Bogdan Mateciuc
Introducere
Ortodoxia contemporană se confruntă cu o tensiune profundă: chemarea la sobornicitate (catholicitate) și ispitele naționalismului religios. Această tensiune a fost numită și condamnată în termeni canonici drept etnofiletism – o erezie condamnată oficial în 1872, dar prezentă sub forme reînnoite în viața bisericească de azi.
Fenomenul nu este pur teoretic. Se încalcă un principiu vechi, potrivit căruia o Patriarhie care pune prima piciorul pe un teritoriu nou va avea jurisdicție exclusivă acolo și îi va păstori pe toți creștinii din acel teritoriu. Cu alte cuvinte, un singur episcop într-un teritoriu. Nici nu ne putem imagina ca în primul veac creștin, când unii Apostoli încă trăiau, grecii să fi avut episcopul lor, armenii să fi avut episcopul lor sau arabii să fi avut episcopul lor, toți în aceeași cetate și fiecare cu biserica lui.
De asemenea, fenomenul generează schisme, paralelisme jurisdicționale, conflicte diplomatice între Biserici autocefale și o vulnerabilitate teologică în fața instrumentalizării politice. În România, în Balcani și în diaspora, etnofiletismul se manifestă cu nuanțe specifice, adesea mascate sub forme culturale respectabile sau justificate istoric.
1. Context istoric și definiție
Sinodul de la Constantinopol (1872)
În 1872, Patriarhia Ecumenică a condamnat oficial etnofiletismul ca erezie, răspunzând creării Exarhatului Bulgar pe criteriu etnic în Imperiul Otoman. Sinodul a reafirmat că unitatea eclezială trebuie să transceadă granițele etnice. Formula sinodală a fost clară:
„Separarea pe temei etnic, crearea de ierarhii paralele pe aceleași teritorii canonice, este o schismă și o erezie.”
Această condamnare rămâne un reper canonic, dar aplicarea ei rămâne inconsistentă.
2. Cauze istorice ale reapariției etnofiletismului
Descompunerea Imperiului Otoman și naționalismele balcanice (sec. XIX–XX) au dus la înființarea de Biserici autocefale cu misiune națională explicită.
Ideologia statelor-națiune a redefinit identitatea bisericească: „a fi român = a fi ortodox”, „a fi sârb = a fi ortodox” etc.
Regimurile comuniste au alterat funcționarea Bisericilor, iar după 1989, renașterea identitară a folosit simboluri religioase în discursuri naționaliste.
3. Forme contemporane de etnofiletism
a. Politizare și autocefalii motivate politic
Conflictele recente dintre Constantinopol și Moscova (Ucraina, Africa) arată cum autocefalia poate deveni un instrument geopolitic. Deși justificările pastorale sunt reale (evitarea controlului politic), logica etnică și politică rămâne dominantă.
De pildă, rivalitatea Moscovei cu Constantinopolul asupra Ucrainei a divizat comunități, generând boicoturi euharistice și acuzații reciproce de etnofiletism.
b. Diaspora ortodoxă: ghetoizare etnică și jurisdicționalism paralel
Ortodoxia s-a extins masiv în Occident prin imigrație. În marile orașe vestice există parohii „grecești”, „rusești”, „sârbești”, „românești”, adesea fără cooperare reală.
De pildă, în Paris funcționează jurisdicții multiple în același cartier. Fiecare deservește în primul rând grupul etnic propriu. În teorie există Adunări Episcopale Locale care ar trebui să unească episcopii în misiune comună, dar în practică predomină autonomia etnică.
Această fragmentare subminează mărturia sobornicității, face dificilă convertirea și integrarea localnicilor și menține comunitățile în izolare lingvistică și culturală.
c. Balcanii: naționalism sacralizat
În Balcani, Ortodoxia a fost adesea colacul de salvare al identității în fața ocupației otomane. Această funcție istorică a legitimat identificarea Bisericii cu națiunea.
Câteva exemple:
d. România: tensionarea identității naționale și a misiunii universale
Biserica Ortodoxă Română (BOR) are o istorie de legitimare a identității românești. În secolul XX, sloganul „român = ortodox” a fost promovat inclusiv de stat. Heterodocșii care și-au dat viața pentru această țară erau mai puțin români. În prezent, BOR încearcă să ajungă la un echilibru între:
Exemple specifice:
Diaspora românească: BOR are mii de parohii în Europa Occidentală, America de Nord, Australia. Unele sunt acuzate că reproduc modelul etnic: „parohii românești pentru români”, fără eforturi reale de integrare locală.
