Pr. Patric Ranson
1. Cadrul politic și religios: „Romanitatea”
Pentru a aborda cu seriozitatea necesară chestiunea „schismei”, trebuie înlăturat un prim atac care constă în a nega miza ei dogmatică fundamentală actuală. Aceasta din urmă riscă astăzi în mod foarte serios să fie respinsă chiar din punct de vedere istoric; într-atât specialiștii în ecumenism vor să-i reducă importanța la o ceartă locală a cărei menținere ar fi anacronică. Nu declara oare, cu ani în urmă, patriarhul Athenagoras cu atâta dezinvoltură că-și pierduse diploma de teologie, afișându-și astfel public dezinteresul său pentru aspectul dogmatic al „schismei”?
Pentru părintele dominican, ulterior cardinal Yves Congar, neînțelegerile istorice sunt cele ce au provocat o îndepărtare reciprocă: „Schisma orientală ne apare constituită de acceptarea unei situații în care fiecare parte a creștinătății trăiește, se compară și judecă fără a ține seama de cealaltă. Îndepărtare, provincialism, situație de ignoranță reciprocă. Schisma orientală s-a făcut printr-o înstrăinare progresivă și s-a constituit prin acceptarea acestei înstrăinări”. Într-o astfel de interpretare, schisma a avut cauze geografice, lingvistice și morale.
Principala cauză geografică, se afirmă pe urmele istoricului belgian Pirenne, e ruptura căilor de comunicație provocată de invaziile musulmane.
Cauza lingvistică a acestei ignorări reciproce e necunoașterea limbii grecești în Occident și a latinei în Răsărit. Cele două tradiții care nu se mai înțeleg, dezvoltă cultural, fiecare în mod autonom, două viziuni posibile asupra Creștinismului: în Răsărit, teologia devine „bizantină” repetându-i neîncetat pe Părinții greci: în Occident, grație carolingienilor, dogma progresează, aprofundând „intuițiile autentice ale patristicii latine”.
În fine, în plan moral această înstrăinare reciprocă e indiciul unei răciri a iubirii între cele două lumi odinioară atât de fratern apropiate.
Vrând să tragă toate concluziile din analiza sa în optica unirii Bisericilor, părintele Congar deduce de aici faptul că îndepărtarea reciprocă poate fi depășită deoarece condițiile sociologice și morale care au generat-o s-au schimbat: societatea modernă e mai „civilizată”, mai capabilă de iubire decât au fost cele ale „Bizanțului” și Occidentului medieval. El afirmă și că „iubirea” ar fi marea descoperire modernă ignorată în trecutul Bisericii: „Nouăsprezece secole de Creștinism s-au interesat aproape numai de Dumnezeu. Astăzi cunoaștem lumea și aceasta ni se impune într-atât încât unele afirmații creștine par, dacă nu să se clatine, cel puțin surclasate de evidențele ce ne vin de la lucruri... Nimic nu e mai semnificativ în această privință decât intrarea iubirii, ba chiar a cuvântului „iubire” în literatura religioasă”.
Fondul acestei poziții „ecumeniste” asupra istoriei „schismei” e acela că Părinții au ignorat totul sau măcar o parte din iubire și, prin urmare, indiferent cine trăiește în zilele noastre, este înălțat în acest punct deasupra Sfântului Atanasie cel Mare [+371], intransigentul luptător pentru credință de la Niceea, a Sfântului Chiril Alexandrinul [444], „persecutorul” lui Nestorie, sau a Sfântului Maxim Mărturisitorul [+662], care a refuzat intratabil orice compromis dogmatic în fața a cinci patriarhi deveniți în acel moment heterodocși.
Se poate vedea deci, chiar și numai de aici, în ce grad aceste teze sunt ofensatoare față de teologia Părinților, dacă se ajunge până acolo încât să se afirme că iubirea e o „descoperire recentă” și că lipsa de iubire a fost cauza marilor polemici ale Părinților împotriva ereticilor!
Această concepție admisă astăzi de numeroși catolici, dar și de mulți „ortodocși”, se bazează însă pe o viziune total falsă asupra istoriei și pe trei postulate pe care ne propunem să le punem la îndoială în modul următor:
1. Înainte de toate, „Bizanțul” nu există; a numi bizantini pe cei care până la căderea Constantinopolului, „Noua Romă”, și chiar după aceea, s-au numit „romani” sau „romei”, e o impostură sau o polemică nedemnă de niște istorici serioși. Patriarhul Constantinopolului poartă până în zilele noastre titlul de „arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă”.
2. Apoi, opoziția culturală Părinți greci - Părinți latini nu se justifică decât prin autoritatea exclusivă dată de franco-germanii epocii carolingiene lui Augustin al Hipponei în dauna celorlalți, foarte numeroși, Părinți latinofoni anteriori: așa-zisa opoziție este, deci, în mare parte falsă. În loc de a distinge între Părinții „latini” și Părinții „greci”, trebuie să recunoaștem mai degrabă unitatea credinței Părinților latinofoni și elenofoni - excepție făcând Augustin - în interiorul cadrului geopolitic al Romanității.
