritate), care le permite să interpreteze individual Biblia și să înlocuiască gândul lui Dumnezeu, exprimat prin Părinții Bisericii, cu gândul omului. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie cu privire la pericolele interpretării individuale: „În special cei care s-au rătăcit în ignoranță au stricat înțelesul Sfintelor Scripturi și le interpretează potrivit cu poftele lor. Pentru ei puterea Sfintelor Scripturi nu e accesibilă... Cel care are toată Scriptura pe buze nu poate înțelege și nici atinge slava cerească și puterea mistică din ea dacă nu păzește poruncile lui Dumnezeu, primind astfel pe Mângâietorul, Duhul Adevărului care-i poate deschide cuvintele Sfintei Scripturi ca pe o carte și să-i arate slava ascunsă din ele, arătându-i astfel și puterea și slava lui Dumnezeu.”
Protestanții s-au rupt de viața tainică a Bisericii, respingând astfel mijloacele pentru primirea Sfântului Duh, respingând cu încăpățânare înțelegerea Scripturii așa cum a fost ea făcută de către cei care au perseverat într-o viață prin Duhul, Apostolii și mai apoi Sfinții Părinți. Această respingere a lor se poate vedea chiar de la începuturile protestantismului. În colecția de scrisori schimbate la 1580 de primii teologi luterani cu Patriarhul Constantinopolului, Ieremia, găsim următoarele cuvinte ale profesorilor luterani:
„Sfinția voastră, vă cerem să pătrundeți cu noi în același fel de studiu, să analizați cu grijă și să cântăriți cuvintele Scrierilor Sfinte (ce pot ele sprijini și ce nu pot sprijini). Nu tolerați interpretările diferite și contrare Scripturi făcute de Părinți, care sunt limitați și mărginiți. Înțelesul clar și neschimbat poate fi obținut cu claritate dacă se face o combinare și o comparare a Scripturilor.”
Reflectând întemeierea lor nu pe iluminarea prin harul Sfântului Duh, ci pe capacitatea minților lor, acești teologi au adăugat ulterior:
„Cu adevărat, credem că interpretarea Scripturilor se face cel mai bine și cel mai sigur prin ea însăși (adică prin așezarea cu pricepere a cuvintelor inspirate de Dumnezeu unele lângă altele și comparându-le cu referire la originalele în ebraică și greacă, aceasta fiind calea cea mai bună).”
Această moștenire a interpretării personale, literale, și disprețul pentru scrierile Sfinților Părinți continuă și astăzi în scrierile susținătorilor teoriei Răpirii, precum se vede din opiniile lui Hal Lindsey și ale mentorului său, J. Dwight Pentecost, fost profesor de teologie la Seminarul Teologic din Dallas. Pentecost scrie: „Interpretarea literală a avut cel mai mare succes în deschiderea Cuvântului lui Dumnezeu. Exegeza nu a început cu adevărat decât atunci când biserica avea vârsta de 1500 de ani. Lumina Scripturilor a strălucit efectiv prin abordarea literală a lui Luther și a lui Calvin.” În maniera sa disprețuitoare, Lindsey se plânge în cartea sa, Răpirea, de „așa-numiții Părinți ai Bisericii dintre secolele al doilea și al cincilea, care credeau că mântuirea e prin credință plus fapte.”
În timp ce protestanții afirmă că ei sunt credincioși Cuvântului lui Dumnezeu, diferitele lor credințe dau naștere la o mulțime de opinii bizare și false interpretări ale Scripturii, care nu au nici cea mai mică justificare.
