Copilul în lumea televizorului și a calculatoarelor

Copilul TV

Pr. Alexandru

1) Din partea editorilor

În anii din urmă a apărut o literatură ortodoxă care demască efectul negativ al televizorului și al jocurilor pe calculator. Această carte este dedicată unui singur, însă extrem de important aspect al acestei probleme: influența sus-numitelor invenții asupra sufletului copilului. Autorul cărții, preot ortodox, remarcând răspândirea dereglărilor psihice și decăderea moralității la copiii societății contemporane, pune acest fapt în legătură cu influența negativă a mediului urban „tehnicizat”. Bazându-se pe literatura patristică, pe materiale din periodice și pe o serie de lucrări ortodoxe și folosind, de asemenea, exemple din literatura clasică, el explică modul în care lumea înconjurătoare provoacă sufletului de copil emoții negative, cultivă în el fantezia steril și patimile ucigătoare de suflet.

Autorul arată că acele stări sufletești particulare, ce pregătesc terenul pentru dezvoltarea patimilor, împătimirea legată de jocurile pe calculator, „reîncarnarea” prin imaginație în eroii de televiziune sau din jocurile pe calculator, cufundarea pasivă în vârtejul gândurilor, toate aceste stări nu sunt un produs al civilizației moderne, ci erau bine cunoscute cu sute de ani în urmă și au fost descrise de către Sfinții Părinți, care le califică drept „păcătoase”.

În carte exista și un „program pozitiv” sui-generis: autorul, urmând tradiției Sfinților Părinți, ne propune așa-numitele „antidoturi”, pe care părinții, folosindu-le, vor putea, dacă nu distruge, măcar amortiza influențele ucigătoare de suflet ale lumii.

Nădăjduim că această carte va afla ecou în rândul cititorilor, că se va arata necesara și folositoare în fiecare familie ortodoxa.

2) Introducere

Lumea contemporana îl stârnește pe copil către păcat la fiecare pas. De-abia reușește copilul să iasă din starea de frageda pruncie, că din toate părțile îl pândesc deja înrâuririle ucigătoare de suflet.

La aceasta contribuie câteodată și părinții „iubitori”; mai înainte de toate, prin aceea că nu-și educă fiul sau fiica potrivit severelor principii ale comportamentului creștin, ci după înclinațiile păcătoase ale firii lor, le stimulează dezvoltarea în direcția păcatului. Sunt satisfăcute toate capriciile posibile ale micuțului: el capătă alte și alte noi jucării, jocuri, distracții și amuzamente. Un asemenea copil nu știe ce este înfrânarea; el trăiește călăuzindu-se după o singură poruncă: „eu vreau”.

Și iată că astfel pruncul crește potrivit zicalei „părinților ocară și neamului rușine”. Un asemenea om și la vârsta adultă se înconjoară de „jucării”, distracții și comodități; el nu poate să se opună patimilor și se cufunda din ce în ce mai adânc în abisul păcatului.

Iar jucăriile din ziua de azi - și cele pentru copii, și cele pentru adulți - sunt infinit de variate. Cei ce le fabrică folosesc ultimele realizări ale electronicii. Pentru ce? Ca să-l distreze pe „consumator” într-un mod nou, inedit. Iar „a-l distra” înseamnă a-l distrage de la o atitudine serioasă, responsabilă față de viață, a-l abate de pe calea cea strâmtă, calea mântuitoare, și a-l trage spre pieire, pe calea cea bătătorită a jocurilor și distracțiilor.

3) Frica de lume

Rupt de natura vie, copilul orașului contemporan trăiește într-o lume a mașinilor, unde pulsează, scânteiază și te orbesc luminile artificiale și ecranele, unde se schimbă caleidoscopic imaginile electronice; unde duduie automobilele; unde urlă sistemele de semnalizare sonoră; unde piuie calculatoarele; unde totul în jur sună, zumzăie, bubuie, șuieră; unde radioul și televizorul zi și noapte vorbesc, cântă, urlă, amenință cu glasuri omenești, „trăiesc” alături de oameni și îi absorb în viața lor artificială și fără de Dumnezeu.

Copilul, desigur, se adaptează la lume, cum spun savanții, dar ce alternative are? Adaptându-se, el percepe însă lumea ca pe ceva dușmănos și înfricoșător.

Psihologii care se ocupă în mod special de aceasta problemă au elaborat un test. Copilului (elev în școala primară) i se dau o cariocă roșie și una neagră și i se propune să coloreze trei cercuri. Primul cerc simbolizează „clasa” din școală, cel de al doilea simbolizează „spațiul de joacă” și cel de-al treilea simbolizează „orașul” (sau „lumea”). Culoarea roșie semnifică predominanța binelui, culoarea neagră cea a răului. Cu niște ani în urmă, pe toate desenele culoarea roșie era mult mai bine reprezentată. Chiar dacă „clasa” mai era văzută și în „negru”, „lumea” apărea totuși bună; însă în ziua de azi, aproape toți copiii (opt copii din zece) văd „orașul/lumea” în negru, rău, amenințător.

Tocmai prin acest fapt explică medicii creșterea proporției de dereglări psihice la copii. Ei spun că au apărut o mulțime de copii nevrotici, care trăiesc într-o stare de teroare cvasi-permanentă. Această frică este numită „frică obsesivă”.

Vor zice unii: păi bine, copiii s-au temut întotdeauna, de întuneric, de pildă: pare-se că în noi preexistă o cunoaștere subconștientă a faptului că întunericul este răul, iadul, tărâmul demonilor, iar lumina este binele, Dumnezeu. Copiii se tem și de moarte, ca de o taină necunoscută și înfricoșătoare.

Psihologii însă vorbesc anume despre frica obsesivă, de masă, față de lumea înconjurătoare. Consecințele și simptomele medicale ale acesteia sunt: enurezisul, defectele de vorbire, ticurile nervoase. Ei au constatat, oricum, că această nevroză afectează nu doar copiii din familii „defavorizate”; copiii născuți după căderea comunismului sunt afectați chiar în mai mare măsură. Sociologii consideră că acest fapt este legat de criminalitatea business-ului contemporan: copilul unui om de afaceri aude deosebit de frecvent convorbiri legate de crime, torturi, răpiri de copii. Oricum, informațiile de natură să trezească groaza nu-i ocolesc nici pe colegii lui de generație din familii obișnuite.

Dezvoltându-se, devenind constantă, această frică îl face pe copil pasiv, timorat, nehotărât sau, dimpotrivă, agresiv. Câteodată, ambele aspecte se asociază, conform imaginii despre lume care se formează la copil. Astfel, jocul preferat al unui băiețel de șase ani, veșnic panicat, timid, era următorul: zile întregi, făcând pe polițistul, tortura pe scaunul electric un Mickey Mouse din pluș.

Înaintea copilului apare problema: dacă e să încerci să birui frica, ei bine, cum o faci? Răspunsul cel mai la îndemână este foarte simplu - să devii tu însuți fioros.

4) „De ce sunt atât de cruzi?”

După cum scriu ziarele, în Rusia există astăzi circa 100.000 de copii asociați în grupări criminale de sine stătătoare. Zeci de copii au devenit ucigași. Crimele nemotivate, stranii, săvârșite de grupuri de copii de 10-12 ani, poartă amprenta unei deosebite cruzimi, a unei veritabile atrocități. Printre micii criminali se află și copii care provin din familii foarte înstărite, obișnuiți să nu ducă lipsă de nimic.

Aceste date dau mărturie despre extrem de profunda pervertire morală a întregii noastre societăți. Dacă adăugăm la ele și deprecierea fizică a școlarului din ziua de azi (potrivit statisticilor, el este ceva mai slab și cântărește cu 5 kg mai puțin decât cel de aceeași vârstă cu zece ani în urmă), dereglările psihice și profunda sa pervertire, ni se înfățișează înfricoșătorul tablou al viitorului societății.

Părinții se mâhnesc adesea, vorbind despre fiul sau fiica lor: „Cât e de crud(ă) cu noi! Cât e de insensibil și nepăsător fața de suferința noastră, de viața noastră!”

Sentimentul caracterului excepțional, irepetabil, al fiecărei personalități umane este, în mod vizibil, dintru început sădit în firea noastră. Reacția copilului curat, nepervertit, la suferința străină este întotdeauna vie și profundă. La fel se întâmplă și în ce privește moartea. Copilul dorește ca toți să aibă parte de bine și de bucurie. Cine nu știe cât de neplăcute sunt pentru el poveștile cu sfârșit nefericit? Însuși gândul că cineva a suferit și n-a primit, în cele din urmă, mângâiere (o mângâiere pe măsura înțelegerii conștiinței copilului) stârnește un adânc cutremur în sufletul lui.

De aceea, oamenii cu experiență în predarea din cadrul școlilor de duminica știu că nu trebuie povestite copiilor nici viețile mucenicilor-pătimitori și cu atât mai mult nu trebuie descrise amănuntele pătimirilor lor - mai bine li se povestește despre drepți, sfinți, ostași, stareți, făcători de minuni.

