Bogdan Mateciuc
Formarea poporului și a limbii române constituie un subiect de studiu complex, adesea dificil de abordat în contextul didactic, în special din cauza mistificărilor naționaliste care au marcat istoriografia românească începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea și care au fost consolidate în perioada regimului comunist. Aceste interpretări simplificatoare continuă să influențeze și în prezent percepția publică asupra procesului de etnogeneză.
La întrebarea fundamentală „Cum s-a format poporul român?”, o anumită narațiune istoriografică tradițională oferă un răspuns schematic: prin fuziunea dintre daci și romani. Conform acestui model, poporul român ar fi apărut aproape instantaneu, în jurul anului 271 d.Hr., la momentul retragerii administrației romane din Dacia. Populațiile migratoare ulterioare sunt frecvent prezentate ca simple episoade tranzitorii, lipsite de impact semnificativ asupra unei identități românești deja conturate și presupus consolidate.
Un exemplu reprezentativ pentru această viziune este filmul „Columna” (1968), regizat de Mircea Drăgan, în care nașterea unui copil rezultat din relația dintre un soldat roman și o femeie dacă este simbolic prezentată drept geneza poporului român. Construcția narativă ignoră însă complexitatea procesului istoric, sugerând o linie genealogică neîntreruptă și o identitate etnică deja fixată, care traversează neatinsă secolele de transformări. În această viziune, etnogeneza românilor sare direct de la retragerea aureliană la episoadele medievale ale bătăliei de la Posada (1330) și ale întemeierii Moldovei de către Bogdan I.
În mediile bisericești, se întâlnește adesea ideea că poporul român este ortodox „din naștere”, ceea ce constituie o afirmație de ordin mai degrabă politic decât istoric. Formarea identității românești nu s-a produs brusc, ca într-o narațiune cinematografică, ci a fost rezultatul unui proces lent, desfășurat pe parcursul a aproape o mie de ani. Expansiunea Creștinismului la nord de Dunăre nu putea avea loc instantaneu, iar abandonarea religiei strămoșești de către daci nu este un fenomen care poate fi explicat simplist. Este improbabil ca aceștia să fi renunțat cu ușurință la sistemele lor religioase și de credință în favoarea unei religii străine, aduse de misionari sau militari din sudul Dunării.
Pentru a depăși aceste mitologii istorice, este necesară o cercetare critică și comparativă a surselor disponibile – atât autohtone, cât și externe – în scopul reconstrucției unui tablou istoric cât mai fidel realităților trecutului.
În acest sens, este important să subliniem că teritoriul controlat de regii daci, precum Burebista și Decebal, nu era etnic omogen. Spațiul respectiv era locuit de o varietate de populații, mai mult sau mai puțin înrudite: daci (menționați în sursele greco-romane și sub denumirea de geți), costoboci, carpi, bastarni, roxolani, sarmați etc. Unele dintre aceste grupuri erau migratoare și, în anumite contexte, s-au aliat cu Imperiul Roman împotriva regatului lui Decebal. Dacii înșiși făceau parte din marea familie a tracilor, care populau nordul Peninsulei Balcanice.
După cucerirea jumătății de vest a Daciei de către romani (106 d.Hr.), teritoriul a fost inclus în Imperiul Roman, ceea ce a însemnat o puternică influență culturală, lingvistică și religioasă. Inițial, dacii practicau un sistem religios politeist cu influențe traco-getice, în care figura centrală era Zalmoxis, zeu al nemuririi și înțelepciunii.
După cucerire, s-a produs un sincretism religios între credințele locale și cele romane. Ulterior, prin expansiunea Creștinismului în imperiu, noile credințe s-au infiltrat și în Dacia, în special în rândul soldaților și coloniștilor romani. Creștinismul a devenit oficial religie de stat în Imperiul Roman în 380 (Edictul de la Tesalonic).
Așadar, putem spune că dacii (sau mai precis, populațiile daco-romane) au abandonat credințele străvechi în favoarea unei noi religii dominante, Creștinismul, în cadrul unui proces lent și parțial sincretic.
Ce a urmat?
Secolul III
Goții, alături de carpi și costoboci, atacă în mod repetat Dacia Romană. Goții vin din regiunea Germaniei. În ciuda victoriei asupra lor, împăratul roman Aurelian decide să se retragă (în 269-271), lăsând Dacia pe mâna carpilor (dacilor liberi) și a goților. Timp de mai bine de o sută de ani, romanii vor traversa în repetate rânduri Dunărea pentru a-i „cuminți” pe goții și pe dacii care atacă mereu granița de nord a Imperiului.