Frustrați de relativismul și confuzia răspândite de aceste învățături, mulți protestanți se întorc acum la Ortodoxie, numind-o „Biserica istorică”. Toate bune și frumoase, însă trebuie înțeles că Biserica Ortodoxă nu este numai o Biserica istorică care se descoperă prin puterea mintii, ci, mai profund, ea e Biserica adevăratei slave (în greacă, ortho = corect, doxa = slava) a lui Dumnezeu, care îl recunoaște pe Hristos ca om și Dumnezeu. Scriindu-le tesalonicenilor, Sfântul Pavel vorbea despre o vreme când cei morți și cei încă vii se vor ridica pentru a-i da slavă lui Dumnezeu. Dacă vrem să-I dăm această slavă la a Doua Venire, trebuie să începem de pe acum, deoarece această slavă cere un anumit fel de viață, viața lui Hristos – viața Crucii. Sfântul Ioan Maximovici scria despre calea Crucii:
„Crucea Domnului i-a despărțit pe credincioși de necredincioși, pe cei care au urmat calea mântuirii de cei care au mers pe calea pierzaniei. Iconoclaștii de azi – protestanții și ceilalți care resping sfintele icoane – la fel resping și Crucea Domnului… Cei care vor să vadă Creștinismul doar ca pe ceva roz și atractiv, care cred că ar fi posibil să dobândești fericirea veșnică fără nici un efort, fără a se lupta cu sine, fără a se lupta cu patimile lor, ei resping toate acestea. Ei merg pe calea aleasă de tâlharul de la stânga: resping toate legile pe care Însuși Domnul le-a dat și pe care i-a trimis pe Apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei resping acele reguli și scrieri care sunt păstrate cu sfințenie de Sfânta Biserică Ortodoxă.”
Care sunt acele „reguli și scrieri”, dacă nu Sfânta Tradiție – ascultarea transmiterii vocii lui Hristos. Așa cum arătau Părinții de la Optina, Ortodoxia „a păstrat ceea ce este al lui Dumnezeu în cinste”, adică a rămas credincioasă mesajului fundamental al lui Hristos, care este acela că El e și Dumnezeu, și om. Astfel, Biserica Ortodoxă nu este doar o instituție istorică, ci prin taina Întrupării, „toți cei care cred în Hristos și se unesc cu El, dându-se Lui și primind Harul Divin, împreună alcătuiesc Biserica lui Hristos, al cărui cap este Hristos Însuși, iar cei care intră în ea sunt mădularele ei… Biserica este Trupul lui Hristos, atât pentru că părțile ei sunt unite cu Hristos prin Sfintele Sale Taine, cât și pentru că prin ea Hristos lucrează în lume.”
Întruparea – aceasta reprezintă restaurarea omului pentru Împărăția cerească – a fost punctul de separare între cei care au crezut în Iisus Hristos ca Dumnezeu și cei care nu au crezut, chiar de la început, când Domnul nostru a arătat aceasta ucenicilor.
„Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, acela are viața veșnică, și Eu îl voi învia în ziua de apoi… Atunci mulți dintre ucenicii Lui, care au auzit aceasta, au zis: ‚Acest cuvânt este prea greu; cine îl poate suporta?’… și mulți L-au părăsit atunci” (Ioan 6:54,60,66).
Protestanții, asemenea multora din vremea lui Hristos, nu ascultă glasul, nu vor să meargă cu EL și să accepte acest cuvânt tare, adică nu acceptă calea mântuirii și Împărăția pe care a pregătit-o Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre caracterul celor care l-au părăsit pe Hristos în acel moment:
„Cât timp El le-a dat pâine și le-a umplut burțile, ei au spus că e un Proroc și au vrut să-l facă Rege; când însă i-a învățat despre hrana duhovnicească, cu privire la viața veșnică, când i-a dus dincolo de simțuri și le-a vorbit despre înviere, când le-a chemat gândurile la lucruri înalte de care mulți ar fi trebuit să se minuneze, atunci ei au cârtit și au plecat.”
A trebuit ca Petru să afirme calea adevăraților ucenici ai lui Hristos, atunci când Domnul i-a întrebat „Nu plecați și voi?”. „Atunci Simon Petru i-a răspuns: Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6:67-8).
