Imperiul vlaho-bulgar al Asăneștilor

Petru, Ioan și Ioniță

Bogdan Mateciuc

În jurul anului 1000, referindu-se la populațiile trăitoare la sud de Dunăre, izvoarele bizantine și cele apusene îi menționează, alături de bulgarii slavofoni, și pe vlahi. Din rândul acestor vlahi se vor ridica, în veacul al doisprezecelea, frații Ioan și Theodor, care vor întemeia un imperiu.

Datele existente sugerează că aceștia proveneau dintr-o familie de seamă, conform istoricului Alicia Simpson. Alexandru Madgearu afirmă că, cel mai probabil, tatăl lor era un om bogat care avea turme de oi în thema (regiunea) bizantină Paristrion din Munții Balcani. Nu se cunoaște data nașterii lor.

Sinodiconul țarului Borilă îl numește pe Ioan „Ioan Asan Belgun”. Una dintre Viețile Sfântului Ioan de Rila confirmă că numele său de botez era Ioan, celelalte două fiind de fapt apelative de origine turcică, nu nume. Asan înseamnă „sănătos, zdravăn”, iar Belgun înseamnă „înțelept”. Supranumele Asan va fi preluat de toți conducătorii din dinastia întemeiată de el. Cronicile de la sfârșitul veacului al doisprezecelea și începutul veacului al treisprezecelea ne spun că cei doi frați erau vlahi. Din motive lesne de înțeles, istoricii bulgari se străduiesc să arate că ei erau bulgari.

Robert de Clari, autor al unei cronici despre istoria timpurie a Imperiului Latin de Constantinopol, spune că Ioan (pe care Clari îl confundă cu fratele mai tânăr, Caloian) era „căpitan în armata împăratului, având în sarcină fermele de cai ale acestuia”. Potrivit lui Simpson, relatarea lui Clari ar arăta că Ioan nu era moșier, ci păstor.

În toamna anului 1185, împăratul bizantin Isaac II Anghelos își așază tabăra la Kypsela, în Tracia, în cadrul unei campanii împotriva normanzilor din Sicilia care invadaseră Imperiul Bizantin. Ioan Asan și Theodor vin în tabără ca să vorbească cu Împăratul. Istoricul bizantin Nikita Honiatis sugerează că cei veniseră doar ca să caute motiv pentru răscoala lor de mai târziu. Clari afirmă că Ioan, în calitate de responsabil peste o fermă imperială de cai, trebuia să vină la curte o dată pe an.

Ajunși în fața Împăratului, frații îi cer să fie înrolați în oastea împărătească și să primească pământuri lângă Munții Hemus. Împăratul refuză, iar frații încep să se certe cu Împăratul. Ioan Asan, pe care Honiatis îl descrie ca fiind „cel mai neobrăzat și mai grosolan dintre cei doi”, este insistent și pentru aceasta este „pălmuit și certat pentru neobrăzare”, la porunca lui Ioan Dukas, unchiul Împăratului. Sunt însă lăsați liberi și se întorc acasă.

Înainte de incidentul din tabăra de la Kypsela, cu umilirea lui Ioan și a fratelui său, exista deja un motiv de nemulțumire în rândul populației din thema Paristrion. Împăratul se pregătea să se însoare cu Margareta de Ungaria și, pentru a-și finanța nunta, pusese un nou bir. În ciuda nemulțumirii generale, frații nu putuseră deocamdată să pornească o răscoală, întrucât semenii lor nu credeau că au vreo șansă împotriva oștilor împărătești. Ioan Asan și Theodor profită acum de luarea Salonicului de către normanzi, ocazie cu care icoanele Sfântului Dumitru de Salonic, ocrotitorul cetății, sunt aduse în Paristrion. Ei zidesc acasă la ei, în Târnovo, o biserică dedicată Sfântului Dumitru și le cer preoților să spună poporului că Dumnezeu vrea libertatea lor și că Sfântul Dumitru, prin icoanele aflate în mijlocul lor, îi va ajuta împotriva bizantinilor. Cu acest prilej, Theodor, fratele mai mare, este încoronat „împărat” sub numele de Petru.