O fetiță de cinci ani, crescută pe lângă biserică (fiind fiica de prescurăreasă), a auzit pentru prima oară viața lui Alexie, omul lui Dumnezeu: cum a murit și zăcea în sicriu, iar părinții abia atunci au aflat că acel sărac, acea slugă era iubitul lor fiu pe care îl pierduseră!... Dar fata nu înțelegea ceva. Ea a refuzat să accepte un asemenea sfârșit și întreba cu insistență, la modul afirmativ: „Dar mama și tatăl lui l-au luat din sicriu?” Într-adevăr, de vreme ce l-au găsit, cum să-l lase iar singur? Acum închipuiți-vă că acestei fetițe sau alteia, sau unui băiețel oarecare i se va povesti în fiecare zi despre omoruri, torturi, războaie cosmice și totodată i se vor arăta aceste lucruri - se va mai păstra oare simțirea înfiorată a valorii și irepetabilității absolute a vieții fiecărui om? Nu, ci mai degrabă își va însuși ideea (care se formează odată cu sentimentul fricii obsesive) că viața omenească nu reprezintă nimic, că omul este o gâză care poate fi strivită sau un robot care poate fi „scos din priză”. Copilul se va deprinde să accepte moartea ca pe un lucru cumplit, însă de domeniul cotidianului.

După aceasta, însă, nu mai avem de ce să ne miram că nu-l mai mișcă oboseala mamei sau durerea de cap a tatei sau neputința bătrânească a bunicii.

5) „Educatorul” copiilor noștri

Unde poate vedea copilul vremii noastre și crime, violuri și cadavre ciopârțite? Unde află el ce este un „sadic” sau un „pervers”? Unde, în fine, poate vedea un mort ieșind din groapă, un monstru cumplit, un demon? Desigur, la televizor.

Aceste scene și acești eroi umplu thrillerele americane cu care - în pofida firavului protest al părinților, sau în lipsa lor, sau împreună cu ei - se delectează adolescenții.

Apanajul fraților și surorilor mai mici sunt, încă, „desenele animate”. Câteva generații de copii au crescut cu „desene animate”. Pentru unii, desenul preferat era Parisul vesel, pentru alții Pantera roz. Copiii din ziua de azi se uită la „desene animate” care seamănă cu niște filme de război.

Nu încape discuție: „cunoștința” cu acele personaje care caftesc pe toată lumea, care sunt duri și fără sentimente, îl ajută pe copil să se „adapteze” mai repede și să intre în lumea eroilor din filmele de război și a thrillerelor „pentru adulți”: maniaci asasini, supermani zburători și vampiri.

Vampirii (un film de „desene animate” se numește chiar „Micul vampir”), monștrii, stafiile, vizitatorii din cosmos (în realitate, demoni) intră de pe „micile ecrane” în conștiința sărmanilor noștri copii, care adesea nu este protejată de nimic. Abundența terifiantului tocește, în cele din urmă, sensibilitatea și, ca urmare, copilul însuși vrea de acum să guste senzații noi, mai tari. Tocmai acesta este modul în care acționează în om patima: ea cere hrană nouă, are nevoie de tot mai mult și mat mult. Și iată că pe adolescent nu-l mai sperie și nu-l mai mișcă de-acum măruntaiele scoase și cadavrele ciopârțite.

Totuși începe prin dezvoltarea, în stadiul „desenelor animate”, a unei nevroze persistente: căci copilul, spre deosebire de adult, încă nu distinge precis artificialul de realitate. El reacționează în mod sincer și violent la imaginea teatrală - de desen animat - cinematografică, nerecunoscând defel caracterul convențional al acesteia.

Nu întâmplător, atunci când sunt anchetați părinții de către medicii psihiatri cu privire la principala cauză a panicii copilului, aceștia scriu: „Desenele animate”.

6) Copiilor le place să imite

Preșcolarii și școlarii mici fac cunoștință cu viața într-un mod foarte activ. Specialiștii în psihologie infantilă spun că copiii de această vârstă trăiesc nu una, ci câteva vieți: și pe cea proprie, și pe cea a eroilor din povești și din „desenele animate” din acelea care află răsunet în sufletul impresionabil al copilului. Astfel, ei tind spre o trăire maximală a evenimentelor.

Foarte mult depinde aici de educatori și mai înainte de toate de părinți. De ei depinde pe cine și ce vor imita copiii lor. Oare va fi „Micul vampir”, Mickey Mouse ori, mai târziu, extraterestrul-superman?

Desigur, este atrăgător să devii puternic, un om de care se tem toți, în stare să facă ce alții nu pot face - de pildă, să plutească liber, ca o pasăre, deasupra pamântului, să dea foc lucrurilor cu privirea!... Cum să nu...

Un băiat din Moscova iubea „desenele animate”. Închipuirea lui a fost aprinsă de un serial de „desene animate” despre ursuleții gumați: acești ursuleți puteau face sărituri abile și înalte prin copaci, pe case ș.a.m.d. La început, băiețelul sarea prin apartament: „Sunt un ursuleț gumat! Sunt un ursuleț gumat!” Și iată că s-a suit, odată, împreună cu alți copii, pe acoperișul unui bloc de șaisprezece etaje. Copiii își făceau de cap. Deodată, băiețelului nostru i-a trecut prin cap că ar putea, la fel ca ursuleții îndrăgiți, să sară pe acoperișul vecin: doar ei făceau exact la fel. Câțiva pași până la margine și...

De aici reiese că a dezvolta imaginația copiilor arătându-le supereroi este un lucru foarte periculos.

Dar vai, nici această întâmplare tragică nu-i va face pe părinții copiilor mici să scoată televizorul din priză.

7) Periculos pentru sănătate

Pe lângă toate cele arătate mai sus, „micul ecran”, înaintea căruia familiile din ziua de azi își petrec aproape în întregime timpul liber, aduce prejudicii neîndoielnice sănătății fizice și psihice a copiilor. Specialiștii în psihiatrie și psihologie infantilă presupun că principalele boli ale copiilor secolului XXI sunt cauzate de televiziune și calculatoare.

Ieromonahul Anatolie (Berestov), doctor în științe medicale, explică detaliat modul în care televizorul dăunează sănătății copiilor.

Șederea prelungită în fața ecranului de televizor (ca și în fața calculatorului sau chiar a cărții, dacă copilul știe deja să citească) conduce la tulburări astenonevrotice: din pricina sedentarismului se dereglează funcționarea intestinului, din organism se elimină defectuos produșii de catabolism (toxinele rezultate din metabolismul organismului) și copiii se îmbolnăvesc frecvent. Cel mai mult ies în evidență însă tulburările psiho-emoționale legate de acțiunea informațională a televiziunii asupra organismului copilului. S-a observat că la copiii obișnuiți să stea la televizor le slăbește memoria; ei asimilează mai greu, nu se pot concentra la ore; suferă de insomnie; devin agitați, irascibili, supărăcioși. Se înrăutățesc și relațiile cu părinții, îndeosebi dacă aceștia le cer să se desprindă de televizor.

Acest lucru nu trebuie să ne mire, căci televiziunea înrobește sufletul și manifestă o acțiune hipnotică. Nu numai copilul, ci și adultul, care are un psihic mai puternic și mai rezistent, este incapabil să se opună acestei acțiuni, chiar dacă el receptează în mod critic ceea ce vede. Televiziunea codifică prin diverse mijloace, voluntar sau involuntar, comportamentul copilului sau adolescentului - îl determina să trăiască după legile lumii ecranului.

8) Pervertirea moralității

Părintele Anatolie dă mărturie, în calitate de medic, despre cazuri de infarcte și crize de hipertensiune survenite în fața „micului ecran”: oameni înaintați în vârstă încearcă o mare tensiune emoțională urmărind întâmplările de pe ecran: trăiesc cu adevărat o viață străină. Copilul, așa cum am spus deja, discerne cu greu imaginarul de realitate. Lui îi este și mai ușor decât adultului să se scufunde în lumea iluziei; și întrucât această viață este mult mai interesantă și mai bogată în întâmplări decât viața lui proprie, cea de zi cu zi, el preferă viața imaginarului. În fața ecranului, el pierde simțul realității și se cufundă într-o stare stranie de somnambulism, care aduce cu beția. După cum se spune: „Cel beat și cel adormit nu gândesc gândul lor”. Dar al cui?

Viața televizorului, în care copilul trăiește sentimente atât de puternice, i se pare acestuia mai „adevărată” decât cea autentică. Revenind, în mod obligat, din lumea iluziei, el își vede existența în culori cenușii și plicticoase, iar apropiații săi i se par neînsemnați și jalnici.

Nici chiar adolescentul nu înțelege de ce îl atrage atât de mult televizorul, de ce îi place să privească filme despre violență și desfrâu. În viață, totul este insipid - acolo totul este plin de senzații tari. Principalul însă este că atunci când privești ești transportat - acolo unde tot ce e rău, tot ce e ascuns în suflet, toate patimile ascunse, refulate sau neștiute, capătă hrana și spațiu de desfășurare.