Vocea Tradiției Ortodoxe cântă „Fă, Doamne, Tu care ca Binefăcător și Dumnezeu ai suferit durerea Crucii și ai deschis Raiul pentru tâlhar, mintea mea după voia Ta, Tu iubitorule de lume” (Octoih, Tonul 7, Canonul Utreniei de duminică, Glasul III).
La Apostolul Petru găsim anume această atitudine supusă cerută celui are vrea să fie un adevărat urmaș al lui Hristos. Să ne amintim una din primele lui întâlniri cu Domnul:
„Când (Hristos) a terminat de vorbit, El i-a zis lui Simon (Petru): ‚Mergi la apa mai adâncă și aruncă plasele la adânc’. Și Simon (Petru), răspunzând, I-a zis: ‚Stăpâne, toată noaptea ne-am trudit și nu am prins nimic; dar pentru că spui Tu, am să arunc plasele’. Atunci ei au făcut așa și au prins o mulțime de pești; și plasele nu se rupeau” (Luca 5:4-6).
Pescarul experimentat își lasă deoparte mintea și rațiunea în fața Celui care a făcut peștii, marea și pe pescarul umil și la cuvântul Lui, aruncă plasa.
Sfântul Petru îi reprezintă pe toți aceia care nu au zis că acela era un cuvânt tare, pe cei care îl pot suferi și arată o adevărată smerenie și supunere față de cuvântul lui Dumnezeu. De aceea l-a numit Hristos „piatra”. Și totuși, până la Înviere, nici chiar el nu a înțeles pe deplin mesajul de bază al lui Hristos: acela că El era și Dumnezeu, și om, Mesia nu al unei împărații pământești, ci al uneia cerești. Petru era încă slab în credința în Hristos, o slăbiciune văzută în momentul lepădării sale când Hristos era răstignit. Pe de altă parte, el este cel care devine pe deplin conștient de Întrupare înaintea celorlalți:
„Un tâlhar L-a binecuvântat, pe când eu L-am lepădat” (Sedalion, Tonul 5), așa plângea Sfântul Petru mai apoi. În acel moment toți Apostolii se îndoiau de Domnul…
Apostolii au oscilat în credința lor în Iisus ca Mesia, deoarece ei îl vedeau și îl voiau un rege pământesc, în a cărui împărăție ei să poată sta de-a dreapta și de-a stânga Lui…
Tâlharul a venit la credința în Domnul cel în suferință; mărturisindu-L ca „Dumnezeu ascuns”, el L-a cunoscut mai înaintea celorlalți; cunoscând puterea învierii Sale și participând la suferințele Sale, i-a fost mângâietor până la moarte (Fil. 3:10); el a înțeles înaintea celorlalți că Împărăția nu este din lumea aceasta; el a cunoscut adevărul (Ioan 18:36-38).
El a fost primul care a înțeles natura împărăției lui Hristos și a fost deci primul care a intrat în ea.
Încercând să-și justifice învățătura despre mântuirea prin credință, protestanții vor spune că tâlharul n-a făcut nici o faptă bună. Ei se înșală, căci el a făcut tocmai ce era mai important: aceasta este lucrarea ta, că crezi în Mine, în Dumnezeul-om, în Domnul cel întrupat care are o Împărăție cereasca. În mărturia lui adevărată găsim „fapta bună” a tâlharului cel bun. Această faptă bună nu poate fi apreciată de protestanți, pentru că, în loc să înțeleagă că întreaga noastră viață trebuie să fie o afirmare a Întrupării prin trăirea unei vieți de pocăință ca pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii (aceasta fiind unirea noastră cu Dumnezeu și cu viața veșnică), ei nu recunosc ce este omul cu adevărat, cine este Hristos Dumnezeul-om și care este scopul vieții noastre aici pe pământ. Ei își imaginează utopii seducătoare, în loc să se pregătească prin luptă pentru adevărată Împărăție care va să vină.