Prima lor acțiune armată este atacarea cetății Preslav, capitala vechiului imperiu bulgar (681-1018), pe care nu pot însă să o cucerească. În primele luni ale anului 1186, frații întreprind incursiuni în Tracia, luând prizonieri și turme. Împăratul Isaac organizează și conduce personal o contraofensivă. Cu prilejul eclipsei solare din 21 aprilie 1186, Împăratul îi atacă prin surprindere pe răsculați și îi bate. Petru și Ioan fug peste Dunăre, căutând ajutor la vlahii și cumanii de acolo. Într-un gest simbolic, Isaac intră în casa lui Petru și ia icoana Sfântului Dumitru de Salonic.

Isaac crede că biruința lui este definitivă și se întoarce la Constantinopol fără a asigura paza themei Paristrion. Petru și Ioan fac o înțelegere cu cei de la nord de Dunăre și în toamna lui 1186 se întorc acasă cu ajutoare militare. În scurt timp, ei preiau controlul nu doar asupra themei Paristrion, ci asupra între Moesii. Tactica militară a lui Ioan – atacuri bruște și retrageri rapide – împiedică trupele împărătești să organizeze contraatacuri.

Imperiul fraților vlahi

Peceți cu inscripția Ioan Împăratul, găsite la Constantinopol și în alte locuri, arată că undeva în jurul anului 1187, Petru și l-a asociat la domnie pe fratele său, Ioan Asan.

Împăratul Isaac îl numește pe unchiul său, Ioan Sebastocratorul, să îi pacifice pe răsculați. La început, acesta îi bate pe răsculați, dar se ridică el însuși împotriva Împăratului și este înlocuit cu cumnatul Împăratului, Ioan Cantacuzino, un bun strateg, dar nepriceput la tacticile de gherilă ale muntenilor lui Petru și Ioan. E prins într-o ambuscadă și suferă pierderi grele.

Al treilea general trimis de Constantinopol este Alexios Vranas, care și ridică și el împotriva Împăratului. Isaac îl bate cu ajutor străin și abia în septembrie 1187 poate porni din nou împotriva răsculaților. Conduce personal oștile împărătești, asediind timp de trei luni cetatea Loveci, în primăvara lui 1188. Deși nu pot ocupa cetatea, bizantinii o prind pe Elena, soția lui Ioan, și pe cel de-al treilea frate, Ioniță cel Frumos (Caloian), pe care îl țin ostatic la Constantinopol ani de zile.

Sosirea în Balcani a oștilor celei de-a Treia Cruciade, sub comanda împăratului german Frederick Barbarossa, le permite fraților vlahi să ocupe noi teritorii din Imperiul Bizantin. Una dintre cronicile cruciadei lui Barbarossa, Istoria expediției Împăratului Frederick, ne spune că frații au pus mâna pe „regiunea unde Dunărea se varsă în mare” – Dobrogea. Scriind despre negocierile dintre Barbarossa și trimișii fraților, în timpul trecerii cruciaților prin Balcani, sursele îl pomenesc numai pe Petru, sugerând că el era principalul conducător. Petru îi promite lui Frederick 40.000 de arcași vlahi și cumani pentru un atac asupra Constantinopolului, prevăzut pentru primăvara lui 1190. Frederick ajunge însă la o înțelegere cu Împăratul Isaac și nu mai atacă Constantinopolul. În martie 1190, cruciații părăsesc Balcanii, îndreptându-se către Asia Mică.

În 1191, Isaac II Anghelos atacă iarăși teritoriile stăpânite de Petru și Ioan, însă nu îi poate bate întrucât aceștia evită confruntările față în față. În cele din urmă, Împăratul hotărăște să se retragă și, pe drum, oastea lui e surprinsă și bătută într-o ambuscadă într-o trecătoare montană. Imediat, învingătorii, ajutați de cumanii nord-dunăreni, trec la noi jafuri asupra orașelor din Tracia. În aprilie 1191, Isaac reușește să îi bată pe cumani lângă Adrianopole, după care vărul său, Constantin Anghelos Dukas, în urma mai multor lupte, izgonește din regiune oștile lui Petru și Ioan.