3. În sfârșit, n-a existat o „schismă” în sensul separației a două lumi - un astfel de lucru fiind contrar însăși definiției Bisericii UNA în natura ei - ci o uzurpare a scaunului ortodox al Romei de către partida francofilă sau germanofilă căreia i-au trebuit mai multe secole până să biruie Romanitatea în Occident.
În general, știința istorică europeană numește „bizantin” Imperiul Roman al Sfântului Constantin cel Mare [306-337] începând de la inaugurarea Constantinopolului [330] sau, uneori, începând cu Iustinian [527-565]. Originea acestei noi civilizații ar fi legată de o așa-zisă „orientalizare” a Imperiului Roman. În orice caz, toată lumea afirmă că între secolele V-VI Imperiul Roman devine „bizantin” deoarece se elenizează și-și pierde latinitatea inițială. Pe de altă parte, aceeași știință istorică numește „bizantin” cadrul cultural și teologic al Imperiului pentru că acesta și-ar pierde și specificitatea greacă, modelându-se după un problematic „spirit bizantin”. Acești doi termeni: „grec” și „bizantin” sunt însă apelative recente și peiorative.
Termenul „grec” nu e folosit cu adevărat decât în secolele VIII-IX, în climatul politic și ideologic specific al epocii carolingiene: Carol cel Mare [768-814] vrea să restaureze un „imperiu roman” dominat de franci, iar pentru aceasta el are nevoie să nege orice legitimitate basileului ortodox, cu scopul de a rupe legăturile adânci existente între populațiile galo-romane și italo-romane și Constantinopol. Era o întreprindere ideologică de anvergură: a numi „greacă” populația Imperiului înseamnă a o identifica practic cu „elinii”, cu „grecii” antici, adică cu „păgânii” de care vorbește Scriptura.
Câteva decenii mai târziu, papa Nicolae I [858-867], primul papă germanofil, fiind atacat de episcopii italo-romani din sudul Italiei și de cei galo-romani în conflict cu clerul francilor, a încercat să strângă în jurul lui întreg episcopatul german și franc. El a comandat tratate „contra erorilor grecilor” care ar amenința credința creștină. În mintea lui Hinkmar de Reims și a altor teologi franci ai epocii care credeau că fac să progreseze în subtilitate teologia, scrutând esența lui Dumnezeu cu ajutorul categoriilor lui Aristotel, termenul „grec” e o insultă plină de dispreț: „grecii” sunt în același timp păgâni nedemni de numele de „creștini”, ignoranți în ale teologiei și perfizi ca „orientalii”. E de ajuns să consultăm numeroase tratate „contra errores graecorum”, de la cel al lui Ratramnus din Corbie [+868] până la cel al lui Toma d'Aquino [+1274], ultimul nefiind altceva decât o colecție de pseudo-citate patristice falsificate și mincinoase, pentru a vedea că subtilitatea dubioasă a lui Filioque e prezentată ca o notă a marii superiorități intelectuale a Occidentului asupra „grecilor”. Printre romanii ortodocși din Imperiu, termenul trecea drept o veritabilă injurie; în secolul al XV-lea chiar un partizan al unirii cu Roma la Sinodul de la Florența, împăratul Ioan VIII Paleologul [1425-1444], a respins ca nepoliticos și lipsit de curtoazie apelativul de „grec”.
Același lucru e valabil și pentru termenul „bizantin”; nimeni nu s-ar gândi vreodată să numească pe parizieni „lutețieni”, de la numele vechii cetăți pe care s-a zidit noua cetate, așa cum facem prin această vocabulă cu locuitorii Constantinopolului, Noua Romă. Termenul e de altfel târziu și abia în secolul al XIV-lea un umanist latinizant, Nichifor Gregoras, a folosit ca o expresie arhaizantă pentru a sa Istorie a Romanilor numită de el „istoria bizantinilor”. El a fost folosit intens în secolele XVI-XVIII, „Iluminismul” fiind cel care i-a consacrat valoarea peiorativă. Descriind Imperiul Roman al Constantinopolului, Montesquieu și Voltaire vorbesc de o „nedemnă strânsură de declamații și minuni”, de o „pânză țesută din revolte, răscoale și perfidii.” Până astăzi numele de „bizantin” a păstrat această conotație negativă.