Această gândire protestantă - nu a pătruns ea în întreaga noastră societate? Lista celor mai bine vândute cărți e plină de cărți despre morți clinice (vezi Îmbrăcat în lumina de Betty Eadie) și tratate liniștitoare despre îngeri (O carte despre îngeri de Sophy Burnham și „capodopera” lui Billy Graham, Îngerii, agenți secreți ai lui Dumnezeu). Astfel de lucrări încearcă să ne asigure că totul este în regulă - mergem cu toții în cer. Examinând pasiunea americanilor pentru îngeri, revista Newsweek își încheie articolul cu aceste cuvinte:
„Burnham, ale cărei cărți constituie ‚cărțile sfinte’ ale angeologiștilor, nu poate decât să strige Amin!. ‚Nu trebuie să ne fie frică de moarte’, ne asigură ea cu puterea unei revelații. ‚Nu vom muri! Eu știu aceasta. Am văzut aceasta cu proprii mei ochi’.” Îngerii îi spun ei asta.
Așa cum arata criticul Harold Bloom, „dorința de a deveni ca îngerii, de a plăsmui îngeri după închipuirea noastră, nu este deloc noua. Ea reprezintă varianta americană la vechea căutare gnostică de a descoperi sinele ca pe o scânteie dumnezeiască necreata. Fără viziunile și povestioarele lor miraculoase, arată Bloom, interesul față de îngeri dispare.”
O carte interesantă apărută recent, conținând unul din cele mai interesante studii realizate vreodată în America, confirmă opinia lui Bloom. Pe baza informațiilor din acest studiu, autorii au făcut următoarea remarca:
„Religia ‚de piață’ a Americii are aceeași structură ca și restul societății în ceea ce privește tonul optimist și dorința de a evita realitățile neplăcute… Dispunând de o speranță de viață mai mare, de progrese în domeniul medicinii, există un refuz de a accepta realitatea stricăciunii și a morții. În timp ce în societățile tradiționale bătrânii erau o sursă de înțelepciune și îi învățau pe oameni cum să trăiască, în societatea americană de astăzi ei sunt considerați depășiți și rupți de realitate.”
Majoritatea fiind crescuți într-o religie protestantă care s-a rupt de orice cunoaștere reală a vieții de după moarte, americanii sunt neînarmați, incapabili de a accepta ceva, cu excepția poveștilor despre îngeri și a experiențelor de moarte clinică care oferă impresia că moartea va fi pașnică, o intrare într-un cer care arată exact cum vor ei, fără prea multe preocupări legate de judecată sau de felul în care ar trebui să trăim aici pe pământ pentru a ne pregăti pentru viața viitoare.
Nu în ultimul rând, acest „cer” nu este decât o proiecție și o continuare a unei împărații pământești. Nu trebuie să ne miram că protestanții fundamentaliști au aceleași credințe ca și cei liberali, și unii, și alții având de fapt aceeași problema. Pe de-o parte avem creștinii numai cu numele, care au abandonat orice mijloc de primire a Harului lui Dumnezeu, pe de altă parte gânditorii moderni, poate nu cu virulența lui Nietzsche, însă tot în ideea că „Dumnezeu e mort”. În ambele cazuri, arată Soljenițîn, oamenii l-au uitat pe Dumnezeu.