O relatare laudativă din anul 1193 la adresa Împăratului Isaac îl prezintă pe Ioan Asan ca pe un „răzvrătit nesăbuit și obraznic”, înconjurat de „curse împărătești”, iar pe Petru ca pe „o piatră de poticnire” și „un vânt potrivnic” pentru fratele său. Textul sugerează că în jurul anului 1192, intrigile bizantine au iscat un conflict între cei doi frați. Petru voia să facă pace cu bizantinii, iar Ioan voia continuarea luptelor. Probabil din această cauză, cei doi hotărăsc să-și împartă teritoriile. Petru se mută de la Târnovo la Preslav, regiune numită „Țara lui Petru” chiar și în veacul al treisprezecelea, iar Ioan Asan rămâne cu Târnovo și cu regiunea dimprejur.

După ce lui Constantin Anghelos Dukas i se scot ochii pentru participarea la un complot împotriva lui Isaac, frații vlahi își reiau atacurile împotriva Imperiului. Împăratul îi trimite pe generalii Alexios Gidos și Vasile Vatatzes ca să îi bată pe atacatori, însă armatele celor doi sunt distruse în bătălia de la Arcadiopole. Petru și Ioan ocupă noi teritorii în Tracia.

Isaac hotărăște să conducă personal o nouă campanie pentru recuperarea Traciei. În timp ce se află cu tabăra la Kypsela, fratele său mai mare, Alexios, îl prinde și îi scoate ochii pe 8 aprilie 1195, proclamându-se Împărat în locul lui Isaac. Alexios le trimite lui Petru și Ioan o propunere de pace, dar frații refuză. Ioan Asan atacă teritoriile bizantine și pune mâna pe cetățile de pe cursul râului Struma.

O nouă oaste bizantină, condusă de ginerele Împăratului Alexios III, Isaac Komnenul, pornește o contraofensivă. Oștile vlahe, bulgărești și cumane ale lui Ioan Asan îi bat pe bizantini lângă Serres. Isaac Komnenul este prins de un ostaș cuman care încearcă să îl țină ascuns pentru a căpăta o răscumpărare de la Împărat. Ioan Asan află și îi poruncește cumanului să i-l predea pe bizantin.

În 1196, boierul Ivanko îl înjunghie pe Ioan Asan, din motive neclare. Honiatis ne oferă două posibile motive. Captivul Isaac Komnenul l-ar fi convins pe Ivanko să îl omoare pe Ioan, făgăduind că îi va da fiica de soție. A doua variantă ar fi aceea că Ivanko trăia cu cumnata lui Ioan. Acesta ar fi aflat și ar fi poruncit executarea cumnatei, întrucât povestea de amor dezonora familia, însă soția lui l-ar fi convins să îl pedepsească pe Ivanko, nu pe sora ei. Chemat noaptea la Ioan, ca să se justifice, Ivanko vine cu o sabie ascunsă sub haine și îl omoară pe Ioan.

Honiatis spune că Ivanko ar fi dorit să conducă țara „mai drept și mai echitabil” decât Ioan Asan, care „conducea totul cu sabia”. Stephenson conchide că Ioan instituise o „domnie a terorii” cu ajutorul mercenarilor cumani. Totuși, Vásáry spune că Ivanko ar fi fost instigat de bizantini ca să îl omoare pe Ioan. Ivanko încearcă să preia controlul cetății Târnovo, cu ajutor bizantin, dar Petru îl pune pe fugă și îl numește conducător pe cel de-al treilea frate, Ioniță cel Frumos (Caloian) (1197-1207). Acesta dovedește remarcabile însușiri de militar și om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, înțelegând că Bizanțul nu-l va recunoaște niciodată ca „împărat”, Ioniță apelează la Papa Inocențiu III, căruia îi cere recunoașterea ca împărat al bulgarilor și vlahilor, precum și titlul de patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Un an mai târziu, Petru cade și el victimă unui complot pus la cale de bizantini, iar Ioniță rămâne singur împărat peste imperiul vlaho-bulgar.

Imperiul fraților Asan

Profitând de conjunctură, Inocențiu III urmărește să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asăneștilor. În prima sa scrisoare, formulată în ultima parte a lunii decembrie 1199 ca răspuns la o scrisoare anterioară a lui Ioniță, Inocențiu afirmă că victoriile „nobilului Ioniță” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu. De asemenea, Papa îi invocă pe strămoșii lor comuni – romanii – încă o dovadă a faptului că Ioniță, împreună cu frații săi Petru și Ioan, erau vlahi, iar nu bulgari. Mai mult, cronica grecească a lui Honiatis afirmă în mai multe rânduri că Petru și Asan erau „vlahi” și că ei aparțineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” și care „înainte se numeau moesi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea vlahă a fraților Petru, Ioan și Ioniță este confirmată de numeroase izvoare din epocă.

