Monah Alexei Țîrdea, Măn. Antim, București
Să știi că noi trebuie să slujim lui Dumnezeu, nu timpului. (Sf. Atanasie cel Mare, Epistola către Dracontie)
Istoria mișcării ecumenice
În ultimele decenii, termenul ecumenism a devenit omniprezent în discursul teologic contemporan: conferințe ecumenice, dialoguri interconfesionale, rugăciuni ecumenice, „slujire comună”, „teologie a unității”. Aceste inițiative au generat poziții profund divergente în interiorul lumii creștine și, în mod special, în sânul Ortodoxiei.
Pe de o parte, există susținători ai ecumenismului care afirmă că participarea Bisericii Ortodoxe la aceste structuri ar reprezenta o formă de misiune și mărturisire a adevărului în fața neortodocșilor. Pe de altă parte, există o opoziție fermă, fundamentată teologic și patristic, care vede în ecumenism nu o apropiere reală de unitatea în Hristos, ci o relativizare a adevărului de credință și o diluare a conștiinței ecleziale.
Pentru a înțelege corect problema, este necesar să distingem între ecumenicitatea autentică a Bisericii Ortodoxe și ceea ce se numește astăzi mișcare ecumenică.
Ecumenismul, ca mișcare organizată, nu este o realitate patristică, nici una sinodală, ci a apărut în mediul protestant anglo-american, la mijlocul secolului al XIX-lea. Scopul declarat era unirea diferitelor confesiuni creștine, în ciuda diferențelor dogmatice majore dintre ele.
Un moment-cheie l-a constituit Conferința Misionară de la Edinburgh (1910), prezidată de John Mott, unde a fost consacrat termenul de ecumenism.
În 1920, Gherman al V-lea, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, a adresat o scrisoare „tuturor Bisericilor lui Hristos, oriunde s-ar afla ele”, îndemnând la o cooperare mai strânsă între creștinii separați și sugerând crearea unei „Ligii a Bisericilor”.
După al doilea război mondial, pe 23 august 1948, reprezentanți ai 147 de comunități religioase eterogene s-au întâlnit la Amsterdam și au semnat actul de constituire a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB).
Teoria ramificațiilor și „minimul dogmatic”
Baza teologică a CMB este teologia modernistă și așa-numita teorie a ramificațiilor, potrivit căreia Biserica lui Hristos ar fi un trunchi comun, din care pornesc ramuri egale, fiecare păstrând o parte din har. Această concepție care consideră grupările eretice și schismatice ca nefiind complet rupte de trupul Bisericii celei una, îi face pe teologii moderniști să afirme că în ritualurile săvârșite de heterodocși (botez, ungere cu untdelemn, hirotonie, ș.a.) lucrează același har mântuitor și sfințitor al Sfântului Duh, chiar dacă nu în plinătatea lui, ca în Biserica Ortodoxă.
În anul 1982, comisia „Credință și organizare” de la Lima a adoptat documentul BEM (Baptism, Eucharist and Ministry) care constituie baza dogmatică și liturgică minimă a unirii creștinilor. De dragul „unității creștine”, redactorii lui au ales trei acte liturgice care li s-au părut a fi comune tuturor membrilor CMB. În preambul, documentul recunoaște că nu își propune a explica înțelesul acestor acte, care în fapt se bazează pe doctrine foarte diferite printre membrii CMB. În al doilea rând, aceste trei acte sunt Sfinte Taine în Biserica Ortodoxă, iar celelalte Taine sunt ignorate. Mai departe, în cadrul reuniunilor CMB se vorbește despre slujirea în comun a unor ritualuri, în timp ce rugăciunea în comun este un aspect deja rezolvat.
Poziția ortodoxă
Acestea fiind datele, vom explica mai jos cele două răspunsuri principale ale noastre: cei ce s-au rupt de Biserica istorică, cea una a lui Iisus Hristos, nu sunt „biserici”, nu au nici har și nici Taine, și nu ne putem ruga împreună cu ei, ci pentru ei.