Președintele Bill Clinton, crescut ca un baptist bine întemeiat pe Biblie, avea și el acel umanism liberal care bântuia prin campusurile studențești americane în anii ’60, oferind involuntar o minunată suprapunere a ideilor protestante aparent divergente și a umanismului secular, la discursul sau de acceptare de la Convenția Partidului Democrat din 1992. Referindu-se la Scriptură, însă mărturisindu-și încrederea în capacitatea omului de a construi o împărăție pământească, spunea: „Putem…reclădi simțul nostru de unitate și comuniune. Scriptura spune că ochii noștri încă nu au văzut și urechile noastre încă nu au auzit ce putem construi noi.” Din păcate, Sfântul Pavel a scris că „ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu s-au suit lucrurile pe care le-a gătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc” (1 Cor. 2:9). Incredibil, Președintele a citat greșit din Scriptură și la semnarea Tratatului de Pace dintre Israel și Iordania în 1994. În remarca lui, el a spus: „Fericiți făcătorii de pace, căci ei vor moșteni pământul”. Din păcate, versetul spune „Fericiți făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema”. În mod trist, nu este acesta gândul tuturor oamenilor „de bine”: a prefera să moștenească pământul (acum), decât a fi chemați fiii lui Dumnezeu; a-și construi propria împărăție și nu a o dori pe cea pregătită de Dumnezeu?
Răspândirea acestei impietăți de inspirație protestantă, această înlocuire a lui Dumnezeu cu rațiunea omului, face mărturia adevăratei Ortodoxii cu atât mai necesară în zilele noastre. „Nu cumva ne apropiem de vremea lui Antihrist?” nu e o întrebare de om slab de minte. Filosoful rus Askoldov ne dă un indiciu folositor pentru a stabili dacă așa stau lucrurile sau nu:
Când i s-a vorbit de „greșelile” acelor gânditori creștini din trecut care credeau că timpurilor lor sunt apocaliptice, Askoldov a răspuns că ei nu se înșelau. Apoi a dat un exemplu: Se întâmplă uneori că oamenii sunt pe patul de moarte; aceasta este știut și simțit de ei, de doctorii care îi îngrijesc și de rudele lor. Însă deodată își revin. Nu se poate spune că n-au fost pe patul de moarte. Au fost și și-au revenit. Așa și lumea a fost de câteva ori la un pas de moarte, dar și-a revenit. Cei care sunt sensibili în cele religioase au simțit asta și nu se înșelau. Așa e și acum: lumea e aproape de moarte.
Deși vorbea prin 1920, opinia lui Askoldov cum că „lumea e aproape de moarte” poate fi recunoscută de sufletele sensibile și în ziua de azi, mai mult chiar. Din ce în ce mai mult, omul nu mai vrea ce a pregătit Dumnezeu, deși scopul acestei vieți este dobândirea Sfântului Duh în scopul reunirii omului cu Dumnezeu. Bisericile cu credința adevărată se împuținează ca în timpurile lui Noe. Omul respinge credința adevărată, sedus fiind de un Creștinism confortabil, fără vini. Când nu va mai rămâne nimeni care să caute adevărul, motivul existentei pe pământ și al continuării omenirii va dispărea. Poate că putem ierta retorica președintelui unei națiuni seculare, însă problema devine cu adevărat importantă dacă ne gândim la cât de mult a pătruns această respingere a căii pregătite de Dumnezeu în gândirea ortodoxă modernă.
„Billy Graham este acceptabil pentru Ortodoxie pentru că‚ doar merge acolo (în Rusia), face campanii pentru Hristos iar oamenii merg la propriile lor biserici. El nu predică un anume tip de Creștinism.” (Episcopul Maxim de Pittsburgh, Arhidioceza Ortodoxă Greacă)
Această logică ecumenică superficială este opinia dominantă a multor ierarhi ortodocși de azi. Din cauza ignoranței noastre față de istoria și învățătura Bisericii noastre, din cauza reținerii (rușinii?) noastre de a ne practica Ortodoxia într-o societate neortodoxă, suntem asemenea oii oarbe care nu ascultă de vocea lui Hristos, ci de lupii care sfârtecă puritatea credinței noastre ortodoxe pe altarul mega-doctrinei unității ecumenice. Aceasta este o unitate distructivă care anulează adevăratele diferențe de tradiție, eclesiologie și cale spre sfințire care există între diferitele grupări creștine.