Se pune întrebarea cum au reușit acești vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să aibă asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că ei erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune. În plus, aveau deja o tradiție în opoziția față de bizantini. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijină activ rezistența împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei sunt principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic și social din zona specific vlahă, Larissa (în Thesalia), în preajma anului 1066.

Ioniță îi răspunde Papei abia în 1202 și vorbește despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor și al vlahilor). Îi mulțumește Papei pentru scrisoare și îi spune că și frații lui, Petru și Ioan Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereușind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedește un abil negociator și astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ioniță este încoronat ca „rege al bulgarilor și vlahilor”, primind coroana, sceptrul și bula de recunoaștere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul Apostolului Petru. Ioniță primește și dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii locale, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ioniță îi dă cardinalului un act prin care el, boierii și întregul cler se obligă a se supune bisericii romano-catolice și a urma legile și ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ioniță vor urma același regim. Cardinalul revine la Roma, luând cu el și doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ioniță, pentru a studia acolo limba latină.

Spre dezamăgirea Papei, împărăția Asăneștilor nu devine un cap de pod al Romei în sud-estul Europei și nici nu se apropie de Imperiul Latin de Constantinopol, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Constantinopolul în cea de-a patra cruciadă (1204).

Ioniță, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni latini ai Constantinopolului, trimite o delegație, cerând să fie recunoscut și de aceștia. Latinii fac însă o greșeală fatală, cerându-i să nu li se mai adreseze ca de la egal la egal, ci ca un vasal unor stăpâni. Lui Ioniță i se alătură o serie de nobili bizantini, foști ofițeri în armata lui Alexios III, izgoniți acum de latini. Acești ofițeri îi făgăduiesc că, dacă eliberează Constantinopolul, îl vor proclama împărat.

Înțelegerile dintre Ioniță și foștii ofițeri împărătești îi îngrijorează pe latini, care se decid să lovească punctul principal și asediază Adrianopolul. Ioniță sosește aici cu oastea sa, iar bătălia din 5 aprilie 1205 se încheie cu un dezastru pentru latini. Balduin, împărat al recentului proclamat Imperiu Latin de Constantinopol, este prins și dus la Târnovo, unde este ucis în chinuri grozave, după cum povestește Honiatis.

Timp de doi ani, Ioniță pradă Tracia și Macedonia și ocupă oraș după oraș. Grecii din regiune sunt îngrijorați de acțiunile sale și încep să încline către latini. După ce îl omoară într-o ambuscadă pe Bonifaciu de Montferrat, regele Salonicului, Ioniță începe să asedieze Salonicul, dar este asasinat de Manaster, comandantul cuman aliat, pe 8 octombrie 1207. Istoricul bizantin Akropolites spune însă că Ioniță ar fi murit de pleurezie.

Borilă, vărul lui Ioniță (1207-1218), se căsătorește cu văduva acestuia și ia tronul. Fiul lui Ioan Asan, numit Ioan Asan II, fuge din țară. Borilă încearcă să continue politicile predecesorilor săi, neavând însă și abilitățile lor. Oastea sa este bătută de latini la Philipolis, iar el pierde aproape toate câștigurile teritoriale obținute de Ioniță. În plus, rudele sale, Strez și Alexios, nu îl recunosc de împărat și fiecare rupe pentru sine câte o parte din imperiu. În 1211, Borilă este nevoit să cedeze Belgradul ungurilor. Campania sa din 1214, împotriva sârbilor, este un eșec. La Vidin are loc un sfat al boierilor împotriva lui. Borilă află și curmă complotul cu ajutor primit de la regele maghiar, prin comitele Ioachim de Sibiu care vine cu o oaste formată din sași, vlahi, secui și pecenegi.