Populația locală, formată preponderent din daci, cu elemente romane și gotice, intră într-un proces de schimbare de limbă: este abandonată progresiv limba locală în favoarea unei latine vulgare (diferită de cea vorbită la Roma), cu influențe din limbile migratorilor prezenți și viitori. La fel se întâmplă la toate popoarele limitrofe ale Imperiului Roman.
La începutul secolului IV, în timpul domniei împăraților romani Dioclețian sau Liciniu, sunt uciși pentru credința lor, în Noviodunum (Isaccea), creștinii Zoticos, Attalos, Kamasis și Philippos, alături de alți 31 de martiri.
Anul 336
Împăratul Constantin cel Mare recucerește pentru scurt timp Dacia, învingându-i pe cei pe care el încă îi numește „daci”.
Anul 370
Goții thervingi, taifali și victufali stăpânesc peste Dacia, numită în această perioadă și Goția. Ei devin „federați” ai Imperiului Roman.
Primul misionarism consistent în regiune îl realizează episcopul got Ulfila (sau Wulfila), a cărui credință este ariană, nu ortodoxă. El creează alfabetul got, traduce Scriptura în gotică și convertește numeroși goți din Dacia. În rândul acestora apar disensiuni religioase - unii devin creștini, alții rămân păgâni. Athanaric, regele got care stăpânește în răsăritul Daciei, declanșează mai multe prigoane asupra celor convertiți. El îl ucide pe Sabbas sau Sava, un got creștin din regiunea Buzăului, pomenit azi în calendar ca Sf. Sava de la Buzău, zis și Gotul. Credința creștină nu este încă nici liberă, nici generalizată la nord de Dunăre.
Anul 376
Hunii, de origine turcică, sosesc din Asia. Se așază în Panonia, dar întreprind expediții de cucerire în Dacia (Transilvania și nordul Dunării) împotriva goților, care sunt siliți să se retragă. Stăpânirea hună durează până la moartea lui Attila, în 453.Anul 475
Gepizii conduși de Ardaric întemeiază un longeviv regat în Transilvania, cu capitala la Apahida, care rezistă până în 566. Încet-încet sunt asimilați și din 675 li se pierde urma.Anul 567
Avarii, de neam turcic, distrug regatul gepizilor din Transilvania. Ocupă și stăpânesc mare parte din Dacia, până când vor fi bătuți de hanul bulgar Krum în anul 803.Secolul VI
Slavii sosesc din nordul Mării Negre și se așază la nord și la sud de Dunăre. Sunt pașnici și li se permite să se așeze aici și să lucreze pământul. Treptat, cei de la nord de Dunăre vor fi asimilați până în secolul XIII de populația locală. Datorită avarilor și slavilor, structura populației din Balcani se modifică radical.
Anul 672
Bulgarii, de neam turcic, înrudiți cu pecenegii și cu cumanii, sosesc din Asia sub conducerea lui Asparuh. Treptat, întemeiază un hanat („primul țarat bulgar”) care se întinde la nord și la sud de Dunăre, amestecându-se cu populațiile locale și influențând limba și toponimia (toate denumirile geografice terminate în -ița - Dâmbovița, Ialomița... - sunt de origine slavo-bulgară. Târgoviște, la fel).
Este începutul unei lungi influențe politice, lingvistice, etnice și religioase asupra teritoriului vechii Dacii. În următorii 500 de ani, bulgarii slavizați vor avea două imperii succesive în Balcani și își vor exercita autoritatea și la nord de Dunăre.
În lucrarea Etymologiarum Libri Viginti, hispanicul Isidor din Sevilla scrie că dacii din vremea lui sunt urmașii goților. În aceeași perioadă, în Cosmografia Anonimului din Ravenna, compusă după anul 680, citim că „Dacia… se numește și Gepidia”.
Secolul IX
O scrisoare a lui Emmerich din Elwangen către Grimaldus îi numește „daci” pe locuitorii nord-dunăreni (anul 860): „Gentes innumeras... sunt his Germanique truces et Sarmata bellax-atque Getae nec non Bastarnae semina gentis-Dacorumque manus et Martia pectori Alani.”