Oricare ar fi amprenta lăsată de o mie de ani de pasiuni antiortodoxe, mai are oare dreptul istoria în efortul ei de rigoare și obiectivitate să împrumute o terminologie ivită din polemicile cele mai violente ale epocii carolingiene sau ale secolului al XVIII-lea? Este oare consecvent a trata „durata lungă” a istoriei universale pornind de la concepte apărute în momente precise și din lupte aproape „provinciale”? N-ar fi mai corect să-i numim pe bizantini așa cum se numeau ei înșiși, adică „romani” și să utilizăm adjectivele și substantivele „romanitate”, „romaicitate”, „romiosynie'', „romeic”? Cum au făcut-o de altfel, într-o terminologie care a subzistat până în epoca noastră, arabii și otomanii, care-i numeau „Rum” și „Rumis”.
Istoricii vor putea analiza mai adecvat adâncul sentiment de unitate culturală pe care-l aveau romanii Noii Rome față de tot trecutul lor, atât „roman” (latin) cât și „grec”, atât creștin, cât și păgân. De exemplu, „Biblioteca”
Ni se va obiecta poate că, eliberată de jugul turcesc, Grecia n-a ales numele de „Romanitate”. În fapt, excepția confirmă regula: puterile occidentale au impus numele de „Grecia” și „greci” pentru a-i tăia pe ortodocșii de pe continent de frații lor din Anatolia și a împiedica orice revendicare a Asiei Mici și a Constantinopolului; turcii trebuiau cruțați și protejați din rațiuni de politică internațională (pentru a stăvili expansiunea Rusiei țariste în zonă). Consecințele unei asemenea politici au fost mai târziu masacrele din Asia Mică în 1923, când trupele franceze și engleze au asistat indiferente la masacrul populațiilor creștine. În secolul al XIX-lea, în orice caz, alegerea termenilor „grec” și „elen” a fost combătută de ortodocșii tradiționaliști, ostili renașterii unui neopăgânism elen, iar marele poet Kostis Palamas a fost cântărețul Romanității în faza neoelenismului lui A. Korais [+1833], incapabil să demonstreze existența unei conștiințe naționale neogrecești autonome.
Un apărător al ideii și conștiinței romaice ortodoxe este Părintele Ioannis Romanidis, profesor de dogmatică la Universitatea din Tesalonic. El a denunțat marea contradicție a științei istorice europene: pe de o parte, se afirmă că Imperiul a devenit „bizantin” pentru că a devenit „grec” sau „elen” și pe de altă parte, se explică trecerea de la civilizația elenică a Imperiului Roman (cea a marilor Capodocieni) la civilizația „bizantină” prin pierderea caracterului elenic al acestei civilizații. Deci, Imperiul Roman devine „bizantin” pentru că se elenizează și civilizația elenică devine „bizantină” pentru că se des-elenizează (orientalizându-se)!
Există deci o mare confuzie la istoricii și teologii occidentali care vorbesc când de „bizantini”, când de „greci”, când de „răsăriteni” pentru a desemna un Imperiu care s-a numit dintotdeauna într-un singur fel: „Roman”.
S-ar face, deci, un veritabil progres dacă s-ar respinge termenii antiștiințifici și peiorativi de „greci” și „bizantini”, care n-au nici măcar meritul de a clarifica evenimentele istorice, și dacă s-ar reveni la apelativele „roman”, „romeu” și „romanitate”, „romeitate” ortodoxă. Eficacitatea științifică ar spori în cel puțin trei puncte:
1. Istoricul ar avea un fir director coerent pentru a gândi istoria lumii mediteraneene în totalitatea ei: Imperiul Roman invadat de popoarele barbare care-și impun treptat, dar în mod diferit, dominația lor asupra lui. În Occident, această dominație se constituie ca o imitație parodică și ca uzurpare a vechilor structuri romaice și creștine. În Răsărit, musulmanii instituie un model de dominație nonparodică, cele două culturi, creștină și musulmană, rămânând într-o oarecare măsură paralele și ostile.
Punctele de întâlnire esențiale sunt deosebit de interesante și ele sunt de neînțeles în afara acestei unități culturale romaice, mai ales când e vorba de perioadele carolingiană, a Cruciadelor și a Sinodului falsei uniri de la Florența [1438-1439]. Acest ultim eveniment, adesea neglijat de istorici, îmbracă o importanță paradigmatică pentru destinele Europei actuale: Sfântul Marcu al Efesului respinge aici definitiv, în numele Romanității Ortodoxe, „infailibilitatea” papei și a omului european modern; Visarion inventează și propagă „umanismul” în același timp păgân și creștin; iar un Plethon redescoperă o elenicitate întemeiată pe o reîntoarcere la cultul zeilor păgâni și ostilă atât Romanității, cât și Europei.
2. Istoricii n-ar trebui să mai caute o „latinitate” occidentală care nu există de altfel decât ca și construct artificial al ideologiilor franco-germane. Diferitele construcții ale latinității în Occident - la Carol cel Mare și urmașii lui - vor fi mai bine înțelese dacă vor fi studiate ca utopii și ideologii cu rostul de a facilita expansiunea și dominația franco-germană asupra Romanității ortodoxe.