„Gâdilând” aceste patimi, televiziunea favorizează pervertirea copilului. Arătându-i violența chiar și în „desenele animate”, înfățișându-i scene de desfrâu, cruzime sau viață de plăceri, televiziunea trezește în sufletul copilului patimile mâniei, desfrânării, invidiei, lăcomiei. Filmele de acțiune îl învață să-l disprețuiască pe cel slab, îl forțează să adopte nu numai un anumit mod de viață, ci și o atitudine față de oameni, obraznică și lipsită de jenă, incompatibilă cu modestia reținută și, cu atât mai mult, cu smerenia creștină.

Eroii de pe ecran fumează și beau atât de „fain” și de semeț, îi trag pe sfoară cu atâta dibăcie pe adversari, se bat cu atâta neînfricare, îmbrățișează femei atât de frumoase, gonesc cu atâta viteză în mașini de lux! Și codul este acceptat de bietul suflet. El va căuta și în viața reală satisfacerea patimii ieșite la iveală. Și ce-l mai poate opri?

9) Idolul casei

Este dureros faptul că oamenii au devenit dependenți psihologic de televizor. Deschizi și trec, la prima vedere, întristarea și plictiseala. De aceea, dacă televizorul se strică deodată, este o catastrofă: se așterne o liniște neobișnuită, înspăimântătoare și iese la iveală faptul că membrii familiei sunt despărțiți sufletește. De-acum însă, pentru această eventualitate, stau, aproape în fiecare casă, câte doua-trei televizoare: se strică unul, dăm drumul la altul.

Există familii în care televizorul este deschis în zorii zilei și toată viața se scurge „în umbra lui”: după serial vin știrile, după aceea nu știu ce emisiuni despre „probleme la ordinea zilei”, programe „de autor”, apoi iar știri, alt serial, nu știu ce show, „Roata norocului”, filmul de acțiune și uite că a trecut ziua... Copilul este de față, absorbind în sufletul său receptiv hrana anti-duhovnicească pe care i-o îndeasă pe gât idolul casei.

Folosind această hrană fără discernământ, telespectatorii își pierd treptat individualitatea, se nivelează, se depersonalizează. După expresia unui oarecare sociolog, grație televiziunii se formează un nou tip antropologic, cu un nivel intelectual și moral scăzut.

De obicei, copiii sunt profund atrași de televizor în familiile în care suferă de această patimă adulții. În aceste familii, televizorul devine adevăratul stăpân al casei, autoritatea supremă, cel mai drag membru al familiei - „domnul Televizor”. Acest idol contemporan ocupă locul de cinste în „colțul frumos” și, atunci când toți membrii familiei se adună în jurul lui ca la rugăciunea de seară, urzește o iluzie a tihnei și iubirii reciproce.

În anii din urmă, „domnul Televizor” a început să fie concurat în activitatea de înrobire a sufletelor copiilor de către „domnul Calculator”.

10) Calculatorul „în sine”

Mulți credincioși, mai ales din generația căruntă, nutresc față de orice calculator o groază superstițioasă: unii socotesc această „mașină inteligentă” un fel de instrument al lui Antihrist, alții afirmă că în el „e cuibărit dracul” și că locuința în care se află un calculator e spurcată. Chiar și un calculator scos din funcțiune li se pare de spaimă. Acești oameni sunt categoric împotriva oricărei întrebuințări a calculatorului, mai cu seamă pentru nevoile Bisericii...

Calculatorul este, însă, doar o mașină, un obiect, „lucru de mâini omenești”; și, ca din orice lucru, se poate face din el un idol - cum și este, de altfel, pentru unii programatori. De asemenea, ca și alte produse ale progresului tehnic, nu este în sine nici bun, nici rău. Bun sau rău îl poate face voința omului - depinde de modul în care folosim această invenție complexă.

Meditând asupra acestui fapt, preotul Serghei Maruk, autor al unui articol despre calculatoare, remarca în mod just că și cu un instrument atât de simplu și folositor așa cum este lopata se poate omorî un om.

În zilele noastre, pare-se, deja nu ne mai putem descurca fără a întrebuința calculatorul ca instrument practic în toate sferele vieții sociale; și nu avem unde fugi de acest fapt - vremea merge înainte, și astăzi, de pildă, bibliotecile din întreaga lume trec, deja, la întrebuințarea calculatoarelor în locul cataloagelor - altfel ne-am îneca în marea hârtiilor. Și cărțile sunt editate cu ajutorul calculatoarelor - altfel, munca de editare ar fi de câteva ori mai înceată.

Și totuși, ar fi de dorit copiilor să se țină mai departe de aceste „mașini inteligente”. Influența lor vătămătoare asupra sănătății fizice a omului nu suferă îndoială și nici un fel de ecrane protectoare nu sunt în stare să apere complet de iradierea vătămătoare. Nu degeaba s-au stabilit în toata lumea norme de timp pentru lucrul pe calculator. Medicii știu bine că toți „calculatoriștii” au un nivel net scăzut al leucocitelor în sânge - este afectată funcția de apărare a organismului, scade rezistența la îmbolnăviri.

Un medic cu douăzeci și cinci de ani de experiență a realizat o serie de experimente cu ajutorul unui sistem terapeutico-diagnostic bazat pe „metoda Foil” pentru a elucida modul în care obiectele înconjurătoare influențează starea fizică a omului. Materialist convins, el a aflat lucruri uluitoare: s-a arătat că agheasma și untdelemnul de maslu normalizează indicatorii organelor bolnave. Apoi, în condițiile unei „tovarășii” prelungite cu calculatorul scade puternic imunitatea, lăsând organismul lipsit de apărare, în special în fața afecțiunilor oncologice și a altor „boli ale secolului”. Fiul acestui medic, adolescent, pasionat de jocurile pe calculator, convingându-se de acest fapt în urma experimentelor, s-a lăsat de „jocul cu moartea”. Acest lucru îl povestește chiar tatăl său.

Însă pe lângă vătămarea pricinuită sănătății trupești, calculatorul poate vătăma și sufletul omului - mai ales pe cel de copil.

Este bine când copilul crește într-o familie ortodoxă, îmbisericită, când sufletul lui este apărat de învățătura Bisericii, de Tainele ei, de rugăciunile ei... Dar dacă nu?

Dacă unui suflet joaca pe calculator nu-i pricinuiește o vătămare însemnată, pentru altul ea poate reprezenta o doză de otravă mică, dar mortală.

11) Jocurile pe calculator și telefon

Calculatorul și telefonul nu sunt doar instrumente ajutătoare în diversele ramuri ale activității umane; pe ele ne putem și juca. În cazul lor, nu este nevoie de tovarăși de joacă, tovarăș-partener este chiar calculatorul sau telefonul: te joci pe el, în el și cu el. Astăzi, intrând în orice vagon de metrou, poți vedea printre călători copii și adulți, stând jos sau în picioare, cufundați în jocuri și nebăgând în seamă nimic din jur. Sfârșitul partidei - pierdere sau câștig - nu înseamnă că telefonul este băgat în buzunar. Jocul continuă, întrucât jucătorul este, neîndoielnic, stăpânit de patimă. Se zice că unii copii, prin antrenament neîntrerupt acasă, la școală, pe drum, au ajuns la un înalt nivel de măiestrie în aceste jocuri și aproape că nu mai pierd.

Jocurile pe calculator sunt și mai atractive. Tentativele părinților de a-și smulge fiul sau fiica de la joc se soldează adesea cu scandaluri cumplite, crize de isterie, convulsii - iată puterea împătimirii. A-l desprinde pe copil de televizor tot este mai ușor: și cel mai oribil, mai dezgustător film, tot are un sfârșit. Jocul pe calculator însă poate continua la infinit: pierzând, vrei să câștigi; iar câștigând să obții un rezultat și mai bun. Spre deosebire de simplele jocuri portabile tip Tetris de demult, cele din ziua de azi sunt foarte diverse. Mai mult, conform spuselor specialiștilor, la fiecare doi ani programele lor sunt îmbunătățite (și pot fi îmbunătățite la nesfârșit), iar prețul rămâne același, în vreme ce jocurile vechi se ieftinesc considerabil. Și-ți dă mâna să nu te joci?

Jocurile avansate, mai ales cele create pe principiul „vânătorii” sau al „luptei”, îi absorb până într-atât pe adolescenți, încât aceștia uită de orice pe lume.

Un cunoscut savant și publicist ortodox, V. Trostnivcov, compară jocurile pe calculator cu niște „narcotice pentru copii”: în vechea Rusie, țărăncile fără minte băgau în gura copilașilor cârpe cu zeamă de mac; copilul, sugând narcoticul, adormea liniștit, iar mama putea să se ocupe de gospodărie. Acum, medicina știe clar că un asemenea fapt nu are cum să nu se reflecte asupra viitorului copilului. „Însă și mai amarnice repercusiuni - scrie V. Trostnicov - vor avea asupra lui monștrii electronici care-l implică în răfuielile lor.”

12) Împătimirea

Împătimirea este o stare a sufletului care îl face pe acesta o adevărată jucărie a patimilor. Se produce o completă vlăguire a sufletului, deși jucătorului (sau celor care îl observă) i se pare uneori că este concentrat și calm.

Această stare înfricoșătoare și primejdioasă poate prinde în ghearele ei pe oricine își îngăduie să se delecteze jucându-se.