În privința harului mântuitor și sfințitor al Sfântului Duh, Sfântul Vasile cel Mare afirmă în Epistola I Canonică:
Începutul separării a fost schisma, iar prin această despărțire ei nu mai au harul Sfântului Duh care nu li se mai dă din momentul despărțirii lor. La începuturi, înainte de despărțire, aceștia aveau harul preoției și prin punerea mâinilor transmiteau acest har sfințitor, iar după schismă au devenit laici, încât nu mai au puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni; cei rupți de Biserică au devenit astfel incapabili să transmită și altora harul Sfântului Duh.
Sfântul Irineu de Lyon afirmă:
Unde este Biserica acolo este și Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica și tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevărul. Cei care se depărtează de la Biserică... ei se pedepsesc pe ei înșiși, tocmai despre ei spune Sfântul Apostol Pavel că după prima și a doua mustrare, îndepărtează-te de ei.
Sfântul Ciprian al Cartaginei:
În afara Bisericii nu există mântuire: casa lui Dumnezeu este una singură și este imposibil să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică... Oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel ce strică pacea și unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos.
Fericitul Augustin:
Mântuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viața veșnică.
Sfântul Chiril al Ierusalimului:
Mărturisirea credinței ne învață despre una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică pentru ca să te păzești de stricăciunea adunărilor eretice și să fii totdeauna în Sfânta Sobornicească Biserică.
Fericitul Augustin:
În afara granițelor Bisericii poți avea orice, mai puțin mântuirea. În afara Bisericii se poate să ai trepte ierarhice, Taine, „Aliluia” și „Amin”, Evanghelie, credință și să propovăduiești pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poți să ai numai în Biserica universală și drept-măritoare.
Socotim că nu numai aceste argumente ale Sfinților Părinți, cât și întreaga noastră tradiție ne îndreptățesc să credem că:
În afara Bisericii drept-măritoare, săvârșirea tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate înțelege decât ca formă exterioară lipsită de har. Aceste forme goale însă își recapătă valabilitatea și devin realități după întoarcerea în Biserica Ortodoxă.
Afirmăm că Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de credință este una, sfântă, sobornicească și apostolică. Biserica este trupul mistic al lui Hristos. Hristos nu poate avea mai multe trupuri pentru că ea (Biserica) este zidită pe „piatra din capul unghiului” care este credința. Dogma ortodoxă este piatra din capul unghiului pe care se zidește și actul liturgic, și morala creștin ortodoxă și activitatea misionară și orice manifestare a creștinului ortodox în societate. Orice act exterior al credinciosului devine o mărturisire de credință de care vom da seama știind că vom fi întrebați și „despre orice cuvânt deșert”.
De aceea noi mărturisim că nu pot exista fragmente de mântuire, fragmente de adevăr și nici jumătăți de credință, odată ce „vestea cea bună”, Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită în lume prin sfinții săi ucenici și apostoli care au întemeiat Biserica. Această Biserică deține adevărul integral despre mântuire și cine pretinde că, rupându-se de trupul Bisericii celei adevărate, se poate mântui doar cu bucățele de adevăr, acela se înșală. Pentru că un singur mădular numai, rupt dintr-un trup întreg, nu poate să aibă viață prin sine însuși și cu atât mai mult să fie lucrător, decât numai realipit fiind la trupul din care a fost rupt (pilda viței cele adevărate - „Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiță care nu aduce roadă El o taie; și orice mlădiță care aduce roadă El o curățește ca mai multă roadă să aducă…”; „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard” (Ioan 15:1-2 și 5-6). Însuși Domnul Iisus Hristos subliniază necesitatea credinței prin cuvintele: „Cine va crede și se va boteza se va mântui, dar cine nu va crede, se va osândi” (Marcu 16:16), iar în convorbirea cu Nicodim El spune: „Cine nu crede a și fost judecat.”
Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului, a explicat foarte bine legătura dintre credința dreaptă și faptele plăcute lui Dumnezeu:
Virtuțile trebuie să fie ocrotite de credință: cu ajutorul ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viața, iar faptele curate arată dumnezeirea credinței.
Toți Sfinții Părinți au prețuit înalt credința ortodoxă ca singura dătătoare de har și mântuitoare:
Nu păcătui în credință, ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu ține credința cea dreaptă... sufletul lui nu va avea parte de viața veșnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu. (Sf. Antonie cel Mare)
Sfântul Marcu Eugenicul al Efesului:
Credința noastră este dreapta mărturisire a părinților noștri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfățișăm înaintea Domnului și să primim iertarea păcatelor; iar fără ea nu știu ce fel de cuvioșie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veșnic.