3. Lupta patetică a Romanilor ortodocși din Occident (a italo-romanilor, galo-romanilor, hispano-romanilor) împotriva invadatorilor germanici barbari ar putea fi în sfârșit studiată într-o perspectivă de lungă durată, în loc de a se evapora inexplicabil după merovingieni.
În fine, istoria ideilor ar țâșni nemijlocit din istoria evenimențială, pentru că sentimentul de infailibilitate ce caracterizează, după Sfântul Iustin Popovici, omul european ar progresa în același timp cu forțele politice și religioase proprii Occidentului medieval: papalitatea și monarhia, ambele absolute.
Istoria a ceea ce se numește „schisma” din 1054 ar fi, din acest punct de vedere, arhetipală, având o valoare exemplară.
2. Motivația teologică: Filioque
În plan teologic, discuția actuală în jurul „schismei” a fost sărăcită prin faptul că disputa a fost redusă la nivelul unei certe pentru cuvinte. Filioque e prezentată ca rodul fericit al unei abordări pur latine și occidentale a teologiei care n-ar pune în pericol teologia clasică a Părinților. Se folosește atunci limbajul vag al sentimentelor și emoțiilor, vorbindu-se de exemplu despre „măreția propriu-zis religioasă a lui Filioque” și de „intuițiile autentice ale lui Filioque” (O. Clement). Pe scurt, în lipsa unui vocabular conceput suficient de elaborat, Răsăritul, mai puțin speculativ, și Occidentul, mai raționalist poate, nu s-au mai înțeles.
Se revine atunci la cauze pur istorice care nu par a fi decât o sumă de întâmplări nefericite; interpretarea psihologică prevalează și, întreaga chestiune de fond fiind pusă în paranteze, fiecare afișează politețea de a găsi în propria sa tabără vinovații de o conduită necurtenitoare. Astfel, Olivier Clement scrie despre patriarhul „bizantin” Mihail Kerularios din 1054 că „era un spirit abrupt, incapabil a discerne esențialul de accesoriu și de a se ridica la o concepte ecumenică despre Biserică”; iar Yves Congar spune despre cardinalul Humbert că era „un om aspru și combativ, a cărui bulă de excomunicare e un monument de inimaginabilă incomprehensiune”. Dacă însă, de dragul „dialogului”, se rămâne în aceste înalte sfere ale „cauzalității psihologice”, istoria riscă să devină incomprehensibilă !
În realitate, aspectul istoric și aspectul teologic sunt legate între ele, mai cu seamă începând din secolul al VIII-lea, când teologia lui Filioque și a Răscumpărării și în general metoda teologică, apar ca ideologia francilor și germanilor ai căror strămoși au invadat Romanitatea Occidentală și cărora le-au trebuit trei secole pentru a se constitui în stat. „Schisma” nu este doar o ruptură, o destrămare a țesăturii creștine datorată unei separații teologice între Roma și Răsărit, ci, mai degrabă, o uzurpare a scaunului papal ortodox al Vechii Rome de către franco-germani, proces încheiat cu deportarea pur și simplu a ultimului papă ortodox și înlocuirea lui cu primul papă germanic filioquist: Sergiu IV [1009 - 1012].
Originea îndepărtată, datul fundamental care ascundea în germene toate diviziunile ulterioare, au fost invaziile barbare; nu atât din cauza caracterului eretic, arian, al religiei creștine adoptate de aceste popoare barbare (goți, vandali, longobarzi, franci), cât de incapacitatea lor de a se constitui în stat sau de a modela o religie puternică pentru a înlocui ceea ce voiau să distrugă. După primele masacre și grație rezistenței eroice a poporului galo-roman martir, de la moartea regelui Euric proiectul de-a înlocui „Romania” printr-o „Goția” a trebuit abandonat. Dimpotrivă, numeroși șefi barbari au luat hainele și titlurile romane pentru a dobândi puțină legitimitate în fața populațiilor galo-romane, italo-romane, hispano-romane ocupate.