Dostoievski, în romanul „Jucătorul”, realizează portretul, uimitor prin veridicitatea sa, al unei femei în vârstă de șaptezeci și cinci de ani, cuprinsă de patima jocului: această patimă „eliberează” patimile care dormitau în ea, pare-se, dinainte - mai întâi de toate, mânia și lăcomia. Iată despre ce este vorba: o boieroaică moscovită, cu un picior în groapă, țintuită de fotoliul de invalid, călătorește într-o stațiune balneară din Germania. I se arată cazinoul în care se joacă la ruletă. La început, bătrâna îi urmărește curioasă pe jucători, apoi mizează și ea. Mizează pe „zero”, pierde. Iarăși mizează și iarăși pierde. Încă o dată „zero” și bila trece iarăși de careul ales... Dar iată, în sfârșit, iese și „zero” - a câștigat! Bătrâna intră într-o stare de puternică agitație.

„Doamne, întârziem! Acum învârt ruleta! Mizează, mizează! se agită bătrâna. Nu te lălăi, mai repede! își ieși ea din fire, îmbrâncindu-mă din toate puterile.

- Dar pe ce să mizez, bunico?

- Pe zero, pe zero! Iarăși pe zero! Mizează cât mai mult! Câți bani avem cu totul? Șaptezeci de galbeni? N-are rost să-i cruțăm: mizează câte douăzeci de galbeni o dată.

- Veniți-vă în fire, bunico! Câteodată nu iese zero și de câte două sute de ori la rând! Vă asigur că o să pierdem tot capitalul.

- Minți, minți! Mizează! Uite că sună acul! Știu eu ce fac - bătrâna ajunsese să tremure de frenezie. (...)

- Le jeu est fait! strigă crupierul. Roata se învârti și ieși treisprezece. Pierduserăm!

- Iar! Iar! Iar! Mizează iar! - țipă bătrâna. De acum nu m-am mai împotrivit și, strângând din umeri, am mizat încă douăzeci de galbeni. Roata se învârti îndelung. Bătrâna pur și simplu tremura urmărind roata. „Nu cumva crede că o să câștige din nou zero?”, am gândit eu, privind-o cu nedumerire. Pe fața ei strălucea încredințarea nestrămutată că va câștiga, dimpreună cu așteptarea fermă că acum, acum, se va auzi strigatul: Zero! Bila se opri într-un careu.

- Zero! strigă crupierul.

- Vezi!! se întoarse către mine, triumfând frenetic, bătrâna.”

Se înțelege că acesta a fost doar începutul. Demonul jocului, ațâțându-și jertfa, și-a bătut joc de ea. Cum era de așteptat, bătrâna, după un câștig consistent, a continuat să joace până ce a pierdut întreaga avere, banii pe care contau rudele ei.

Aceasta este patima. Dacă jocul nu are miza în bani, miza tot există: locul unei patimi - lăcomia - este luat de altă patimă - trufia. Aceasta dictează „dorința de victorie” - chiar dacă joci cu mașina.

Orice fel de joc de noroc - la fel și jocurile pe calculator – ațâță laturile întunecate ale firii noastre păcătoase.

Așadar, ce se petrece cu sufletul de copil, când este cuprins de patima jocului, dacă nici un om bătrân, cu experiența vieții, nu poate să se opună acestei patimi? Atunci când copilul se luptă cu monștrii de pe ecran, sau pur și simplu „împușcă rațe”, el este cuprins de o emoție puternică ce îi răscolește întreaga ființă. În el prinde viață tot ce este mai rău; starea lui se apropie de cea a unui posedat.

Jocul pe calculator, cu împătimirea pe care o naște, cu imprevizibilitatea sa, cu hazardul care domnește în el, reprezintă - conform justei observații a aceluiași V. Trostnivcov - o ocupație tipic infernală, demonică. „Așadar, pentru ce loc își pregătesc copiii acei părinți care le cumpără jocuri electronice?” își încheie el, printr-o întrebare retorică, studiul.

13) Ce se întâmplă cu sufletul?

Un băiețel inteligent, roșu în obraji, stă la birou. Mușcându-și buza și ținându-și degetele pe tastatura complexei mașinării, el nu-și desprinde privirea încordată de pe ecranul pe care mișuna imagini mărunte. Băiețelul este prins de joc. Este în casă, nu afară. Iar pe ecran nu este nimic îngrozitor sau indecent. Adulților le convine situația. Ei pot chiar să vină din cinci în cinci minute și să-și privească fiul: nu văd însă decât exteriorul, trupul. Dar ce se întâmplă în acest timp cu sufletul?

El petrece departe de Dumnezeu, de părinți, de viața cea adevărată. Este stăpânit de minciună și patimi. Trăiește într-o lume inexistentă - în nimic. Emoțiile sale atât de profunde s-au iscat pe un teren pustiu. Se produce, în general, același lucru ca la vizionarea unui film. Există totuși o deosebire de principiu. Specificul jocului pe calculator face din om nu un spectator pasiv, ci o persoană care intervine în mod activ. Și acesta trăiește, acționează, nu în lumea noastră, ci în alta - iluzorie.

Iar lumea aceasta se conformează unor legi primitive și nemiloase, cărora jucătorul este obligat să li se supună. El ia hotărâri prestabilite de către programator. Potrivit convingerii părintelui Serghei Maruk, autor al unui articol despre calculatoare, astfel este realizată programarea în conștiința copilului a anumitor deprinderi și stereotipuri comportamentale.

Ce anume introduc jocurile pe calculator în conștiința copilului? O concepție despre lume lipsită de Dumnezeu.

În primul rând, aceste jocuri presupun o atitudine pozitivă (aproape familiară) față de lumea demonilor - lume populată de monștrii „extratereștri”, de vampiri, de roboți ucigași și alte drăcii. Prin însuși acest fapt este încălcată bariera pe care Dumnezeu a orânduit-o între om și duhurile căzute. Unele jocuri (de pildă „Star Wars” și altele) au un caracter demonic manifest.

În al doilea rând, jocurile îi învață pe copii să trăiască după legile acestei lumi demonice, unde „învinge” cel mai puternic, cel mai viclean, cel mai necruțător. Personalitatea umană încetează să mai însemne ceva în această lume; ea este receptată nu ca semen, nu ca și chip al lui Dumnezeu, ci ca „adversar potențial” sau „material de construcție”.

Anumite jocuri „de inteligență” (de pildă, „Civilisation”) le dau jucătorilor posibilitatea de a-și dezvolta o nemărginită sete de putere de a instaura (tot în această lume iluzorie) o nouă ordine mondială, pregătindu-le astfel conștiința pentru venirea lui Antihrist.

Autorii cărții „Lupta cu fiara” definesc jocurile pe calculator ca „magie tehnotronică”, comuniune cu duhurile rele prin mijlocirea tehnicii computerizate. Nu este de mirare că până și cele mai inofensive, aparent, dintre aceste jocuri distrug pe neobservate psihicul, duc la îmbolnăviri nervoase și chiar la îndrăcire.

14) „Dacă aș fi vrăjitor...”

Sloganul potrivit căruia jocurile pe calculator ar dezvolta intelectul constituie un mit de mult timp spulberat în literatura medicală și în cea religioasa ortodoxă. Conform justei observații a lui V. Trostnivcov, aceste jocuri îl plasează pe copil într-o lume puternic simplificată, condusă după câteva reguli exacte, în timp ce în știință și în orice activitate umană „vie” este necesară nu o panoplie de algoritmi, ci intuiție creatoare.

Se consideră că jocurile pe calculator dezvoltă imaginația. În privința acestui lucru nu este greu să cădem de acord. Dar ce bine aduce el?

O imaginație bogată este socotită însușire a unui suflet înzestrat. Educatorii o stimulează și o dezvoltă în fel și chip.

Un bunic inteligent povestea cu indignare că, la orele de istorie, micul său nepot dimpreună cu ceilalți copii sunt puși să se joace de-a oamenii primitivi - să-i imite, alergând prin clasă, dând din mâini și scoțând sunete nearticulate, ca animalele... Copiii, desigur, erau foarte mulțumiți.

În unele școli au fost introduse „pauze” pentru meditație.

Copiii sunt puși în mod constant să își închipuie și să reprezinte ceva. Și dacă „meditația” este un produs al atracției generale din ultimii ani către ocultism, tema de toți știută „dacă aș fi vrăjitor” este dezvoltată, de treizeci-patruzeci de ani, de o generație după alta de școlari.

Copiilor din familii ortodoxe nu le vine ușor în școlile din ziua de azi. Ei trebuie să fie neclintiți și plini de bărbăție pentru a rezista mulțimii ispitelor. Astfel, o fetiță ortodoxă de nouă ani a scris în compunerea despre „vrăjitor” următoarele cuvinte: „Eu cred în Dumnezeu. N-am vrut și nu vreau să fiu vrăjitor, fiindcă aceasta este un păcat...”

Oare este bine să-și închipuie cineva că este vrăjitor, stăpân al lumii, al oamenilor și al stihiilor? Sau superman puternic, care restabilește dreptatea și pedepsește pe răufăcători? Sau frumoasa care și-a întâlnit prințul?... În feluritele întorsături ale jocului imaginației ies la iveală și se dezvoltă felurite patimi - asta-i tot.