Cuviosul Marcu Grecul:
A înlocui sau a schimba ceva cât de puțin în învățătura credinței este o mare crimă și pierderea vieții veșnice.
Sfântul Paisie Velicicovski:
Sfințenia adevăraților bărbați sfinți nu se cunoaște propriu-zis după minuni (căci și păgânii și ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci după adevărata credință ortodoxă, după felul în care păzește cu grijă dogmele dumnezeiești, urmează toate canoanele apostolice și sobornicești și tradițiile Bisericii Ortodoxe și după viețuirea cea fără prihană, urmând toate poruncile evanghelice și patristice.
Sfântul Serafim de Sarov în dialogul său cu Motovilov se exprimă astfel:
Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credință întru Hristos, chiar dacă a și murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii și dăruiește har peste har... Pentru Dumnezeu, prețuiește dreapta credință în El și în Fiul Său cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate Darul Sfântului Duh.
Granițele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două condiții esențiale:
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește astfel despre dreapta credință:
Mântuitorul și-a numit Biserica Sa sobornicească, drept-măritoare.
Despre unitatea euharistică, Sfântul Ciprian al Cartaginei scrie următoarele:
Trebuie să știi că episcopul este în Biserică și Biserica în episcop, iar cel ce nu este în comuniune euharistică cu episcopul, acela nici nu este în Biserică și se înșală cei care nu sunt împăcați cu ierarhia instituită de Dumnezeu, având nădejdea să-și găsească unitatea liturgică pierdută... Când de fapt, Biserica este una, sobornicească și neîmpărțibilă și peste toate unită și întărită prin comuniunea euharistică a ierarhilor.
De aici rezultă clar că unitatea de credință și liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată a lui Hristos.
Așadar, cei care s-au despărțit de trupul lui Hristos, Biserica cea una, nu sunt „biserici”. Cum altfel ar mai putea fi ele biserici dacă nu mărturisesc credința cea adevărată și dacă au întrerupt comuniunea euharistică cu Biserica cea una? A spune că două corăbii duc la limanul mântuirii - cea Ortodoxă și oricare din cele ale heterodocșilor - înseamnă a spune că sunt două adevăruri, două căi către cer și nu una singură pe care a instituit-o însuși Domnul.
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă:
Biserica adevărată a lui Hristos este una singură din care în diferite timpuri s-au despărțit diverse adunări eretice și grupări schismatice.
Sfântul Ioan Hrisostom îi numește pe cei desprinși din trupul Bisericii, ori eretici, ori schismatici. Orice creștin ortodox trebuie să respingă categoric învățătura protestantă a acelor teologi care consideră eretici numai pe cei ce s-au separat de Biserică în primele patru veacuri. Oare nu și Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat ca eretici pe cei ce se abat de la credința cea dreaptă? Nu au fost declarați eretici cei care nu cinstesc icoanele, Sfintele Moaște și nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu? Și știm că acestea au fost așa și s-au spus după veacul IV. Ori, grupările protestante, spre exemplu, intră tocmai în categoria mai sus menționată.
Sfintele Canoane opresc rugăciunea în comun cu schismaticii și ereticii (Canoanele Apostolice 10, 11, 45, 47, 65; Canoanele de la Laodiceea 6, 9, 32, 33, 34; Canonul 9 al Sf. Timotei al Alexandriei). Canonul 45 Apostolic poruncește: „Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească și dacă l-ar primi să slujească ca preot să se caterisească.” La tâlcuirea Canonului Apostolic 47, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul că „latinii sunt eretici și nu au nici Botez, nici Preoție și dacă vreun preot nu botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afurisește.”
Actul rugăciunii este o mărturisire a adevărului de credință, o participare mistică la dumnezeire întrucât cerem împărtășirea harului necreat care îndumnezeiește pe adevăratul luptător și trăitor în Hristos. Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim și ne face să împărtășim același Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredințarea lăuntrică că Dumnezeu îl ascultă pe credincios, încredințare izvorâtă din credința lui. Așadar dacă credința este stricată, atunci de ce fel de duh de rugăciune comună se pot împărtăși un ortodox și un romano-catolic, spre exemplu, știind că romano-catolicii prin baza lor doctrinară atentează la însăși dogma Sfintei Treimi?