Dar aceasta nu înseamnă că sentimentul național al populațiilor romanice aservite a dispărut rapid, cum au afirmat unii istorici (Fustel de Coulange). În fapt, după prăbușirea puterii politice romane în Occident, reprezentarea legală, ca și autoritatea morală asupra poporului roman se găsește asumată de Biserică; aceasta devine locul de rezistență al tuturor celor care vor să conserve tradiția și identitatea romană. În această perioadă tulbure și frământată, în afara rolului marilor episcopi ai secolelor V și VI, ca Faust de Riez sau Cezar de Arles, patriarhul Romei Vechi asumă funcția de „etnarh” al poporului roman al Occidentului. El este cel ce rămâne în contact cu Imperiul Roman de la Constantinopol. Se știe astfel cât de mult a știut să păstreze drepturile romane în această epocă atât de dramatică și tulbure papa Grigore cel Mare [510 - 604) care nu ezită în ale sale „Moralia” să compare Romanitatea Occidentală în suferințele ei cu Iov. Desigur, Imperiul Roman n-a încetat să revendice, în ciuda dificultăților, partea sa occidentală. Romanii Orientului și ai Occidentului erau solidari, dar de la Iustinian I [527 - 565] și până la Vasile I [867 - 886] succesul militar n-a fost întotdeauna favorabil Constantinopolului. Diviziunile interne ale barbarilor și perioada sumbră care a fost epoca merovingiană asigură Bisericii o liniște extrem de relativă; barbarii nu puteau ajunge ușor la starea de cleric iar sinodalitatea Bisericii, în conformitate cu Canoanele Apostolice, era respectată prin faptul marii majorități a romanilor liberi din cetățile galo-romane. Va fi nevoie de imensul sistem de deportare, expropriere și aservire a romanilor cunoscut sub numele de feudalitate, pentru ca francii să devină majoritari în alegerea episcopilor.
Prin grija lui Carol Martel și Pepin cel Scurt [751 - 768], școlile monastice galo-romane întemeiate de ucenicii Sfântului Ioan Cassian, ai lui Honorat d'Arles și Faust de Riez și care formau clerici romani, au fost desființate. Datorită anarhiei politice a epocii merovingiene, clerul sinodal al organizării Bisericii era parțial suprimat pentru a nu mai fi restabilit decât în favoarea episcopatului franc. Criza iconoclastă care a zguduit Imperiul Roman din Răsărit a permis francilor să exploateze diviziunile interne ale romanilor din Răsărit și din Italia de Sud. În fapt de la începutul secolului ai VIII-lea Italia romană și Biserica ortodoxă a Romei celei Vechi erau izolate în mod primejdios. Papa Grigore II [713 - 731] refuzând să promulge edictele imperiale care ordonau distrugerea icoanelor în tot imperiul, Italia a fost izolată de Răsărit și prinsă ca într-un clește între împărați eretici și franci, care erau și ei iconoclaști în fond, cum erau și longobarzii și unii episcopi din Italia de Nord, ca de exemplu Claudius de Torino. Totuși, ortodocșii partizani ai icoanelor erau numeroși în Galia, în rândurile clerului și episcopatului roman.
Grație împărătesei Irina, ortodocșii din Răsărit vor birui asupra iconoclasmului în Sinodul VII Ecumenic [787]. Episcopii franci ai lui Carol cel Mare nu vor recunoaște însă acest sinod, ba chiar îl vor condamna ca eretic în Conciliul de la Frankfurt [794] ale cărui decizii însă vor fi anulate de papa roman ortodox Adrian I [792 - 795] care le va impune venerarea icoanelor și acceptarea ca Sinod Ecumenic a sinodului de la Niceea [787].
Chestiunea lui Filioque a fost la fel de gravă. Filioque nu e o formulare veche, cum se afirmă, și care ar urca la Conciliul III de la Toledo [589]. El datează de la sfârșitul secolului al VII-lea și începutul secolului al IX-lea și a fost foarte contestat în Occident la începutul secolului al IX-lea de episcopii galo-romani. Din contră, în aceeași perioadă francii vor face din el simbolul unei renașteri intelectuale mai degrabă modeste. Conciliul de la Aix-la-Chapelle sau Aachen [806] e o mărturie remarcabilă a acestei lupte între elementul roman și elementul franc, arătând caracterul recent al lui Filioque. Într-adevăr, reprezentanții conciliului l-au informat pe papă că Simbolul credinței începuse să se cânte cu Filioque la palatul lui Carol cel Mare și că era vorba de o dogmă nouă. Neputând ajunge la o concluzie, conciliul s-a divizat în două părți opuse. Carol cel Mare, campionul lui Filioque, nu și-a putut impune opinia iar conciliul s-a risipit înainte de sfârșit. Fiecare din părți a făcut apel la papa Leon III [795 - 816] care nu numai că s-a opus adaosului Filioque dar, mai mult, a poruncit ca textul original al Simbolului de credință niceo-constantinopolitan să fie gravat în greacă și latină pe două plăci de argint așezate în Basilica Sfântului Petru din Roma. Această înfrângere a lui Carol cel Mare arată faptul că puterea francilor a eșuat în fața autorității papei ortodox al Romei celei Vechi. Trebuie însă bine înțeles faptul că pentru Carol cel Mare nu conținutul dogmatic era esențialul; pentru el Filioque era simbolul progresului realizat în teologie asupra „grecilor”, grație aplicării criteriilor raționale Sfintei Treimi. Acesta era pentru el dovada superiorității culturale a francilor asupra celor pe care-i numea disprețuitor „greci”.