Nu are importanță nici măcar ce ne imaginăm. Sfinții Părinți învață că nu este de folos să ne închipuim nici măcar priveliști înalte și sfinte. Ei interzic cu desăvârșire orice slăbiciune față de visare.

Pentru firea căzută, visarea este însă atât de plăcută! Visarea o atrage prin subconștient să se abandoneze fără rezerve în torentul patimilor, să se „odihnească”, să „uite”, să „viseze”... Și în această visare strecoară, vai, păcatul tot ce dorește.

Să nu credem că omul – copil sau adult – s-a deprins să iasă din lumea trezviei și a simțirii realității în lumea iluziilor doar de ieri-alaltăieri, odată cu apariția televiziunii și a calculatoarelor. Nu, el a știut să facă asta dintotdeauna: cu atât mai bine cu cât s-a aflat mai departe de aripile Bisericii.

15) Visătorii

„...El se gândea cât de bine ar fi fost să trăiască împreună cu prietenul pe malul unui oarecare râu; apoi, peste acel râu i se construiește în închipuire un pod, pe urmă o casă uriașă cu un balcon atât de înalt că de acolo se poate vedea chiar Moscova; și acolo bea seara ceai în aer liber, meditând la oarecare lucruri plăcute. Apoi, visa că merge împreună cu Cicikov în societate, în trăsuri luxoase, și acolo îi farmecă pe toți cu purtările lor alese; iar Suveranul însuși, aflând de minunata lor prietenie, îi face generali…”

Da, este Manilov din „Suflete moarte”. Tipul clasic de visător. Portret al unui suflet bolnav, stăpânit de patimile slavei deșarte și trândăviei. Gogol arată cu mare măiestrie felul în care imaginația lui neînfrânată de nimic construiește singură, sub ochii noștri, o lume părută, iluzorie.

Și iată încă un visător înveterat, patima, care deja nu mai poate trăi în lumea reală. Este vorba de eroul „Nopților albe” ale lui Dostoievski. Exemplul lui ne poate ajuta să înțelegem multe lucruri.

Visarea ia naștere în chipul unui „sentiment obscur”, al unei „dorințe ademenitoare”. Dacă realitatea nu o împiedică (prin vreun zgomot ori vreo vizită), închipuirea începe să lucreze: „Un nou vis - o nouă fericire! O noua doză de otravă subtilă, voluptuoasă!” Sufletul cade într-o stare ciudată de epuizare, lipsită de repaus - stare asemănătoare cu a drogaților. El devine jucăria patimilor - a slavei deșarte și a patimii dezmierdării (voluptății). Visătorul lui Dostoievski își imaginează că este poet încununat de slavă, participând eroic la evenimentele celebre ale istoriei, amant fericit, sărutându-și cu pasiune iubita. El confundă lumea imaginară cu cea reală; în cea dintâi trăiește cu adevărat, în cea de-a doua doar există. Trăirile sale sunt însă atât de intense, încât tocmai viața imaginată i se pare autentică. Și iată că respirația i se întretaie, pulsul i se accelerează, „din ochi îi țâșnesc lacrimi”, „obraji palizi, umeziți... ard...”

Cât de cumplită este această stare! Cât de puțin seamănă ea cu starea de luare-aminte întru trezvie, de concentrare, de liniște și pace sufletească, proprie nevoitorilor ortodocși!

16) Realitatea virtuală

Citirea de romane favorizează jocul autonom al imaginației. Fără această hrană, imaginația se epuizează. Și mai puternic acționează asupra imaginației, mai ales la copii, receptarea prin auz. Cine nu cunoaște atracția copiilor față de „poveștile înfricoșătoare”, pe care le-ar asculta la nesfârșit, tremurând de groază!

Iată descris felul în care bătrâna doică povestește astfel de istorii unui băiețel care încă nu știe să citească (Iliușa Oblomov, din faimosul roman al lui Goncearov):

„Copilul, cuprins de o groază necunoscută, se lipi de ea cu lacrimi în ochii. Fie că era vorba de morți care se sculau în miez de noapte din morminte sau de jertfe care se chinuiau în robia vreunui monstru sau de ursul cu picior de lemn... perii copilului se zbârleau pe cap de groază; închipuirea de copil acum îngheța, acum se aprindea; el încerca o stare chinuitoare, de o durere dulce; nervii se întindeau ca niște strune.” Rezultatul delectării cu istorii de groază este următorul: „Închipuirea băiatului fu populată de spectre înfiorătoare; teama și întristarea puseră stăpânire pentru mult timp, poate pentru totdeauna, pe sufletul lui. El se uita cu mâhnire împrejur, văzând în viață numai rău și nenorocire…”

Și mai puternic răscolește sufletul receptarea prin imagini a terifiantului (prin televizor); etapa următoare este participarea la întâmplările imaginate. Cum este posibil acest lucru? În vis? Nu numai. În jocurile pe calculator? Da.

Imaginați-vă că visătorului i se dă posibilitatea să vadă și să simtă cu adevărat, cu toate organele de simț, lucrurile la care visează. Nu este nevoie decât să se conecteze la un anumit senzor ca să devină una cu mașina și să aleagă butonul. Vrei să simți o teroare care-ți îngheață sufletul, să te ascunzi de monștri etc.? Apasă pe butonul „groază”. Vrei „să iubești și să fii iubit”? Apasă pe „dragoste” sau „sex”. Vrei să iei parte la evenimente istorice? La care? Poftim: „Cruciadele”, „Noaptea Sfântului Bartolomeu”, „Waterloo”?... Vrei să fii „dumnezeu”? Apasă pe buton și...

Tocmai aici duce noua distracție pe calculator - „realitatea virtuală”. Cu ajutorul ei, visătorul poate experimenta orice trăiri, care-i sunt inaccesibile sau interzise în viața reală. De ce să te lupți cu patimile, când este așa de ușor și plăcut să li te supui? De ce să refuzi o delectare accesibilă și „inofensivă”?

În cartea „Numărul fiarei”, ieromonahul Anatolie (Berestov) dă următoarele date: „Potrivit aprecierii savanților japonezi, către anul 2000, volumul vânzărilor de noi tehnologii legate de lumea realității virtuale va atinge valoarea de 10 trilioane de yeni, fapt care va atrage după sine o veritabilă revoluție, similară cu cea nucleară, cosmică, informațională, sexuală.” Se poate presupune că noua delectare amenință cu pieirea duhovnicească o parte însemnată a omenirii.

Ea îl cufundă în mod absolut pe om în lumea desfătărilor și patimilor. Mai mult, ea oferă creatorilor de programe posibilitatea de a dirija pe deplin psihicul omului, de a-i programa comportamentul, modul de viață, gândirea. Cine va profita de aceasta posibilitate?

17) Demonii

Bineînțeles, va profita în primul rând vrăjmașul neamului omenesc - diavolul. El utilizează pentru scopurile sale nu numai „realitatea virtuală”, ci și oricare descoperiri tehnice: de pildă, televizorul și calculatorul, stârnind în sufletul omului adult sau copil patimile care dormitau, îndemnându-l să păcătuiască cu gândul, lucru cu nimic mai bun decât păcatul cu cuvântul sau cu fapta. Totuși, nu mașinile sunt vinovate că noi păcătuim cu gândul. Cain a săvârșit păcatul uciderii de frate, însă mai înainte păcătuise cu gândul - l-a urât pe Abel cel drept (Facerea 4, 5). Ce cale a trebuit să străbată gândul pizmașului pentru a ajunge la hotărârea de a-și ucide fratele? Și ce premerge pizmei, care este deja un păcat? Și este oare cu putință să oprim gândul care a început deja să se miște pe calea pierzării, care duce de la cugetarea întâmplătoare până la hotărârea de a păcătui cu fapta?

La aceste întrebări ne răspund Sfinții Părinți din vechime, care ne-au lăsat o învățătură amănunțită despre gânduri.

Fie că muncim, fie că mergem pe stradă, fie că stăm în casă, dacă în acest timp mintea noastră petrece în nelucrare înseamnă că se îndeletnicește cu gândurile. Acestea mânjesc conștiința cu închipuiri, imagini, amintiri nefolositoare, deșarte, chiar vătămătoare și păcătoase. Acestea împiedică gândirea să urmeze un curs corect, nu ne lasă să medităm și să ne rugăm în tihnă.

Dacă nu ne ținem mintea în frâu, mai ales capacitatea ei imaginativă, gândurile pun stăpânire pe ea cu desăvârșire și omul încetează să ia aminte la lucrurile cu care se îndeletnicește sufletul său. În acest mod trăiesc foarte mulți oameni. Între timp, potrivit cuvintelor Cuviosului Isihie al Ierusalimului, „demonii obișnuiesc să vorbească cu sufletul prin gânduri, ascunzându-se în spatele acestora, și îl învață la rău”. Iar noi ne dăm de bună voie în stăpânirea puterii demonice care ne mânjește și ne pângărește conștiința, inima, pentru a pune stăpânire în chip desăvârșit pe voința noastră.