Dacă în tradiția Bisericii s-ar fi înțeles prin cuvântul eretici numai cei care au căzut din credință în primele patru veacuri, atunci Sinoadele Ecumenice ar fi adus precizări afirmative privind rugăciunea în comun cu cei ce au fost declarați eretici în veacurile următoare (iconoclaști, monofiziți, monoteliți, etc.). Ori, toți cei care s-au abătut numai „cu o iotă sau o cirtă” de la adevăr au fost anatematizați și s-a oprit rugăciunea în comun cu ei.
Noi, ortodocșii spunem oricând „da” rugăciunii pentru cei căzuți în rătăcire, faptelor de iubire față de aceștia, dar respingem orice formă de rugăciune în comun cu ei, știut fiind că același Duh Sfânt lucrează și se roagă atât la Sfânta Euharistie, cât și la orice act religios individual sau colectiv realizat de creștinul ortodox care are o relație vie și conștientă cu Dumnezeu Sfânta Treime.
Urmând calea ecumenismului, și heterodocșii și ortodocșii sunt păgubiți de adevăr. Heterodocșii care caută sincer adevărul mântuitor și harul înnoitor nu vor fi motivați să accepte Ortodoxia, întrucât se întăresc mai mult în rătăcirea lor, CMB recunoscându-i drept biserici. Sfântul Ciprian al Cartaginei spune:
Ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi întărim în convingerea lor că și ei au biserică și taine.
Participarea ortodocșilor la mișcarea ecumenică este inacceptabilă deoarece duce încet la trădarea crezului ortodox, făcându-ne să vedem în comunitățile eretice „biserici” și să considerăm Biserica Ortodoxă geografic limitată, „prea mică” pentru a o numi ecumenică. Sfântul Ioan Cassian spune:
Nu încape nicio îndoială că cel care nu mărturisește credința Bisericii se află în afara Bisericii.
Astfel, temeiurile pe care funcționează CMB sunt inacceptabile pentru Ortodoxie:
Primul temei, adoptat la a doua Adunare Generală a CMB de la Evanston, spune: „CMB reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor.” Pentru ortodocși, acest temei care nici măcar nu a fost adoptat de membrii CMB în totalitatea lor, este de neacceptat, întrucât nu sunt aduse precizările hristologice elaborate de Sinoadele Ecumenice. În el nu se vorbește despre erorile nestorienilor, eutihienilor, apolinariștilor, etc. care recunosc într-o manieră proprie pe Iisus Hristos ca Dumnezeu și totuși sunt deosebiți radical de Ortodoxie.
Al doilea temei, adoptat la a treia Adunare Generală a CMB de la New Delhi (1961), afirmă: „CMB este o comunitate a bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor după Scripturi și, ca urmare, caută să respecte împreună mărturisirea lor comună întru slava Dumnezeului celui Unul - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.” Nici acesta nu este cu adevărat acceptabil întrucât nici aici nu se spune cum trebuie să crezi în Dumnezeu cel în trei ipostasuri; noul temei nu contestă ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinariștilor, subordinaționiștilor și, fiind formulat confuz, el poate fi oricând contrasemnat de toți reprezentanții contemporani ai acestor erezii vechi. Biserica Ortodoxă are Crezul său ferm și nu poate accepta ideea „minimului dogmatic” proferată de ecumeniști în favoarea unirii, aceasta însemnând renunțarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii Domnului, cultul sfinților, rugăciunile pentru cei adormiți, etc.