Rusia, de exemplu, este actualmente inundată de un antidot modern: un sistem democratic și o economie de piață pentru care protestantismul oferă baza ideologică corespunzătoare. Împreună cu un capitalism în forță, Occidentul inundă țara cu o mulțime de misionari protestanți de toate culorile. Un reportaj CNN despre afluxul de misionari protestanți ar trebui să trezească aici atenția rușilor ortodocși. Reportajul prezenta la început o parte dintr-o slujbă ortodoxă și apoi câteva momente de la o adunare de evanghelizare. Combinația respectivă sugera că rușii caută mai degrabă „noua” spiritualitate a predicatorului plin de daruri, decât solemnitatea „plictisitoare” a cultului ortodox tradițional. Însă tocmai de această Ortodoxie „plictisitoare” are lumea atâta nevoie, căci în adâncul ei stau mijloacele de mântuire veșnică pentru cei care au ochi de văzut și urechi de auzit. Ideea principală este aceea că dacă vrem să ne ridicam și să-l slăvim cu adevărat pe Domnul la a Doua Sa Venire, trebuie să credem și să urmam calea comuniunii care se găsește în Ortodoxie, o cale care creează nu o unitate utopică (un Turn Babel ecumenic) sau un fals sentiment de siguranță (ca în cazul Răpirii), ci care ne unește în realitate cu Trupul și Sângele lui Hristos, acum și în veșnicie.
Această adevărată slăvire a lui Dumnezeu este calea pentru care au murit noii mucenici din Rusia secolului 20, păstrând legătura cu învățăturile tradiționale ale Sfintei Ortodoxii. Acesta nu este un mesaj depășit sau prăfuit, ci a fost chiar vocea Bisericii Ortodoxe universale până în anii 1920, când Biserica a început să fie priponită sub jugul ideilor ecumeniste. În viețile lor găsim păstrarea unei vieți care caută să ne restaureze firea, să ne deschidă ochii către scopul nostru pe pământ, să cultive în fiecare om încă o dată dragostea pentru cetatea cereasca. Citiți de exemplu cuvintele noului mucenic Episcopul Varlaam, scrise în 1908:
„Cerul este adevărata noastră cetate, la adăpost de toți dușmanii, de orice distrugere a astrelor, care și ele vor arde și se vor prăpădi (2 Pet. 3:10)...
Nici un om cu inima împietrită sau unul care slujește patimilor sale nu va merge în Împărăția cerurilor. Cum ar putea cineva ajunge în cer, dacă întreaga viață sa a slujit orgoliului lumesc, dacă zi de zi a ars de împlinirea poftelor pământești sau și-a întinat inima cu ele, lipindu-se de ele ca un magnet de fier, necultivând nici cel mai mic gust pentru cele cerești și duhovnicești? (Nu spun că nu s-a îngrijit să cultive acestea, ci că nu le-a avut deloc.) Ia-l pe un astfel de om, de exemplu (dacă s-ar putea aceasta) și du-l în locașurile de sus. Se va plictisi, pentru că nu va găsi acolo lucrurile de aici, de jos: nici lucrurile lui preferate, nici comorile pământești cu care și-a mângâiat și și-a înșelat inima. Dispozițiile și înclinațiile sufletului, dobândite aici, ne însoțesc și acolo, și ce durere va fi dincolo de mormânt pentru cei care au murit cu înclinațiile lor păcătoase, care mereu au sufocat și gâtuit nevoile duhovnicești ale sufletului, fără a se pocăi din inimă de pornirile lor ! De aceea e acolo un vierme care nu moare, după cum a zis Mântuitorul nostru atât de des în Evanghelie; acest vierme sunt înclinațiile noastre păcătoase, care trăiesc și care nu mor nici după moarte și care nu pot fi satisfăcute de nimic… Dacă dorim într-adevăr să trăim după moarte în ceruri, trebuie aici pe pământ să trăim cerești.