18) Cum pune gândul stăpânire pe suflet

La început, în minte apare momeala - o oarecare închipuire sau gând, care vine în minte în mod independent de voința omului. Noi putem să nu ne oprim atenția asupra acestui gând - el va dispărea, fiind înlocuit de altul. Dacă însă îngăduim minții să stăruie asupra gândului sau închipuirii care a bătut la ușa ei (Sfinții Părinți numesc acest lucru „a cerceta gândul”), atunci are loc împreunarea cu gândul.

Se întâmplă ca omul, cercetând gândul și hotărând că este păcătos, să îl respingă, întrebuințând o anumită încordare a voinței. El poate însă consimți să primească gândul care a apărut, să se învoiască cu el, lucru care reprezintă deja un păcat evident cu gândul.

Noi păcătuim cu gândul tocmai în acea etapă când încă putem respinge gândul, și totuși îl primim. Unul dintre Sfinții Părinți a spus: „Nu poți împiedica pasărea să zboare, dar poți să o împiedici să-și facă cuib pe acoperișul tău.” Dar hai să zicem că pasărea și-a făcut cuib: omul a ales păcatul. Ce se întâmplă în continuare?

După aceasta, gândul pune stăpânire pe inima noastră, ca și cum ar robi-o - acest stadiu este numit, de altfel, al înrobirii sufletului. Se întâmplă că mintea, atrasă de gândurile cele viclene, ca o barcă în voia vânturilor și a valurilor, deja să nu-și mai poată veni în fire.

Gândul care a pus stăpânire pe sufletul nostru s-a înrădăcinat în el și a devenit pentru el ca o deprindere se numește patimă. Patima este întreținută de noi gânduri aduse de vrăjmașul și hrănită de imaginația noastră.

O astfel de viață care urmează patimilor duce la pieirea sufletului. De această stare ne putem izbăvi doar pe calea unei pocăințe profunde și sincere.

19) De unde vin gândurile și cum să ne luptăm cu ele

Sfinții Părinți răspund: gândurile vin de la diavol, de la firea căzută și de la lume.

Dostoievski, marele psiholog, a zugrăvit adesea oameni aflați sub stăpânirea gândurilor. De pildă, în romanul „Adolescentul” există un episod ciudat. Unul dintre eroi, Verșilov, observă în sine o dedublare interioară. „Ca și cum ar sta lângă tine un alter ego”, povestește el celor apropiați. „Tu ești ponderat și chibzuit, dar celalalt vrea neapărat să facă lângă tine vreo absurditate (...) și deodată bagi de seamă că tu însuți vrei să faci același lucru (...) oarecum, vrei fără să vrei.” În continuare, el recunoaște că, în timp ce vorbea, a început să-l sâcâie gândul că dacă ar lua vechea icoană a familiei și „ar da cu ea de sobă, chiar de colțul acela”, ea s-ar despica în două. Versilov își continuă monologul, ia cunoscuta hotărâre de a porni în călătorie și deodată sare, înhață icoana și o sfărâmă de colțul sobei! „Fața lui palidă se înroșise cu totul, aproape se împurpurase, și fiecare trăsătură de pe chipul său începuse să tremure.”

Este limpede că într-un asemenea caz, gândul este insuflat de demon - până într-atât este de sălbatic, urât, inexplicabil. Vechii nevoitori, pustnicii, al căror trup era smerit prin postirea de mulți ani și lipsa contactelor cu lumea exterioară, aveau de înfruntat cel mai adesea gândurile demonice.

Gândurile vin și de la firea căzută. De pildă, omul deprins să-și răsfețe pântecele este biruit adesea de dorința de mâncăruri și băuturi gustoase.

În fine, oamenii din lume sunt supuși cel mai adesea atacului gândurilor de la lumea înconjurătoare.

Spre deosebire de pustnici, noi primim tot timpul impresii din exterior: vedem ceva, auzim ceva, simțim ceva... Iar pentru ca gândul să apară nu trebuie prea mult; el vine pe neașteptate, pe negândite, rămâne sau pleacă, schimbându-se cu altul, și tot așa la nesfârșit. Folosind o comparație patristică, ne putem reprezenta acest fenomen prin următorul tablou:

Prin ferestrele deschise ale unei camere intră și ies păsări, astfel încât necontenit se aude gălăgie și fâlfâit de aripi. Multe dintre păsări rămân în cameră și își fac cuib în ea, astfel încât rămâne foarte puțin loc liber. În cuiburi țipă puii, totul e murdar de găinaț, întunecat, zgomotos și înfricoșător.

Dacă această cameră este imaginea sufletului nostru, care sunt „ferestrele” prin care intră în ea impresiile din lumea exterioară?

Sfinții Părinți numesc simțurile - văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul - ferestre ale sufletului, prin care acesta comunică cu lumea exterioară. „Prin ele - se spune în cartea Războiul nevăzut - sufletul iese în afară, gustă din lucrurile care cad sub cercarea fiecărui simț, se desfată și din înmănuncherea lor își alcătuiește un cerc de dezmierdări și plăceri.” Așadar, prin „ferestrele” simțurilor, în sufletul omenesc intră și câte o imagine necuviincioasă și câte un cântecel obsedant, și îndeobște tot felul de întipăriri (impresii) păcătoase. Acestea se cheamă în-tipar-iri, tocmai pentru că nu trec fără să lase urmări: tot ce vedem, auzim, simțim, lasă în suflet o amprentă.

Aceste amprente se acumulează în memorie, pervertesc imaginația, dau o „hrană aducătoare de moarte” visării, prefac inima omului într-un vas spurcat a toată necurăția.

Din pricină că „ferestrele sufletului” nostru sunt deschise cu credulitate în fața lumii înconjurătoare, că nu știm să ne înfrânăm curiozitatea și nu luăm aminte la noi înșine, mintea noastră este ocupată mai mereu de gânduri.

Am spus mai sus că este indispensabilă o anumită sforțare a voinței pentru a ne izbăvi de gândul care încearcă să ne robească sufletul. Ce fel de sforțare este aceasta?

Cum să nu gândești, când oamenii gândesc? Cum să nu-ți amintești și să nu visezi, când oamenii își amintesc, își închipuie și visează? Ne putem interzice acest lucru?

Nu putem izgoni gândul decât înlocuindu-l cu altul. Este de dorit, firește, ca acesta să fie înalt și sfânt. Dacă există obiceiul meditației evlavioase, atunci închipuirea nu este un obstacol, ci un bine. Astfel, pe Sfântul Ignatie Briancianinov, vederea unui arbore despuiat de frunze, iarna, îl „mângâie cu nădejdea înnoirii sufletului.” Există însă și gânduri obișnuite, cu care nu este păcat dacă ne ocupăm în timpul liber. Astfel, Sfinții Părinți au poruncit să cugetăm la lucruri concrete: cum să clădim o casă, să facem o sobă, să coasem o haină, să pregătim de mâncare ș.a.m.d.

Un mijloc verificat de luptă cu gândurile este descoperirea lor - destăinuirea acestor gânduri tainice unui povățuitor duhovnicesc încercat. Sfinții Părinți au scris multe despre folosul descoperirii gândurilor, care-și pierd astfel puterea vătămătoare. În mănăstiri (de pildă, la Optina) era obiceiul descoperirii zilnice a gândurilor înaintea bătrânilor duhovnicești.

Mirenii care duc viaț de trezvie și iau aminte la starea lor lăuntrică își descoperă gândurile duhovnicului la spovedanie. Se consideră că nu e necesar să mărturisim toate gândurile care ne vin în minte, nici nu este cu putință (ele vin și pleacă cu miile), trebuie descoperite acelea care ne urmăresc cu o deosebită insistență, mai ales dacă le primim (lucru despre care am vorbit în capitolul anterior).

20) Putem apăra copilul?

Într-o biserica din Moscova tocmai s-a terminat slujba. Un băiețel de șapte ani, care ajuta la slujba în altar, sta lângă pangar și discuta serios, interesat, cu un tovarăș de vârsta sa. Despre ce? Poate că își îndemna prietenul să calce mai des pe la biserică? Sau îi explică felul în care este construită biserica? Vai: el povestește despre nu știu ce bio-robot special - nu jucărie, nu erou de „desene animate”.

Cu toate acestea, în casa băiețelului nu există televizor, părinții lui sunt credincioși, oameni îmbisericiți, niciodată nu i-ar cumpăra vreo jucărie „înfricoșătoare”. De unde are atâta experiență și atracție în privința unui lucru pe care apropiații se străduiesc din răsputeri să îl excludă din viața lui? Înseamnă că a văzut la colegi, la școală, pe afară, s-a interesat.

În lumea de azi este greu să-ți păzești sufletul neîntinat. Scriitorul V. Krupin scrie: „Mergi pe stradă, ridici ochii: toata strada este plină cu reclame de desfrâu și îmbogățire rapidă; deschizi televizorul - în el sunt demonii care propovăduiesc violența și închinarea la vițelul de aur; deschizi ziarul: bârfe, vulgarități, scandaluri, amoruri. Ce să facem?”

