Bogdan Mateciuc
Întrebarea dacă creștinii și musulmanii se închină aceluiași Dumnezeu revine constant în dezbaterile religioase, teologice și interconfesionale. Răspunsul nu este simplu, pentru că depinde de nivelul la care privim problema: istoric, lingvistic, doctrinar sau spiritual.
Însă, înainte de a vorbi despre similitudini și diferențe între cele două religii, să vedem mai întâi ce este islamul.
Originile islamului (secolul VII)
Islamul s-a născut în Peninsula Arabică, în secolul al VII-lea. Fondatorul său, „profetul” Muhammad (c. 570–632), născut la Mecca, a pretins că îngerul (arhanghelul) Gabriel (Gavriil) i-a revelat anumite mesaje direct de la Dumnezeu (Allah). Aceste mesaje au fost transmise oral discipolilor săi pe parcursul mai multor ani și, ulterior, adunate în Coran, cartea sfântă a islamului. Studiul Coranului arată că Muhammad s-a inspirat din Vechiul Testament (a preluat facerea lumii și istoria patriarhilor din vechime, prezentați însă ca „musulmani”) și din Noul Testament (menționarea Mariei și a lui Iisus, însă doar ca un simplu profet), dorind, aparent, să aducă sub aceeași umbrelă și pe mozaici și pe creștini.
Expansiunea timpurie
După moartea lui Muhammad (632), comunitatea islamică a fost condusă de califi – lideri politico-religioși. Sub conducerea primilor califi („cei bine călăuziți”), islamul s-a extins rapid în Orientul Apropiat, Persia și Africa de Nord. În secolele următoare, teritorii întinse din Spania până în Asia Centrală au intrat sub influență islamică.
Această expansiune a adus laolaltă culturi diverse și a pus bazele unei civilizații multicentrice.
Califatele și epoca clasică
Islamul s-a dezvoltat sub marile califate: omeiad (661–750), cu capitala la Damasc, și abbasid (750–1258), cu centrul la Bagdad. În această perioadă, cunoscută drept epoca de aur a islamului, s-au înregistrat progrese importante în domenii precum știința, medicina, matematica, filosofia și artele.
Disputele privind succesiunea au dus însă la apariția principalelor ramuri ale islamului: sunniți (majoritari) și șiiți (cu excepția Iranului, toate țările majoritar musulmane sunt sunnite).
Fragmentarea și noile imperii
După invaziile mongole (secolul al XIII-lea) și declinul califatului abbasid, lumea islamică s-a fragmentat în mai multe puteri regionale. În secolele următoare s-au afirmat mari imperii islamice:
Acestea au reprezentat centre politice, economice și culturale de prim rang.
Islamul modern și contemporan
În secolele XIX–XX, multe regiuni musulmane au intrat sub influență sau dominație colonială europeană. După prăbușirea Imperiului Otoman (1924) și proclamarea Republicii Turcia, lumea islamică a intrat într-o nouă etapă, marcată de mișcări naționale, modernizare și, în unele cazuri, renaștere religioasă.
Astăzi, islamul este a doua mare religie a lumii, cu peste 1,8 miliarde de credincioși. Cuprinde o diversitate de tradiții, școli juridice și curente spirituale, de la islamul sunnit și șiit până la diferite forme de misticism (sufism). Nu există o autoritate centrală care să ajute la uniformizarea interpretărilor și a practicilor. Pe baza unor versete din Coran, una dintre practici este uciderea celor de altă credință.
1. Argumentul lingvistic și istoric
Din perspectivă istorică, atât creștinismul, cât și islamul își revendică originile în tradiția biblică a lui Avraam. Musulmanii îl consideră pe Avraam (Ibrahim) un profet al monoteismului pur, iar termenul arab „Allah” nu desemnează un alt zeu, ci, literal, „Dumnezeu” (El-ul absolut). Creștinii arabi folosesc și ei cuvântul „Allah” pentru a desemna pe Dumnezeu.
Pe acest plan, se poate spune că există o referință comună: ambele religii vorbesc despre un Creator unic, Atotputernic, personal.
2. Argumentul doctrinar
Aici apar diferențele majore. Chiar dacă ambele credințe sunt monoteiste, înțelegerea naturii lui Dumnezeu este radical diferită.
În creștinism, Dumnezeu este Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Iisus Hristos este Dumnezeu întrupat, Mântuitorul lumii.
În islam, Dumnezeu este absolut unitar (tawhid) și nu poate fi împărțit în „persoane”. Negarea Sfintei Treimi și a divinității lui Iisus este explicită în Coran. Musulmanii par să nu poată înțelege că pentru creștini nu există trei dumnezei. De asemenea, nu pot înțelege calitatea de Fiu spiritual al lui Iisus în raport cu Tatăl, ei spunând că Dumnezeu nu poate avea copii.
Aceste diferențe nu sunt secundare, ci ating însăși esența credinței. Pentru un creștin, a nega dumnezeirea lui Hristos înseamnă a vorbi despre un alt Dumnezeu, pentru că Dumnezeu se descoperă prin Fiul (Ioan 14:9: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”).
3. Argumentul revelației
Din perspectivă creștină, adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu nu vine doar din rațiune sau tradiție, ci din revelația deplină a Lui în Hristos și prin Scriptură. Coranul, chiar dacă păstrează fragmente din narațiunile biblice, reinterpretate, respinge centralitatea Crucii și Învierii, care sunt inima Evangheliei.
Astfel, deși musulmanii cred într-un Dumnezeu unic și transcendent, învățătura lor diferă profund de învățătura creștină.
4. Adevăr comun și diferență fundamentală
Dacă privim strict la conceptul de Creator unic, Atotputernic, există o zonă comună. Putem spune că musulmanii caută să se închine Dumnezeului adevărat, dar înțelegerea lor este incompletă și distorsionată din perspectiva creștină.
Este ca și cum două persoane ar vorbi despre „regele țării”, dar una se referă la monarhul real, iar cealaltă la o descriere greșită sau la o imagine parțială a lui.
Pentru creștini, jertfa lui Iisus Hristos este completă și absolută pentru mântuirea lumii. Mărturia celor ce l-au văzut și au umblat cu Iisus Hristos reprezintă „credința dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 1:3). După, nu mai poate veni nimic – niciun profet, nicio revelație care să schimbe această mărturie.
5. Implicații pentru dialogul interreligios
A recunoaște diferențele nu înseamnă a alimenta ura sau disprețul. Creștinii sunt chemați să dea mărturie despre Hristos „cu blândețe și teamă” (1 Petru 3:15). Dialogul autentic nu pornește de la negarea diferențelor, ci de la clarificarea lor.
Respectul față de persoanele musulmane nu presupune validarea doctrinei islamice, ci onorarea demnității lor ca oameni creați după chipul lui Dumnezeu.
Concluzie
Creștinii și musulmanii vorbesc, la un nivel general, despre un Dumnezeu unic, Creator și Judecător. Însă, așa-zisa revelație islamică neagă divinitatea lui Iisus Hristos și rolul Său de Mântuitor al lumii. Prin urmare, deși există un punct de plecare comun, nu ne închinăm „aceluiași Dumnezeu” în sens deplin și mântuitor.
Dialogul rămâne posibil, dar adevărul despre persoana lui Iisus Hristos rămâne linia de demarcație esențială.