Dacă bătrânul Leon III a știut să reziste în ce privește credința, i-a îngăduit totuși lui Carol cel Mare să repurteze o victorie decisivă în plan politic, încoronându-l în anul 800 „Împărat al Romanilor”, cu alte cuvinte îngăduindu-i „volens nolens” să uzurpeze oficial legitimitatea dominației împăratului de la Constantinopol asupra populațiilor romanice ale Occidentului. Versiunea franco-germană a încoronării lui Carol cel Mare găsită în manualele de istorie occidentale e o veritabilă mistificare, pentru că se întemeiază numai pe relatarea ideologului franc Eginhard care afirmă că Leon III ar fi încoronat din proprie inițiativă un Carol cel Mare reticent. În fapt, prin această ceremonie, în care forța regelui franc s-a impus cu violență papei ortodox Leon III, Carol voia să instaureze o nouă concepție despre legitimitate. Relatarea lui Eginhard care nu îndrăznește să-i atribuie lui Carol responsabilitatea evenimentului, dovedește din contră că în secolul al IX-lea, francii nu reușiseră încă să instaureze în Occident o altă legitimitate decât cea a poporului roman. Dar concepția carolingiană despre putere și teologia pretențioasă a lui Filioque legate ambele de teoria augustiniană a predestinației absolute care părea să se refere la rasa predestinată a francilor, au pus în cele din urmă bazele și principiile fundamentale ale Evului Mediu Occidental.
Necesitatea de a lupta împotriva arabilor în Italia de sud și ocupația francilor asupra Romei celei Vechi au făcut să se nască aici o situație similară în mic celei a întregului Occident: o partidă francă și o partidă romană combătându-se neîncetat. De la moartea lui Leon III [în 816] și până în 858, poporul ortodox al Romei reușise de fiecare dată să impună un candidat al partidei romane, în ciuda amenințărilor împăraților franco-germani. Chiar și la alegerea lui Leon III a existat la Roma spaima de represaliile francilor. Alegerea lui Benedict III [855 - 858] a fost întreruptă de partida germanofilă care a impus pentru o clipă pe candidatul său Anastasie, dar mulțimea a asediat porțile Bisericii în care se ținea sinodul însărcinat cu alegerea noului papă, impunându-l pe Benedict III. La moartea acestuia însă, a fost ales primul papă germanofil, Nicolae I [858 - 867]. Regele franco-german Ludovic Germanicul [843 - 876] a alergat repede la Roma îndată după moartea lui Benedict III pentru ca alegerea să se facă în prezența sa. Foarte repede Nicolae I a vrut să-și impună dominația asupra întregii Biserici, aplicând propriei sale persoane și domnii doctrina predestinației. A scris patriarhului Noii Rome, Sfântului Fotie cel Mare că: „Biserica romană merită dreptul puterii totale și a primit conducerea întregii turme a lui Hristos”. Mai târziu, furios că n-a obținut de la Sfântul Fotie recunoașterea inovațiilor lui, a scris direct poporului, clerului și împăratului de la Constantinopol scrisori ostile, pline de ură în care sfântul patriarh e numit „barbarul Fotie”, „adulter”, „ucigaș” și „evreu”. A binecuvântat apoi „misiunea” în Bulgaria, proaspăt creștinată la Ortodoxia romană, a episcopului Formosus, șeful partidei filogermane, recomandând introducerea peste tot a adaosului Filioque în Crez și a altor practici și inovații proprii bisericilor franco-germanilor și necunoscute romanilor ortodocși.
Această atitudine a provocat reacția Bisericii din Constantinopol. În acord cu sinodul său, Sfântul Fotie a trimis în 867 o faimoasă „Enciclică” adresată tuturor Bisericilor în care denunță situația creată în Bulgaria, noua dogmă a lui Filioque și o serie de practici bisericești ale francilor. Un sinod ținut la Constantinopol în același an în prezența legaților patriarhiilor răsăritene a analizat doctrinele pe care le denunță Sfântul Fotie și mai ales erezia lui Filioque și adăugarea ei în Crezul niceo-constantinopolitan. Mai mult de o mie de semnatari au depus mărturie împotriva dogmei francilor care, așa cum afirma Sfântul Fotie, scinda Sfânta Treime în două introducând două izvoare în Dumnezeire și ajungând astfel la păgânism.
După exilarea patriarhului Fotie din rațiuni politice, papa Nicolae I a organizat la Constantinopol în 869 un sinod alcătuit din 81 episcopi care a condamnat persoana sfântului Fotie, fără a-i putea fi reproșată nici o erezie. Trebuie spus că la Roma, Nicolae I n-a îndrăznit niciodată să-l impună pe Filioque temându-se de poporul roman fidel credinței ortodoxe. El n-a încetat de altfel să aibă nenumărate dificultăți cu romanii din Italia de sud și chiar cu cei din Galia pe care concepția sa totalitară despre vechea „etnarhie” papală îi șoca. Când a murit nu mai era susținut decât de teologii franci favorabili lui Filioque pe care-i mobilizase împotriva patriarhului și împăratului de la Constantinopol.