Împărăția cerurilor este deschisă, dreptul Judecător așteaptă să ne întoarcem la El; ne cheamă la El plin de milă și ne arată deja locașurile pregătite pentru cei care-L iubesc și se nevoiesc pentru El. El spune: Veniți la Mine, voi cei care v-ați trudit, și Eu vă voi da odihnă (Mat. 11:27).”
Protestantismul, rupându-se de vocea Părinților Bisericii, caută să-i fure omului acea luptă cu patimi, agățându-se cu încăpățânare de viața pământeasca. Ei folosesc scuza fricii, a unei false smerenii care plânge “Nu pot fi desăvârșit”. Scopul vieții noastre este nu să îngropam talantul, de frica unui stăpân aspru, ci să ne punem speranța într-un Dumnezeu al milei. Trăind o viață cu teamă sfântă, smeriți acceptând calea mântuirii pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu, Dumnezeu ne cere nu să câștigăm bătălia, (pentru că, într-adevăr, EL a câștigat bătălia cu păcatul și moartea), ci ne cere să devenim părtași la aceasta, să-I permitem să vină în viețile noastre, luptându-ne să-I facem loc. Aceasta este o viață ortodoxă de pocăință continuă, nu o viață de o “credință sigura”, ci de o credință nevăzută și totuși vie.
„Spuneți-le oamenilor: Deși am murit, iată că sunt viu” (Sfântul Ioan Maximovici de San Francisco).
În 1998 Sinodul Episcopal a decis canonizarea Arhiepiscopului Ioan de San Francisco (†1966). În viața acestui sfânt nou găsim un răspuns triumfator la înșelăciunea învățăturilor protestante care au infectat societatea occidentală cu noțiuni strâmbe despre iubire, pace și unitate, care par toate frumoase, bune și creștine, dar care slujesc la a ne depărta de viața duhovnicească de pocăință, orbindu-ne ca să nu vedem cum suntem cu adevărat și ca să nu obținem adevărată biruință asupra morții și viața veșnică în Hristos.
Arhiepiscopul Ioan a fost un monah, un membru al acelei vieți îngerești de care își bătea joc Martin Luther, respingând-o ca fiind închipuită și imposibil de atins pentru om. Sa-l întrebam pe Martin Luther, dacă putem: unde este închipuire la un om ale cărui picioare au binecuvântat trei continente, înălțând frumoase temple în care se cântă imne de slava lui Dumnezeu? Unde este închipuire la un om care a construit școli și orfelinate pentru cei nevoiași, care mereu alerga la plânsetul celor pe pat de spital, deseori știind prin descoperire de sus când omul urma să moară și sosind astfel la timp pentru a-i da Sfânta Împărtășanie? Unde este închipuire la un om care și-a păstorit turma de copii duhovnicești răspândită efectiv în întreaga lume, până când și-au găsit locaș de odihna? Și, în final, să-l întrebam pe Luther care era sursa, puterea lui vlădica Ioan pentru revărsările lui de dragoste frățească, pentru scrierile sale teologice, pentru râvna lui misionara? Bunătatea sa nu se întemeia pe organizații de caritate sau pe comentarii și dialoguri teologice moderne, ci veneau dintr-o teamă sfântă, din dorința de a păstra în cinste ce este al lui Dumnezeu, trăind simplu și smerit viața tainică a Bisericii Ortodoxe și încrezându-se în mila lui Dumnezeu. Și, ca să nu acoperim mesajul cu prea multe vorbe, puterea lui venea din trăirea unei vieți ascetice ! Și-a strunit trupul cu somn puțin, având grijă să fie mereu atent la nevoile altora; a postit cu strictețe și, mai presus de toate, a participat la toate sfintele slujbe zi de zi, la Sfânta Liturghie și la Sfânta Împărtășanie. Mintea și gândurile lui erau pline nu de cunoștințe seci, seculare, ci „mereu și-a hrănit sufletul cu Viețile Sfinților, cercetându-le fiecare gând, vorbă sau faptă, înțelegându-le astfel gândul și duhul dintr-o altă lume și dobândindu-le și pentru sine” (Cântul al 3-lea, Canonul Sfântului Ioan de San Francisco).