La a patra Adunare Generală a CMB (Vancouver, 1983) s-a validat preoția feminină, iar unele voci vorbeau despre înlocuirea conceptului de Dumnezeu-Tatăl cu conceptul de zeiță-mamă. Protestele și vocile ortodocșilor au devenit în timp din ce în ce mai puțin auzite. Iată câteva poziții categorice în legătură cu a șaptea Adunare Generală de la Canberra (1991):
Se constată, așa cum am sesizat de mult, tendințe de adâncire a protestantismului și nicidecum de dorința sfântă spre unitate în Hristos și unire sinceră. (IPS Mitropolit Bartolomeu de Calcedon)
În curând în CMB nimeni nu se va mai interesa de teologie… Pentru ecumenism, Duhul Sfânt este o temă, nicidecum o persoană a Sfintei Treimi, deoființă cu Tatăl și cu Fiul… Dogma Sfintei Treimi este vitală pentru Biserică și pentru fiecare creștin în parte. (IPS Mitropolit Ioannis Zizioulas al Pergamului)
De remarcat afirmația Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae:
Ecumenismul este pan-erezia secolului XX.
Afirmație semnificativă prin faptul că însuși Sfântul Dumitru Stăniloae a participat la manifestările ecumenice din ultimele decenii, observând îndeaproape natura anticreștină a ecumenismului pe care el îl consideră, în același interviu luat în ultimul an al vieții sale, drept o mișcare afiliată masoneriei mondiale.
Teologii ortodocși ecumeniști susțin că fac misiune prin participarea la CMB, dar de fapt aceasta înseamnă acordarea girului ortodox față de confesiunile creștine ce se intitulează biserici și care pretind că niciuna dintre bisericile participante nu deține Adevărul integral. Ideea de misiune ortodoxă în cadrul CMB este o iluzie, pentru că ortodocșii sunt o minoritate și nu pot influența activitățile CMB, prezența lor fiind doar un gest frumos, dar contrar duhului Sfinților Părinți. Adunarea CMB de la Harare din 1998 a fost încheiată de către dr. Konrad Raiser, secretarul general al CMB, cu un ritual de vindecare din tradiția șamanică din Coreea. Refuzând să mai valideze prin prezența lor acest amestec inter-religios, Bisericile Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei și Serbiei au hotărât să se retragă complet din mișcarea ecumenică.
Concluzii
Din cele expuse până acum reiese că nu este deloc justificată participarea ortodocșilor la mișcarea ecumenică. Atitudinea negativă a unor ortodocși și chiar a unor biserici locale față de ecumenism, precum și scepticismul profund al Bisericii Ruse, al Bisericii Ierusalimului și al Bisericii Eladei (inclusiv comunitatea athonită) ar putea atrage următoarele observații din partea ecumeniștilor:
Răspunsul la aceste acuze este următorul:
Creștinii ortodocși niciodată nu au înțeles că dacă refuză pe baza hotărârilor canonice orice contact cultic și sacramental cu heterodocșii, atunci în mod implicit am priva de dragostea noastră oamenii în general, în planul relațiilor social-umane. Pe plan social, Biserica Ortodoxă se roagă conform poruncii scripturale „pentru pace în lumea întreagă”: „Să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii… ca să petrecem viață pașnică și liniștită întru toată cuvioșia și bunăcuviință (1 Tim. 2:1-2). Misionarismul social, ospitalitatea creștină, bunăcuviință nu trebuie să aibă a face cu promovarea „minimului dogmatic”, știut fiind că „în materie de dogmă nu există concesie” (Sf. Marcu al Efesului).
Toți Sfinții Părinți care au fost pentru pacea în lume îndreptau atenția creștinului înainte de toate către cer și către lăuntrul sufletului. Sfântul Serafim de Sarov: „Dobândește duh pașnic și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”. Sfântul Macarie cel Mare se referă și el întâi de toate la o anume pace: „Pacea cerească, care a născut Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o prorocii și despre care au vorbit cei cucernici și au binevoit-o îngerii (Luca 2:14). Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toți Sfinții Părinți și i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”.
Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sfinților Părinți, noi ne temem să trădăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul păcii și Învățătorul Iubirii, Cel Unul adevărat. O astfel de trădare am săvârși dacă în numele unei alte păci am consimți să intrăm în comuniune de rugăciune, de doctrină (pe baza minimului dogmatic de comun acord) ș.a.m.d. cu heterodocșii, conform principiului ecumenic enunțat de unul din susținătorii mișcării ecumenice: „Dai ca să dau, renunți ca să accept… este un început”.
Puritatea credinței ortodoxe este singura condiție pentru realizarea adevăratei păci, care nu se poate plini fără harul lui Dumnezeu.