După un papă de tranziție, Adrian II, partida romană a biruit din nou și pe scaunul patriarhal al Romei a urcat arhidiaconul Ioan devenit papa Ioan VIII [872 - 882]. Denigrat multă vreme de istoriografia papală - în parte datorită falsificării surselor admisă azi de savanți - Ioan VIII a fost un mare papă al Romanității, ultimul, în descendența și statura lui Leon I cel Mare [440 - 461] și Grigore I cel Mare [590 - 604]. Prudent și înțelept, până la moartea lui Ludovic Germanicul în 875, a știut să se folosească de partida germanică fără a-i acorda un rol decisiv. Odată amenințarea franco-germană îndepărtată, el a depus și excomunicat pe episcopii lui Nicolae I care adăugaseră pe Filioque în Bulgaria, și mai cu seamă pe Formosus. Dintre carolingieni a ales drept candidat la imperiu pe regele „Franței”, Carol cel Pleșuv [840 - 877] care era cel mai moderat și mai îndepărtat de Italia, impunându-i totodată o „donație” care elibera alegerile papilor de prezența legaților împăratului franco-german. Încerca astfel să salveze Roma de un al doilea Nicolae I impus de partida germanofilă. După înfrângerea și moartea lui Carol cel Pleșuv, a lăsat în suspensie succesiunea carolingiană pe care încerca să o controleze, încercând să-i joace pe diferiții pretendenți unii împotriva altora. Avea să eșueze în cele din urmă pentru că regele Carol III cel Gros [876 - 887], împărat din 881, a sfârșit prin a invada Roma și prin a pune la cale, un an mai târziu, asasinarea lui Ioan VIII care va fi otrăvit și lichidat cu lovituri de topor. Dar întârzierea pe care a știut să o creeze Ioan VIII în numirea unui succesor pe tronul Imperiului carolingian avea să ducă la schimbarea lucrurilor. Pe de o parte, dezordinea politică din Italia provocată de vacantarea tronului occidental a permis armatelor basileului roman Vasile I [867 - 886] să înainteze decisiv în Italia de sud, eliberându-i pe moment pe romanii din regiune. Pe de altă parte, legații lui Ioan VIII au putut participa și recunoaște deciziile marelui sinod constantinopolitan din 879 prezidat de Sfântul Fotie, urcat din nou pe scaunul patriarhal.
Acest mare sinod, la care au fost reprezentate toate cele cinci Patriarhii (pentarhia) ale Bisericii Ortodoxe a Romanității, a anulat toată opera lui Nicolae I. Patriarhul Fotie a fost recunoscut de toată lumea drept patriarh canonic al Romei celei Noi. Au fost proclamate oficial inalterabilitatea Simbolului niceo-constantinopolitan, condamnându-se oficial orice adaos la el. Din motive de prudență, Ioan VIII ceruse ca francii, inițiatorii și susținătorii adaosului, să nu fie numiți explicit. Legații Romei au numit adaosul Filioque „o incalificabilă insultă adusă Părinților”. Ioan VIII a scris o scrisoare Sfântului Fotie, condamnându-i în termeni voalați, dar fermi pe franco-germani și adaosul Filioque: „Îi rânduim de partea lui Iuda, pentru că au destrămat unitatea mădularelor trupului lui Hristos”. Acest sinod din 879 care a recunoscut ecumenicitatea Sinodului VII Ecumenic [787] a avut toate caracterele unui Sinod Ecumenic și, de aceea, Biserica Ortodoxă îl recunoaște de atunci ca Sinodul al VIII-lea Ecumenic.
Pontificatul lui Ioan VIII marchează un moment decisiv, dar prost, cunoscut din istoria „schismei”, reprezentând ultima mare rezistență a romanilor Romei celei Vechi și celei Noi la ofensiva franco-germană împotriva scaunului ortodox al Romei.