Nu avem nici o scuză că Creștinismul ortodox ar fi depășit, inaccesibil, că ar trebui să ne conformam lenei și nesimțirii omului modern. Dumnezeu nu lucrează în ture; descoperirea moaștelor nestricate ale lui vlădica Ioan ne obligă să meditam la felul lui de viața. Sfântul Ioan a umblat pe aceleași străzi ca și noi. S-a întâlnit cu aceleași ispite și gânduri nepotrivite ca și noi, însă el a ales mereu să asculte de o voce mai buna. Sfântul Ioan continuă să susțină valabilitatea adevăratei credințe ortodoxe pentru că, așa cum arată cuvintele de mai jos, chiar dacă a murit, el e încă viu:
„Cu nouă luni înainte de moartea ei, mama s-a convertit la Ortodoxie, zicând: ‚Nu știu de ce n-am făcut asta mai demult.’ Din clipa în care a început să primească Sfintele Taine dătătoare de viață, în special Sfânta Împărtășanie, ceva a început să se întâmple, să se schimbe, să crească în ea, și Dumnezeu și-a început lucrarea cu ea. Suferința ei a căpătat acum un nou înțeles: se purifica și se curăța, gătindu-se pentru despărțirea sufletului de trup și pentru apropiata întâlnire cu judecata Dumnezeului cel viu. Aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fără boala ei grea și uneori înfricoșătoare.
În timpul ultimelor ei șase luni nu s-a plâns niciodată și nici nu și-a exprimat îndoiala despre ce avea să vina. A primit totul în liniște, ca fiind voia lui Dumnezeu, ceva ce foarte rar reușea să facă atunci când era sănătoasă. Astfel, întreaga ei suferință de moarte a căpătat un înțeles pe care altfel nu l-ar fi dobândit. Pe măsură ce se tot împuțina biologic, sufletul ei se trezea din adormire și începea să strălucească precum aurul.
Cam cu zece zile înainte de a muri, mama și-a recăpătat pentru câteva ore puterea de a vorbi și ne-a povestit degrabă cum „un preot bătrân, cu barbă și mic de înălțime” îi apărea cu regularitate. Fără ca ea să știe, noi ne rugam Sfântului Arhiepiscop Ioan să o ia cu el în ceruri. Când ne-a povestit aceasta, am știut că el ne auzise rugăciunile, că venea la patul ei și că o aștepta în liniște.”
Având exemplul dat de Arhiepiscopul Ioan, nu ne e teamă de viața care va veni [și nici nu ne vom teme de ea într-un mod irațional, negând-o], nici nu ne înșelăm cu privire la mijloacele de a o dobândi. Înțelegem că putem participa la această viață plină de bucurie în Hristos acum. Vom folosi cu înțelepciune timpul pe care ni l-a dat Domnul, ca să avem viața aceasta în noi pentru totdeauna. Prin rugăciunile Sfântului Ioan, fie ca drumul nostru să nu fie cel al oamenilor mândri, rupți de Tradiție, care resping lupta și strigă „Sunt mântuit”; să fie mai degrabă calea tâlharului cel bun care pe cruce, cu ochii ațintiți asupra lui Hristos, smerit L-a rugat „Doamne, în Împărăția Ta când vei veni, pomenește-mă pe mine”. Numai devenind părtaș la această viață de supunere față de Hristos și de Sfânta Sa Biserică, păstrând în cinste cele care sunt ale lui Dumnezeu și mărturisindu-L cu adevărat pe El, poate avea cineva o speranță bună, adevărată de a-L întâlni pe Domnul și de a-I auzi vocea dumnezeiască spunând în acea ultimă zi cuvintele mântuirii veșnice: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.