Sfinții Părinți ne dau la această întrebare un răspuns complet: trezvie și înfrânare. Atunci când Cuviosul Ioan Colov a fost întrebat cum alungă el gândurile, acesta a răspuns: „Eu mă asemăn unui om ce șade sub un copac înalt și vede că se apropie de el mulțime de fiare și de șerpi; dacă nu poate să le stea împotrivă, se urcă în copac și se mântuiește. Așa și eu, liniștindu-mă în chilia mea, văd gândurile rele care se scoală asupra mea; atunci când nu pot să le stau împotrivă, alerg la Dumnezeu prin rugăciune și mă mântuiesc.”

Înțelegând că „materialul” pentru gândurile păcătoase ni-l furnizează, mai înainte de toate, lumea căzută, sfinții nevoitori știau să zăvorască ferestrele sufletului, ferindu-le de impresii întâmplătoare. În Pateric este o istorisire pilduitoare despre un pustnic care a fost silit, la chemarea episcopului, să meargă într-o cetate mare. După ce s-a întors, frații l-au întrebat: „Cum e cetatea?” El a răspuns: „În afară de episcop, n-am văzut acolo pe nimeni” și, văzând nedumerirea fraților, i-a lămurit: „M-am silit să nu mă uit la nimeni.”

Tocmai așa, în duhul Sfinților Părinți, rezolvă problema apărării sufletului și V. Krupin: „Ce să facem? Desigur, să ne străduim să nu ne uităm la televizor, să nu citim ziare, să privim reclama ca pe o pată colorată pe garduri sau clădiri și să ne rugăm...” Desigur, acest sfat este adresat în primul rând adulților. Dar copiii?

Putem, în ziua de azi, să izolăm copilul inocent de drăciile care ne înconjoară din toate părțile? Foarte greu. Chiar dacă îl retragem din școală și îl educăm acasă (lucru care este departe de a fi accesibil tuturor), părinții nu-l vor păzi astfel de mulțimea impresiilor vătămătoare.

Ce este de făcut? Să-i povestim copilului despre modul în care acționează gândul? Despre patimi? Să-l chemăm la nevoința trezviei? Să-l punem să meargă pe stradă cu ochii lăsați în jos, ca un monah?

21) Antidotul

Acum, slavă Domnului, există literatură pedagogică creștină și părinții se pot familiariza cu principiile acestei pedagogii. Ne vom opri asupra unei singure probleme, căreia îi este dedicată, de altfel, articolul de față: cum poate fi ajutat copilul să își păstreze sănătatea fizică și psihică în lumea contemporană tehnologizată? Cum poate fi prevenită acțiunea impresiilor care otrăvesc sufletul, fără a face din copil un „moș”, fără a-l lipsi de jocurile copilăriei și de alte plăceri? Cum, în fine, să-l creștem așa încât să devină un om sănătos sufletește, moralmente, fără a-i transforma viața într-o serie de interdicții?

Substanța care oprește acțiunea otrăvii sau ajută organismul să lupte împotriva ei se numește antidot. Ce bine ar fi să-i administram copilului un asemenea antidot care să-l ajute să respingă tot ce este vătămător de suflet, iar noi să scăpăm de grijă!

În capitolul despre simțuri am spus că putem izgoni gândul, înlocuindu-l cu altul. Dacă sufletul copilului este otrăvit de impresii vătămătoare, nu le putem oare înlătura sau atenua prin alte impresii folositoare? Astfel de impresii bune, folositoare de suflet, pot constitui acel antidot sufletesc pe care-l caută părinții contemporani.

Specialiștii în psihologia copilului au remarcat de multă vreme că acesta este mai mult emotiv decât logic; el își amintește sentimentele, nu faptele: și impresia unei întâmplări adesea neînsemnate îi rămâne uneori imprimată în memorie pentru toată viața. Numeroase evenimente petrecute cu mult timp în urma ne rămân în memorie numai pentru că au fost însoțite de o puternică mișcare a sufletului: fie că am fost șocați de ceva sau profund răniți, fie că, dimpotrivă, am întâlnit înțelegere și dragoste acolo unde nu ne așteptam. Iar impresiile bune primite în casa părintească, prin comuniunea cu părinții, sunt pentru noi o mare comoară.

Așadar, să înlăturăm impresiile vătămătoare prin altele, bune și folositoare de suflet. Să căutăm pentru copiii noștri antidoturi bune.

22) Educarea bunelor deprinderi

De ce, în vreme ce un școlar se învoiește cu bucurie să încerce „gustul” fumatului și băuturii, altul refuză fără nici un regret? De unde apar fetele în prezența cărora prietenii și prietenele nu îndrăznesc să spună lucruri urâte? De ce într-o gașca veselă de adolescenți se găsește câte unul care să se uite la ceas, având grijă să ajungă la timp acasă?

Este evident că acești copii au fost educați să se comporte în acest fel. Fie de frica pedepsei părintești, fie din deprinderea ascultării și înfrânării, ei pot să se abată de la rău. Calea educării bunelor deprinderi este, fără îndoială, preferabilă.

În literatura patristică există o comparație grăitoare: „Deprinderile dobândite în copilărie sunt asemenea cu slovele săpate în scoarța copacului tânăr: acestea cresc împreună cu el, se măresc și devin adesea chiar o parte a lui.” S-a scris mult despre folosul adus de bunele deprinderi. „Obișnuința este o a doua natură”, spun proverbul. Există și o altă vorba înțeleaptă: „Trândăvia este maica tuturor relelor.” Este foarte bine dacă micuțul este deprins, din fragedă copilărie, să nu petreacă în nelucrare. Aceasta naște și obiceiul de a sta ceasuri întregi la televizor, și împătimirea de jocurile pe calculator, chiar și visarea.

De aceea, este bine dacă părinții pot, atunci când copiii nu sunt la școală, să le umple timpul cu ocupații utile și interesante. De pildă, rucodelia (lucrul manual).

Noi întrebuințăm acest cuvânt în sensul său larg, așa cum este folosit el în literatura patristică. Rucodelia (lucrul de mână, lucrul manual) reprezintă un efort fizic, proporțional cu puterile fiecăruia, ce are ca scop folosul sufletesc. Iar scopul constă, mai înainte de toate, în izbăvirea de trândăvie și nelucrare, despre a căror nocivitate am vorbit deja.

Îndeletnicirea cu o „rucodelie” simplă și monotonă (cum ar fi împletirea de coșuri sau funii și lucrarea grădinii de zarzavat) ajuta vechilor nevoitori să-și adune mintea, nu-i lasă să se împrăștie de gânduri și să petreacă în rugăciune neîncetată. Și nu numai celor vechi.

Prin anii 1950, într-una din mănăstirile rusești se nevoia un monah care în timpul liber (când nu era la ascultare sau la slujbe) cosea și desfăcea la loc cearceaful de plapumă. El era un adevărat nevoitor și rugător. Pentru noi, oamenii obișnuiți, îndeletnicirea lui poate părea un mod lipsit de sens; poate că unora le va smulge un zâmbet ironic. Din acest exemplu, puțin cam șocant pentru cei ca noi, se vede însă limpede că principalul în „rucodelie” nu este rezultatul exterior.

„Rucodelia” nu este o „muncă” (înțelegând prin aceasta ceea ce facem pentru a câștiga pâinea cea de toate zilele), întrucât scopul ei este nu folosul trupesc, ci acela sufletesc. În „rucodelie” este important nu atât rezultatul exterior, cât cel interior. Spunem aceasta pentru că, păzindu-i pe cei mici de trândăvia cea pierzătoare și stricătoare, trebuie să-i deprindem tocmai cu „rucodelia”; și sunt multe lucruri în gospodărie pe care părinții nu le lasă în seama copiilor tocmai pentru că au în vedere rezultatul exterior. „Mai bine fac singură!”, spune mama, câteodată, cu un oftat, strângând în urma băiețelului jucăriile împrăștiate sau nelăsându-și fetița să spele vasele. Într-adevăr, este mai ușor (și mai de calitate!) să facă adultul aceste lucruri, dar pentru copil este mai util invers.

Desigur, adevăratul scop al „rucodeliei” trebuie să fie cunoscut doar părinților - copiii trebuie să fie convinși că efortul lor este necesar în familie, că ei ajută cu adevărat.

După cum ne arată experiența a numeroase familii, copiii mici ajută cu plăcere mamei la bucătărie, mai ales la gătit și mai ales dacă se gătește ceva special, gustos, festiv. Pe copii - fapt binecunoscut - nu-i poți desprinde de la aluat. Fetele pot fi deprinse cu „rucodelii” femeiești: cusut, brodat (la început pentru păpuși), mai apoi la tricotat. Băiețelul poate fi pus la treburi de tâmplărie pe lângă gospodărie. Dorința de a ajuta adulților este o dorință foarte valoroasă și ea trebuie stimulată pe toate căile. Și prăjiturile pe care le-a copt fetița pentru prima oară n-au decât să fie grosolane și rele la gust, iar scăunelul făcut de băiețel n-are decât să fie mai puțin reușit decât dacă ar fi fost meșterit de tata: acestea nu trebuie să constitute motive pentru a-i expedia pe copii: „Las' că facem noi mai bine!”

