Bogdan Mateciuc
Introducere
Ortodoxia contemporană se confruntă cu o tensiune profundă: chemarea la sobornicitate (catholicitate) și ispitele naționalismului religios. Această tensiune a fost numită și condamnată în termeni canonici drept etnofiletism – o erezie condamnată oficial în 1872, dar prezentă sub forme reînnoite în viața bisericească de azi.
Fenomenul nu este pur teoretic. Se încalcă un principiu vechi, potrivit căruia o Patriarhie care pune prima piciorul pe un teritoriu nou va avea jurisdicție exclusivă acolo. De asemenea, fenomenul generează schisme, paralelisme jurisdicționale, conflicte diplomatice între Biserici autocefale și o vulnerabilitate teologică în fața instrumentalizării politice. În România, în Balcani și în diaspora, etnofiletismul se manifestă cu nuanțe specifice, adesea mascate sub forme culturale respectabile sau justificate istoric.
1. Context istoric și definiție
Sinodul de la Constantinopol (1872)
În 1872, Patriarhia Ecumenică a condamnat oficial etnofiletismul ca erezie, răspunzând creării Exarhatului Bulgar pe criteriu etnic în Imperiul Otoman. Sinodul a reafirmat că unitatea eclezială trebuie să transceadă granițele etnice. Formula sinodală a fost clară:
„Separarea pe temei etnic, crearea de ierarhii paralele pe aceleași teritorii canonice, este o schismă și o erezie.”
Această condamnare rămâne un reper canonic, dar aplicarea ei rămâne inconsistentă.
2. Cauze istorice ale reapariției etnofiletismului
Descompunerea Imperiului Otoman și naționalismele balcanice (sec. XIX–XX) au dus la înființarea de Biserici autocefale cu misiune națională explicită.
Ideologia statelor-națiune a redefinit identitatea bisericească: „a fi român = a fi ortodox”, „a fi sârb = a fi ortodox” etc.
Regimurile comuniste au alterat funcționarea Bisericilor, iar după 1989, renașterea identitară a folosit simboluri religioase în discursuri naționaliste.
3. Forme contemporane de etnofiletism
a. Politizare și autocefalii motivate politic
Conflictele recente dintre Constantinopol și Moscova (Ucraina, Africa) arată cum autocefalia poate deveni un instrument geopolitic. Deși justificările pastorale sunt reale (evitarea controlului politic), logica etnică și politică rămâne dominantă.
Exemplu: Rivalitatea Moscovei cu Constantinopolul asupra Ucrainei a divizat comunități, generând boicoturi euharistice și acuzații reciproce de etnofiletism.
b. Diaspora ortodoxă: ghetoizare etnică și jurisdicționalism paralel
Ortodoxia s-a extins masiv în Occident prin imigrație. În marile orașe vestice există parohii „grecești”, „rusești”, „sârbești”, „românești”, adesea fără cooperare reală.
Exemplu concret:
La Paris funcționează jurisdicții multiple în același cartier. Fiecare deservește în primul rând grupul etnic propriu. În teorie există Adunări Episcopale Locale care ar trebui să unească episcopii în misiune comună, dar în practică predomină autonomia etnică.
Această fragmentare:
c. Balcanii: naționalism sacralizat
În Balcani, Ortodoxia a fost adesea colacul de salvare al identității în fața ocupației otomane. Această funcție istorică a legitimat identificarea Bisericii cu națiunea.
Exemple:
d. România: tensionarea identității naționale și a misiunii universale
Biserica Ortodoxă Română (BOR) are o istorie de legitimare a identității românești. În secolul XX, sloganul „român = ortodox” a fost promovat inclusiv de stat. În prezent, BOR încearcă să ajungă la un echilibru între:
Exemple specifice:
Diaspora românească: BOR are mii de parohii în Europa Occidentală, America de Nord, Australia. Unele sunt acuzate că reproduc modelul etnic: „parohii românești pentru români”, fără eforturi reale de integrare locală.
Republica Moldova: existența a două jurisdicții ortodoxe (Mitropolia Basarabiei, sub București, și Mitropolia Chișinăului, sub Moscova) ilustrează conflictul etnofiletist și geopolitic. Fiecare parte invocă legitimitatea canonică, dar mobilizează și identități etnice („români vs. ruși”).
Problema „românizării” liturgice: în anii 2000, BOR a promovat limba română în diaspora. Unii clerici români din Occident au refuzat să traducă slujbele în limbile locale, invocând păstrarea „identității naționale”.
4. Riscuri teologice și duhovnicești
Etnofiletismul nu este doar o problemă diplomatică sau administrativă. Are consecințe teologice grave.
Sacralizarea națiunii: când națiunea devine obiect de cult, Biserica încetează să fie Trupul universal al lui Hristos.
Reducerea Bisericii la vehicul cultural: în loc să convertească și să unească, Biserica ajunge să conserve identități etnice izolate.
Blocaj misionar: diaspora devine incapabilă să transmită credința în limbaj local, transformându-se într-o enclavă culturală.
5. Provocări și soluții posibile
a. Redescoperirea sobornicității
Biserica trebuie să fie locală și universală. Sobornicitatea înseamnă unitate în diversitate:
Episcopi locali care slujesc împreună tuturor ortodocșilor dintr-un oraș, indiferent de etnie.
Liturghii traduse și adaptate contextului cultural.
b. Sinodalitate reală
Soluția nu este uniformizarea forțată, ci dialogul real:
Adunări Episcopale Locale care funcționează efectiv.
Planuri pastorale comune în diaspora.
c. Misiune inclusivă în diaspora
Deschiderea parohiilor pentru convertiți locali.
Slujbe bilingve sau în limba locală.
6. Viziune teologică
Ortodoxia este chemată să mărturisească:
„Nu mai este iudeu, nici elin, nici rob, nici liber; ci toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3:28).
Această viziune nu neagă identitățile culturale, ci le transfigurează într-o comuniune universală. Adevărata sobornicitate presupune diversitate reconciliată în iubire.
Concluzie
Etnofiletismul nu este o simplă relicvă a secolului XIX. Este o tentație permanentă: aceea de a transforma credința într-o ideologie identitară, de a confunda Trupul lui Hristos cu națiunea, de a înlocui universalitatea Evangheliei cu particularități culturale.
În România, în Balcani, în diaspora occidentală, această problemă cere nu doar soluții administrative, ci și o conversie teologică profundă: redescoperirea Bisericii ca loc al unității în diversitate, al păcii, al iubirii care nu cunoaște granițe.