Maghiarii (ungurii), de neam fino-turcic, sosesc din Asia și se așază în Panonia și încep să se întindă în Transilvania.
Pecenegii, înrudiți cu bulgarii și cumanii, se așază în Muntenia. Unele documente bizantine vorbesc în mod eronat despre „dacii care acum se numesc pecenegi”. Vor fi treptat decimați în luptele cu bizantinii și cumanii.
Kiril și Metodiu, misionari greci, îi creștinează pe bulgari și pe ceilalți slavi sudici și apuseni. Ei creează alfabetul glagolitic, pe baza celui grecesc, și traduc Evanghelia în slavonă.
Bulgarii devin creștini în 864, sub hanul Boris, devenit țarul Mihail I. Întrucât ei sunt suzerani și la nord de Dunăre, impun aici grafia și limba slavonă atât în biserici (în locul celei latine și grecești), cât și în relațiile oficiale. „Paul” (Apostolul) devine „Pavel”, Theodosius devine Teodosie, Athanasius devine Atanasie ș.a.m.d.
Încep să se diferențieze dialectele român și aromân.
Secolele X-XI
La sfârșitul secolului IX și începutul secolului X, voievozii transilvani Gelu (vlah), Glad (bulgar) și Menumorut (de origine incertă) stăpânesc peste o populație amestecată, în care slavii nu sunt încă asimilați. Glad este botezat de către bizantini la Vidin (dușmanii lui maghiari sunt afiliați Romei).
În secolul X, țările celor trei sunt ocupate de maghiari. Deși maghiarii vor face legea aici pentru următorii 900 de ani (cu unele întreruperi datorate otomanilor și habsburgilor), ei nu vor putea schimba structura etnică a zonei, care este suficient de cristalizată la sosirea lor și caracterizată printr-o majoritate vlahă. Poporul român, deși nu poartă încă acest nume, este deja așezat din punct de vedere etnic la sfârșitul secolului X, pe tot cuprinsul Daciei istorice.
Vlahii sunt menționați în 1040 sub numele de „geți” și „daci” ca mercenari în Polonia, participând la război în vremea ducelui Cazimir. Foucher de Chartres menționează participarea vlahilor la Prima Cruciadă din anul 1095, utilizând denumirea de „daci”. În lucrarea Alexiada, Ana Comnena îi numește pe vlahii din Balcani „daci”: „Dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus, iar macedonenii pe pantele de sud.” Asemenea mențiuni arată că în conștiința celor din epocă, locuitorii nord-dunăreni erau daci sau, cel puțin, urmașii dacilor de demult.
Cumanii se așază în Moldova și Muntenia, asimilează rămășițele de pecenegi și întemeiază aici un regat numit în unele documente romano-catolice „Cumania”. Imperiul bulgar de la sud de Dunăre îi consideră federați (vasali). Conducătorii lor, care se amestecă cu boierii vlahi și bulgari locali, încep să fie curtați de misionarii romano-catolici. În același timp, pe filiera slavo-bulgară de la sud de Dunăre, se încearcă organizarea primelor mitropolii ortodoxe.
Cumanii se convertesc la romano-catolicism și, în 1229, de teama unei noi invazii a mongolilor, vor cere azil și se vor muta în masă în regatul Ungariei.
Anul 1234
Papa Grigore IX îi scrie regelui maghiar Bela IV despre clericii ortodocși din episcopia cumanilor (Moldova și Muntenia) care îl încurcă pe episcopul romano-catolic.
Politic, zona este controlată de al Doilea Țarat Bulgar, întemeiat de frații vlahi Petru și Ioan Asan de la sud de Dunăre cu ajutorul vlahilor și cumanilor de la nord. Împărăția Asăneștilor întărește și mai mult folosirea alfabetului chirilic la nord de fluviu, alfabet care va rămâne în uz până în vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Aceiași sud-dunăreni impun slavona în bisericile din Valahia. Influența lor începe să se reducă atunci când imperiul bulgar devine secătuit de luptele permanente cu vecinii. Această slăbire a autorității bulgarilor permite ridicarea unor conducători nord-dunăreni care încearcă să întemeieze structuri politice independente. În același timp sporesc pretențiile maghiarilor de stăpânire asupra Valahiei (denumită în epocă și Ungro-Vlahia) și Moldovei.