În urma căsătoriei fiicei sale vitrege, Maria, cu Henric de Flandra, împăratul latin al Constantinopolului, Borilă se bucură de sprijinul ginerelui său în eforturile de a ține imperiul unit. Robert de Clari relatează că, atunci când i s-a propus această alianță lui Henric, acesta a replicat: „Niciodată nu voi lua o femeie de o obârșie așa de joasă”. Sfătuindu-l să treacă peste prejudecăți, baronii i-au spus: „Ba s-o faceți, sire, pentru că acești oameni sunt cei mai temuți și cei mai tari ai întregului imperiu și chiar ai pământului”.

În plan religios, în 1211 Borilă convoacă un sinod ortodox la Târnovo, unde condamnă erezia bogomililor.

După moartea împăratului Henric în 1216, Borilă rămâne fără sprijin. În 1218, Ioan Asan II, fiul cel mare al lui Ioan Asan, revine în țară și pretinde tronul. Reușește să ocupe capitala Târnovo și îl prinde și orbește pe Borilă.

În timpul lui Ioan Asan II, care domnește între 1218 și 1241, imperiul atinge întinderea cea mai mare. În primii ani ai domniei, împăratul are relații cordiale atât cu maghiarii (se căsătorește cu Anna Maria, fiica regelui Andrei al II-lea), cât și cu Papa și cu Imperiul Latin de Constantinopol.

După 1228, când împăratul Robert din Constantinopol abdică, relația dintre cele două împărății se strică, atrăgând și ruperea relațiilor cu maghiarii și cu Papa. Ioan Asan II repudiază oficial legăturile cu biserica Romei, iar în 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaște oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. Prin căsătoria Elenei, fiica lui Ioan Asan II, cu Theodor, fiul împăratului Ioan Vatatzes din Niceea, se leagă o alianță prin care cei doi urmăresc dezmembrarea și împărțirea Imperiului Latin de Constantinopol.

Urmează o perioadă de alianțe făcute și desfăcute în funcție de jocurile de putere ale maghiarilor, latinilor, Romei și bizantinilor. Împărăția Asăneștilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre și Balcani), o parte din Serbia cu orașele Belgrad, Niș și Skopie, Macedonia cu orașele Serres, Ohrida, Bitolia, Prosak și Sturmița, Tracia cu Adrianopole și Dimotița și Albania, fără orașul Durazzo. De asemenea, împărăția exercită o influență politică și religioasă și la nord de Dunăre, unde impune utilizarea limbii și alfabetului bulgar în biserici. În pisania din 1230 a bisericii celor 40 de mucenici, ridicată în Târnovo, Ioan Asan II spune: „Am cucerit toate țările de la Adrianopol până la Durazzo, țara grecească și cea albaneză și cea sârbească”. Urmașii săi nu au putut păstra însă aceste cuceriri.

După moartea lui Ioan Asan II în 1241, pe tronul imperiului urcă fiul său minor, Căliman I. Lipsa unui monarh puternic și rivalitățile dintre boieri contribuie la decăderea imperiului. Căliman, în vârstă de 12 ani, este ucis într-un complot. Urmează câțiva conducători slabi, care pierd sudul Traciei, Munții Rodopi, Macedonia și Belgradul. Mihail II Asan reușește în 1255 să recâștige Macedonia de la Imperiul de Niceea, însă o pierde iar în 1256, an în care este ucis de vărul său, Căliman II, care este și el ucis în același an.

Se cuvin aici câteva precizări. Imperiul despre care vorbim a fost întemeiat de frații vlahi Petru și Ioan Asan, care au pus bazele dinastiei Asăneștilor. Însă, atât soțiile celor trei frați (inclusiv a lui Ioniță), cât și soțiile urmașilor lor la tron, nu au fost de origine vlahă și deci copiii lor nu se pot numi „vlahi”. Succesorii lor la tron, deși și-au adăugat la nume și Asan, au fost cu fiecare generație tot mai puțin vlahi.

După Căliman II, tronul este luat de Mițu Asan, cumnatul lui Ioan Asan II, și apoi de un boier din Skopie, Constantin Tih. De-a lungul deceniilor următoare, vlahii sunt marginalizați și supuși asimilării. În urma înfrângerii decisive suferite în fața sârbilor în anul 1330, imperiul devine, pentru un sfert de veac, dependent de Serbia.

În 1360, oștile otomane încep să devasteze Valea Marița, pentru ca în 1396 ele să ocupe și țaratul de Vidin și astfel să controleze toată regiunea deținută cândva de Asănești.

Magazin istoric Credința noastră Apologetică