Republica Moldova: existența a două jurisdicții ortodoxe (Mitropolia Basarabiei, sub București, și Mitropolia Chișinăului, sub Moscova) ilustrează conflictul etnofiletist și geopolitic. Fiecare parte invocă legitimitatea canonică, dar mobilizează și identități etnice („români contra ruși”).
Problema „românizării” liturgice: în anii 2000, BOR a promovat limba română în diaspora. Unii clerici români din Occident au refuzat să traducă slujbele în limbile locale, invocând păstrarea „identității naționale”.
4. Riscuri teologice și duhovnicești
Etnofiletismul nu este doar o problemă diplomatică sau administrativă. Are consecințe teologice grave.
Sacralizarea națiunii: când națiunea devine obiect de cult, Biserica încetează să fie Trupul universal al lui Hristos.
Reducerea Bisericii la vehicul cultural: în loc să convertească și să unească, Biserica ajunge să conserve identități etnice izolate.
Blocaj misionar: diaspora devine incapabilă să transmită credința în limbaj local, transformându-se într-o enclavă culturală.
5. Provocări și soluții posibile
a. Discursul religios ortodox
În Vechiul Testament, poporul ales este văzut ca un întreg: Israelul, chemat la legământ cu Dumnezeu. În Noul Testament, Biserica este Trupul lui Hristos (1 Cor. 12:27), iar unitatea credincioșilor este condiție a mântuirii („ca toți să fie una” – Ioan 17:21).
În același timp, Hristos Se adresează direct fiecăruia: chemarea lui Natanael („Te-am văzut sub smochin” – Ioan 1:48), întâlnirea cu samarineanca (Ioan 4), cu orbul din naștere (Ioan 9). Mântuirea are întotdeauna un caracter personal, implicând libertatea și răspunsul conștiinței fiecăruia.
În discursul religios, mutarea accentului pe „noi” prezintă un risc de colectivism spiritual. Credinciosul se poate ascunde în spatele comunității/poporului, confundând apartenența formală cu viața duhovnicească autentică. De asemenea, discursul poate aluneca într-un naționalism religios („suntem ortodocși pentru că suntem români”), ignorând chemarea personală la pocăință.
Desigur, trebuie evitată și cealaltă extremă. Riscul de individualism religios implică ruperea de comuniunea Bisericii, subiectivism teologic, înlocuirea Tradiției cu „experiențe personale” izolate și pericolul unor interpretări private care contrazic învățătura apostolică.
Ortodoxia vede persoana doar în comuniune și comunitatea doar ca sumă de persoane vii în Hristos.
În Liturghie, rugăciunile sunt la plural („Doamne, mântuiește poporul Tău…”), dar fiecare participă personal, se împărtășește personal, se pocăiește personal.
Spovedania este un act profund personal, dar are loc în cadrul Bisericii, nu izolat.
Sfinții Părinți subliniază că mântuirea nu este nici „doar a mea”, nici „doar a noastră” – este o realitate a împreună-lucrării (sinergiei) dintre libertatea omului și harul lui Dumnezeu, în Trupul eclesial.
Un discurs religios ortodox sănătos nu pierde din vedere persoana – vorbește direct conștiinței, responsabilității și libertății fiecărui credincios. Nici nu izolează persoana – o vede mereu în legătură cu frații săi în Hristos, indiferent de etnie, în istoria și viața Bisericii. Se îmbină mărturia personală cu rugăciunea comună – ceea ce spun și fac „noi” nu anulează, ci întărește relația „eu–Tu” dintre om și Dumnezeu.
b. Redescoperirea sobornicității
Ortodoxia este chemată să mărturisească:
„Nu mai este iudeu, nici elin, nici rob, nici liber; ci toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3:28).
Această viziune nu neagă identitățile culturale, ci le transfigurează într-o comuniune universală. Adevărata sobornicitate presupune diversitate reconciliată în iubire. În plan concret, în diaspora, ea presupune:
Concluzie
Etnofiletismul nu este o simplă relicvă a secolului XIX. Este o tentație permanentă: aceea de a transforma credința într-o ideologie identitară, de a confunda Trupul lui Hristos cu națiunea, de a înlocui universalitatea Evangheliei cu particularități culturale.
În România, în Balcani, în diaspora occidentală, această problemă cere nu doar soluții administrative, ci și o conversie teologică profundă: redescoperirea Bisericii ca loc al unității în diversitate, al păcii, al iubirii care nu cunoaște granițe.