În stânga Oltului stăpânește Seneslau, iar în dreapta Litovoi. Ei intră în conflict cu maghiarii, care întreprind o expediție de pedepsire în jurul anului 1272. Litovoi moare în luptă iar fratele lui, Bărbat, este luat prizonier, fiind răscumpărat apoi în schimbul unei sume de bani.
Odată cu căderea imperiului bulgar, se încheie și ultima manifestare politică a vlahilor de la sud de Dunăre. Ei sunt rezultatul romanizării populației trace din regiune. Urmașii lor sunt astăzi aromânii, istro-românii și megleno-românii, care vorbesc o limbă vlahă cu influențe grecești și slave, apropiată limbii române moderne.
Anul 1330
Contestând suveranitatea maghiarilor, Basarab I atrage mânia regele Carol Robert de Anjou care întreprinde o expediție de pedepsire. Acțiunea e un dezastru pentru Carol Robert care abia scapă cu viață din întâlnirea cu Basarab la Posada. În urma victoriei, Basarab unifică și stăpânește peste cnezatele din stânga și din dreapta Oltului. Chiar și după scuturarea definitivă a vasalității față de maghiari, numele Ungro-Vlahia va persista în documentele din epocă.
Basarab întreține legături strânse cu conducătorii de la sud, Dunărea nefiind privită ca o graniță între două țări separate – Valahia populată preponderent de vlahi și Bulgaria controlată de bulgari.
Istoricul Neagu Djuvara este de părere că Basarab sau mama lui erau cumani. Basarab înseamnă „tată rege” în limba cumană. Unele documente atestă că Basarab și fiul său erau romano-catolici, iar papa de la Roma îl lăuda pe domnitor pentru susținerea credinței catolice. Însă, încă înainte de bătălia de la Posada, când Basarab începe să-și manifeste independența, curtea maghiară începe să îl considere trădător și „schismatic” (ortodox).
În 1359, în timpul domniei fiului lui Basarab, Alexandru, Patriarhia de Constantinopol recunoaște Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu scaunul la Argeș. Cu această ocazie, domnitorul trece la Ortodoxie și își adaugă numele Nicolae. Atât Biserica de inspirație bizantină, cât și papistașii, se întrec pentru atragerea și păstrarea țărilor „românești” în sfera lor de influență. Este posibil ca recunoașterea de către Constantinopol a unei Mitropolii în Ungro-Vlahia să fie fost parte dintr-o înțelegere politică cu domnul Nicolae Alexandru.
După căderea Țaratului bulgar de Vidin în fața otomanilor în 1396, unii bulgari se refugiază la nord de Dunăre. Alături de rămășițele de cumani cu care se înrudeau, fac parte din clasa conducătoare (boierimea) locală.
Anul 1347
Un anume Dragoș este trimis de regatul maghiar să organizeze o structură de apărare la răsărit de Carpați, împotriva tătarilor. Bazele viitoarei Moldove vor fi puse în 1359 de Bogdan I, care fuge din Maramureșul stăpânit de maghiari, în Moldova unde, cu acordul feudalilor locali, pune stăpânire pe Siret.
Populația locală din cele trei zone „românești” este amestecată și compusă din fondul daco-roman peste care s-au suprapus neamurile migratoare menționate mai sus. Lingua franca din aceste zone – viitoarea limbă română – se modelează după influențele demografice (a se vedea comentariul de mai jos privind latinizarea dacilor și a limbii vorbite aici). Limba poporului se scrie în alfabetul chirilic rămas din vremea stăpânirii bulgarilor.
În secolul XIV se definitivează afilierea conducătorilor țărilor „românești” la Creștinismul bizantin (ortodox), deși cultul era deja de inspirație bizantină. Alături de credința creștină, continuă să existe credințe, obiceiuri și tradiții păgâne ale localnicilor și ale neamurilor sosite de aiurea.
În secolul XV, rolul slavonei ca limbă oficială începe să scadă, fiind înlocuită treptat de limba română. Slavona continuă să fie folosită în relațiile diplomatice, alături de greacă și latină.
În 1453, italianul Flavio Biondo, conversând cu niște valahi aflați în vizită la Roma, constată că aceștia vorbesc o limbă latină țărănească cu o gramatică greșită (din punctul lui de vedere).
Secolul XVI
Potrivit scrierilor unor călători străini, locuitorii vorbesc „românește”, deși ei se numesc „ungureni”, „moldoveni” sau „munteni”.
Anul 1521
Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung e cel mai vechi text descoperit în limba română.