Perioada care merge de la moartea lui Ioan VIII până la începutul secolului al XI-lea este sistematic prezentată în Occident ca o perioadă de corupție și anarhie datorată rolului laicilor romani în alegerea papilor. Singurii papi care întrunesc grațiile istoricilor sunt cei orientați spre regatele ivite din destrămarea și împărțirea Imperiului carolingian între succesorii lui Carol cel Mare. În realitate, această perioadă e una tulbure, deoarece romanii Romei celei Vechi păstrau un control relativ asupra Bisericii lor și erau fideli identității ei romane. Până în 1009 și 1014, Filioque n-a putut fi niciodată adăugat Crezului la Roma care recunoștea Sinoadele VII și VIII Ecumenice, și de aceea exista comuniune între Patriarhiile răsăritene și cea a Romei celei Vechi. În această perioadă, temându-se de o revoltă generală a tuturor romanilor aserviți din Occident împotriva franco-germanilor feudalizați, aceștia din urmă n-au îndrăznit să se atingă direct de scaunul Romei celei Vechi. Dar când Imperiul germanic a fost restabilit, ultimul papă ortodox, Ioan XVIII [1003 - 1009] a fost deportat într-o mânăstire din Italia de Sud, iar Sergiu IV [1009 - 1012] care-și datora tronul regelui german Henric II [1002 – 1024; încoronat împărat în 1014] l-a mărturisit pe Filioque în scrisoarea de întronizare adresată patriarhului Constantinopolului Sergiu II. Printr-o hotărâre sinodală, acesta din urmă a șters atunci numele papei din dipticele Marii Biserici, unde n-a mai fost niciodată restabilit. La Roma, Filioque a fost oficial introdus de papa Benedict XII [1012 - 1024], nepotul împăratului german. Încă o dată, clerul și poporul au reacționat, dar de data aceasta au trebuit să se închine înaintea lui Benedict XII pentru că Filioque a fost cântat în Crez la missa încoronării ca împărat a lui Henric II. Uzurparea scaunului ortodox al Romei celei Vechi se încheiase, iar poporul roman al Occidentului, lipsit de apărare și de conducător spiritual, a suferit persecuțiile și reprimările impuse de marii papi ai feudalității, ca de pildă Grigore VII [1073 - 1085].
Rezistențe sporadice au continuat încă multă vreme, iar dintr-un text de la Alexandru de Hales se știe că în 1240 în unele biserici se cânta încă Crezul fără adaosul Filioque. Se poate spune, totuși, că în 1014 rezistența de patru secole a romanilor din Occident se încheie și o nouă structură eclezială, total străină de cea veche și purtând toate caracterele feudalității, înlocuiește papalitatea ortodoxă a Romanității, papalitatea unui Leon I, Grigore I, Martin I, Agathon I, Adrian I și Ioan VIII. Incidentul din 1054 de la Constantinopol care dă numele său „schismei” însăși nu e decât autorizația de înhumare. Se știe că la 15 iulie 1054 în momentul Liturghiei celebrate la Sfânta Sofia în prezența patriarhului Mihail Kerularios, cardinalul Humbert, legatul papei Leon IX [1094 - 1054], a izbucnit și a depus pe altar un act de excomunicare în care reproșa răsăritenilor îndepărtarea lui Filioque din Crez! Îl acuza pe patriarhul Mihail de a fi „pneumatomah” și „teomah”. Patriarhul a convocat un sinod local care a anatematizat acest „înscris necuviincios și necugetat”. Patriarhul Petru al Antiohiei, căruia i-a scris Kerularios, a confirmat hotărârea Bisericii Noii Rome și toate celelalte Patriarhate răsăritene (Alexandria, Antohia și Ierusalimul) au făcut la fel aplicând decizia Sinodului VIII Ecumenic de la Constantinopol din 879.
Evenimentele ulterioare confirmă faptul că noțiunea de uzurpare este cea mai potrivită pentru a descrie politica ecleziastică a francilor și germanilor. Cruciadele, culminând cu ocuparea Constantinopolului în 1204 de cavalerii Cruciadei a IV-a, au fost, încă și mai evident, tentative de a înlocui episcopii ortodocși ai scaunelor romane din Răsărit cu episcopi latini, adică franco-germani. Uniatismul a fost și este și el continuarea cu mijloace mai mult sau mai puțin directe a aceleiași politici.
Numai recent, cunoașterea mai exactă a textelor și contextelor a permis o abordare obiectivă, defavorabilă Occidentului, a fenomenului așa-zisei „schisme”. Această restituire a faptelor încearcă astăzi să relativizeze ecumenismul contemporan bazat pe o ostilitate și un dispreț aproape ereditar față de tot ce e „bizantin” sau „grec”. Uitând rezistența eroică a strămoșilor lui romani și ortodocși, Occidentul nu poate justifica această relativizare decât cu prețul unei obscurizări a faptelor istorice și a unui dispreț aproape total față de lupta politică și teologică a romanilor răsăriteni din epoca Cruciadelor și umanismului secolelor XIV – XV, când Sfinții Grigore Palama [+1359] și Marcu al Efesului [+1444] s-au înfățișat drept campionii Tradiției Romanității Ortodoxe în fața teologiei speculative orgolioase a franco-germanilor scolastici, întemeiată pe rațiune și imaginație.
În epoca noastră în care civilizația ieșită din pretinsa „Renaștere” este peste tot contestată, ecumenismul apare deci ca ultima tentativă a papalității, insulă feudală în mijlocul lumii moderne, de a salva „infailibilitatea” omului european și de a împiedica reîntoarcerea Occidentului franco-germanizat la teologia romaică a ortodocșilor, care a fost timp de veacuri teologia înaintașilor și strămoșilor lor galo-romani, italo-romani, hispano-romani.
Încercări de unire, secolele XI-XIV Sinodul de la Florența Credința noastră Apologetică