Bogdan Mateciuc
În fiecare an, pe 31 decembrie, lumea „civilizată” sărbătorește încheierea unui an și începerea altuia nou. Momentul este marcat de pregătiri mai mult sau mai puțin elaborate, de vacanțe planificate din timp, de abuzuri culinare și bahice și, în general, de o amplă comoție între rude și prieteni.
La români, momentul este garnisit cu obiceiuri și colinde tradiționale, cum sunt Sorcova și Plugușorul, prin care oamenii sunt anunțați că „anul se înnoiește, plugușorul se pornește”, într-o atmosferă de „flori dalbe de măr”. Aceste tradiții sunt atât de împământenite, încât nimeni nu se întreabă ce plugușor (sau arat) ar putea porni pe 1 ianuarie, când totul e înghețat, și nici unde sunt acele flori dalbe de măr.
Anul Nou nu a fost sărbătorit mereu pe data de 1 ianuarie. Cea mai veche înregistrare a celebrării Anului Nou o avem din Mesopotamia, în jurul anului 2000 î.Hr., evenimentul fiind sărbătorit în preajma echinocțiului de primăvară, la mijlocul lunii martie. Alte culturi antice sărbătoreau Anul Nou la o varietate de date. Egiptenii, fenicienii și persanii își începeau noul an cu echinocțiul de toamnă, iar grecii îl sărbătoreau la solstițiul de iarnă.
Strămoșii noștri au împărtășit și ei această viziune asupra ciclului anual corelat cu succesiunea anotimpurilor, marcând începutul noului an cu sărbătoarea Mărțișorului. Tinerii umblau din casă în casă, vestind în toată comunitatea venirea noului an și începerea pregătirilor pentru noile munci agricole.
Calendarul roman timpuriu desemna ziua de 1 martie ca fiind începutul Anului Nou. Calendarul avea 10 luni, începând cu luna martie, care era începutul sezonul agricol.
Faptul că noul an începea cu luna martie încă se poate vedea astăzi din denumirile unor luni. SEPTembrie este luna a șaptea, OCTombrie este a opta, NOVembrie este a noua, iar DECEmbrie este a zecea.
Anul Nou a fost sărbătorit pentru prima oară pe data de 1 ianuarie la Roma, în anul 153 î.Hr. De fapt, luna ianuarie nici măcar nu a existat până în jurul anului 700 î.Hr., când cel de-al doilea rege al Romei, Numa Pompilius, a adăugat în calendar lunile ianuarie și februarie.
Noul an a fost mutat din martie în ianuarie pentru că atunci începea anul civil – atunci își începeau mandatul anual cei doi consuli romani nou aleși. Însă noua dată nu a fost respectată cu strictețe și pe scară largă, iar noul an era sărbătorit uneori pe data de 1 martie.
În anul 46 î.Hr. Iulius Caesar a introdus un nou calendar, care se baza pe mișcările Soarelui. Acesta a reprezentat o mare îmbunătățire față de vechiul calendar roman, care era un sistem lunar ce devenise imprecis cu timpul. A fost gândit de către Sosigenes din Alexandria, un astronom și matematician care a propus un calendar de 365 de zile, cu un an bisect la fiecare patru ani. Calendarul iulian avea Anul Nou așezat pe 1 ianuarie.
Cu toate acestea, în Europa medievală, sărbătorile care însoțeau noul an erau considerate păgâne, iar în anul 567, Conciliul de la Tours a abolit data de 1 ianuarie ca început de an. Astfel, Europa medievală creștină ținea Anul Nou ba pe 25 decembrie, de Nașterea Domnului, ba pe 1 martie sau 25 martie, de Buna Vestire sau chiar de Paști.
În anul 1582 a fost adoptat calendarul gregorian, iar data de 1 ianuarie a fost reintrodusă ca început de an. Deși majoritatea țărilor romano-catolice au adoptat acest calendar aproape imediat, el a fost adoptat doar treptat în țările protestante. Britanicii, de pildă, au folosit calendarul gregorian abia din anul 1752. Până atunci, Imperiul Britanic – și coloniile sale americane – încă sărbătoreau noul an în martie.
Cu Anul Nou așezat, firesc, la 1 martie, sărbătoarea românească a Mărțișorului ar reveni astfel la însemnătatea ei tradițională de început de an, nu doar început de primăvară, așa cum afirmă, stângace, etnologii moderni.
Când s-a născut Domnul Iisus Hristos? Magazin istoric Credința noastră Apologetică