Scrisoarea este în alfabet chirilic și are formule de început și încheiere în limba slavonă.
Anul 1536
Umanistul ardelean Nicolaus Olahus afirmă pentru prima oară, în lucrarea Hungaria, originea latină comună a locuitorilor din Muntenia, Moldova și Transilvania.
Anul 1581
Palia de la Orăștie: „Că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru cuvintele slăvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncă scoasem de limba jidovească și grecească și sârbească pre limba românească 5 cărți ale lui Moisi prorocul și patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multă... și le-au dăruit voo fraților români... și le-au scris voo fraților români.”
Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei: „În Țara Ardialului nu lăcuiesc numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul...”
Anii 1613-1629
Gabriel Bethlen domnește în Transilvania și încearcă să obțină acordul otomanilor pentru a uni cele trei provincii într-un regat al Daciei.
Anul 1643
Apare Carte românească de învățătură a mitropolitului Varlaam, „către toată seminția românească”.
Anul 1644
Nicolae Milescu traduce în limba română Vechiul Testament din versiunea Septuaginta.
Vlahii – denumire folosită pentru populația cu substrat romanizat de la nord și sud de Dunăre – sunt rezultatul amestecului populației locale, existente de pe vremea ocupației romane, cu neamurile suprapuse succesiv până în secolul X.
Termenul „rumân” pare a fi folosit de către populația locală pentru a se deosebi de celelalte neamuri, inclusiv de cele migratoare. Termenul provine de la „roman” și este menit a indica deosebirea populației locale de cele migratoare. Este posibil ca „rumân” să trimită nu numai la „roman” (Imperiul Roman din antichitate, de limbă latină), ci și la Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin, de limbă greacă) care se prezenta ca „Roman”, fiind continuarea istorică și geografică a vechiului Imperiu Roman de limbă latină. Aflată sub autoritatea Bisericii ortodoxe de la sud de Dunăre (slave/bulgare), Biserica de la nord de Dunăre era astfel subordonată Patriarhiei ecumenice din Bizanț (Constantinopol).
În ceea ce privește formarea și structura limbii române, analiza vocabularului actual – după ce dăm la o parte neologismele latine intrate în limbă în epoca modernă - arată că 61% dintre cuvintele limbii sunt de origine latină. Contribuția slavă este de 25%, cea dacică de 2%, greaca și maghiara au câte 3%, iar turca 1%. Cinci la sută sunt de origine incertă – posibil de la neamurile care au locuit pe aceste pământuri mai mult sau mai puțin timp de-a lungul istoriei.
Există un curent exotic care afirmă că limba dacilor nu s-a putut latiniza în perioada relativ scurtă a ocupației romane. Acest lucru este adevărat, însă promotorii ideii că dacii ar fi vorbit limba latină, pe care romanii ar fi luat-o de la ei (!?) trec cu vederea faptul că contactele dacilor cu lumea și cu limba latină nu au început în anul 106 și nu au încetat în anul 270. Legăturile comerciale ale dacilor cu Imperiul Roman datau cu mult dinainte de anul 106, iar populația mixtă rămasă aici după retragerea aureliană a continuat să aibă legături cu Imperiul de la sud de Dunăre, limba acestor relații economice și politice fiind, evident, latina. Astfel, limba latină a continuat să fie cunoscută la nord de Dunăre - desigur, nu de către toată populația. Însă structura etnică de aici intrase deja în transformări, așa cum am arătat mai sus, prin suprapunerea unor neamuri migratoare, care veniseră cu limbi diferite și care interacționau și ei cu Imperiul Roman, limba latină, într-o formă tot mai „vulgară” și amestecată, devenind astfel lingua franca pentru amestecul de populații de la nord de Dunăre. Limba română este rezultatul amestecului latinei vulgare cu limbile popoarelor care au locuit aici de-a lungul timpului - începând cu dacii și terminând cu slavii.
Un aspect remarcabil este uniformitatea limbii române. În ciuda faptului că regiuni din Dacia au fost ocupate și stăpânite în timp de neamuri diferite, în cele din urmă, limba pământului a evoluat la fel și în Basarabia, și în Timocul din Serbia. Nu același lucru se poate spune, de exemplu, despre Italia, care prezintă în unele regiuni ale sale, deloc limitrofe, dialecte atât de diferite de italiană, încât sunt privite de lingviști ca limbi distincte (napoletană, venețiană, florentină...).