În unele familii, mamele cultiva împreună cu copiii (chiar și în condiții de apartament) plante decorative sau comestibile. Cei care au fericita posibilitate de a-i scoate pe copii vara din oraș (la țară) îi repartizează acestuia un mic răzor în gradină pentru că el, cultivând în mod independent pământul, să învețe a se purta în chip serios și responsabil cu lumea zidită de Dumnezeu.

Este foarte important ca fiecare copil să aibă în familie îndatorirea sa permanentă: o ascultare, cum se spune în mănăstiri. Aceasta poate fi pentru cei mai mici îndatorirea de a-și strânge jucăriile; mai târziu, când copilul este mai mare, să-și facă patul; și mai târziu să aspire în apartament, să ude florile, să cumpere la timp pâine pentru familie ș.a.m.d. Aceste îndatoriri, firește, nu trebuie să fie excesiv de multe - mai bine una, dar îndeplinită cu strictețe.

În familiile cu mulți copii, pe umerii celor mai mari poate fi pusă răspunderea de a se îngriji de cei mai mici. Și iarăși este mai bine dacă acest lucru este realizat nu sub forma de „însărcinări disparate”, ci ca ascultare constantă, nestrămutată: plimbarea de fiecare zi cu frățiorul sau surioara, sau îndeletnicirea, seară de seară, cu o oarecare „rucodelie”... Copiilor mai mari li se poate da, de exemplu, sarcina de a-și lua frații mai mici de la grădiniță, ori (dacă aceștia sunt deja școlari) de a verifica dacă și-au făcut temele ș.a.m.d.

În unele familii ortodoxe, copiilor le este încredințată în întregime întreținerea animalelor de casa - pești, pisica sau câine. Se întâmplă ca adolescentul să refuze să-și piardă vremea după terminarea orelor și să se grăbească acasă, pentru că acolo îl așteaptă câinele, pe care nimeni, dacă nu vine el, nu îl va scoate la plimbare. Desigur, toți membrii familiei nu trebuie să vadă în animalele de casă niște jucării pe care, după ce te-ai distrat cu ele, poți să le arunci, fiindcă nu-ți mai trebuie, ci niște zidiri ale lui Dumnezeu încredințate îngrijirii noastre.

23) Educarea simțurilor

Vorbind despre mijloacele prin care putem apăra simțurile copilului de impresiile vătămătoare, vrem să începem cu natura. Aceasta constitute un minunat antidot împotriva influenței „civilizației mașiniste”, care otrăvește trupul și sufletul.

Și sufletul de copil se poate umple de impresiile bune căpătate în urma contactului cu natura. În vremea plimbării, mama va atrage atenția copilului asupra curgerii anotimpurilor. Ea îi va arăta cum cad toamna frunzele în parc, cum zăpada acoperă pământul iarna, cu câtă veselie renaște parcul primăvara. Desăvârșirea formei și albeața curată a zăpezii, puterea cu care năzuiește spre viața firul de iarbă sau mugurele primăvăratic și multe, multe alte bogații ale naturii vii - totul poate să-i procure copilului bucurie și să-l educe, invitându-l să-L cunoască în zidire pe Ziditor. Râul care curge tihnit, pârâul limpede, norii și stelele de pe cer, fertilitatea pământului, viața insectelor, a pasărilor...

Observarea vieții naturii, științele naturale constituie o ocupație care nu doar că nu este păcătoasă, ci poate fi evlavioasa și folositoare. Mulți dintre nevoitorii pentru dreapta-credința (de pildă, Sfântul Teofan Zăvorâtul) recomandau mirenilor să dea de citit propriilor copii în loc de romane cărți de științe naturale, ca fiind instructive și îndemnând la evlavie față de Ziditorul.

Natura predispune la meditații înalte, duhovnicești. Sfântul Ignatie Briancianinov are o minunată meditație pe această temă, „Livada în vreme de iarnă”, unde numește natura „carte dată spre citire lui Adam celui întâi zidit”, care „cuprinde în sine cuvintele Duhului, asemenea Dumnezeieștilor Scripturi”. Astfel, în livada înzăpezită putem deprinde „învățătura despre învierea morților” - numai să știm a privi...

Părinții - mai ales de preșcolari, oricât ar fi de ocupați, nu trebuie să-și cruțe puterile și timpul în ce privește plimbările împreună cu copiii. Lăsând deoparte posibilitatea de „a lua aer”, plimbarea reprezintă un contact cu copilul, realizat în condiții plăcute și interesante. Vârsta sub șapte ani este „vremea de aur” pentru educarea sufletului, când copilul este încă deschis față de adulți și crede cu multă ușurință spusele lor. Lecțiile de viață primite de la părinți în cursul unor asemenea plimbări rămân, de regulă, întipărite în memorie pentru toată viața.

Este important și faptul că prin contactul cu natura copiii învață să-și cunoască și să-și iubească patria. Părinții ortodocși nu dau, uneori, acestei probleme atenția cuvenită, considerând că educația patriotica este o reminiscență a epocii comuniste. Lucrurile nu stau însă așa. Sfântul Ioan de Kronstadt, cu sufletul pătruns de durere pentru Rusia aflată în derivă, grăia în anul 1907 într-o predică: „Amintiți-vă că patria pământească, dimpreună cu Biserica ei, este pridvorul Patriei Cerești. De aceea, iubiți-o fierbinte și fiți gata să vă puneți sufletul pentru ea, ca să moșteniți dincolo viața veșnică.”

Cum poate fi insuflată copilului mic dragostea față de patria pământească? Prin dragostea față de Biserica Ortodoxă, față de natura patriei, de istoria patriei. Se poate începe puțin câte puțin.

Se știe că micuților le place să se joace. Ei - după cum considera specialiștii în pedagogie, jucându-se, învață să cunoască lumea și se eliberează de tensiunea emoțională. Pronunțându-se împotriva jocurilor pe calculator, psihologii, medicii, preoții nu sunt contra jocului ca atare - ei sunt contra unui anumit gen de jocuri, care subminează sănătatea copilului și îi influențează în mod negativ intelectul și psihicul. Pentru copil, jocurile sunt într-adevăr indispensabile - însă jocurile de mișcare în aer liber: „leapșa”, „de-a v-ați ascunselea”, „rațele și vânătorii”, „hoții și vardiștii”... Și jucăriile bune.

Jucăriile au suferit mari schimbări în ultimii ani - acest lucru este observat de către toți părinții. Păpușile s-au schimbat: în locul păpușii-fiică, păpușa cu aspect de copil, fetițelor li se oferă „Barbie”, păpușa cu aspect de femeie formată, cu un întreg arsenal cosmetic și garderobă la modă. Mamele bagă de seamă cu neliniște că prin Barbie, Cindy și alte asemenea, fetițelor li se propune un model de urmat. Jucăriile favorite ale băiețeilor sunt mașinuțele și soldățeii. Aceștia din urmă au fost, mai nou, înlocuiți de către ființe fantastice americane și japoneze: „supermani”, „roboți”, eroi din filmele de „desene animate”. Unele dintre ele sunt atât de terifiante (coiful cu coarne, mâna-clește, expresia hidoasă a chipului), încât pe ambalaj este tipărit următorul avertisment: „Pentru copii peste cinci ani!”

Este foarte important cu ce fel de jucării se joacă fiii noștri: căci jucăriile le umplu lumea interioară. Preotul Artemie Vladimirov spunea într-una din convorbirile sale cu părinții și cu copiii: „Arată-mi, copile, jucăriile tale; spune-mi pe care dintre ele le numești prieteni, și mi se va descoperi o bună parte din viitorul tău. Dacă tovarășii tăi sunt țestoase americane lipsite de milă e una, și dacă sunt bravi husari, infanteriști, călăreți pe cai albi este altceva.” Se pare că și jucăriile îl învață pe copil să își iubească patria.

Firește, este lesne de observat că „țestoasele” și alte făpturi asemenea lor se vând la orice chioșc, la orice colț, în vreme ce soldățeii de modă veche... ia-i de unde nu-s! Acesta este un motiv pentru a încerca să captivăm mintea copilului cu povestiri despre luptele oștirii bine-credincioase, despre bărbăția și mărinimia ostașului ortodox, despre marile căpetenii creștine...

Citirea cărților de istorie despre viața și petrecerea evlavioșilor noștri strămoși, a domnitorilor bine-credincioși, a eroilor și nevoitorilor ortodocși va ajuta educarea dragostei de patrie în copil. Pe primul loc, se înțelege, vor fi viețile sfinților noștri, ale nevoitorilor bunei-cinstiri.

Astfel, copilul va căpăta treptat noțiunea patriei adevărate, a patriei vii. Aceasta noțiune poate constitui, la timpul ei, un antidot împotriva dorinței de „dolce vita” după model occidental.

Un antidot bun contra vulgarității „culturii de masă” (telenovele, filme de groază și de acțiune, show-uri muzicale și jocuri), contra vătămătoarei muzici „rock”, poate deveni pentru copiii noștri adevărata artă de înaltă clasă.

Nu este vorba numai de arta bisericească. Desigur, este foarte bine dacă micuțul ascultă din frageda copilărie numai cântări duhovnicești, vede numai icoane și i se citește numai literatură hagiografică. S-au observat însă că o astfel de educație „sub clopot de sticlă” poate, cu vremea, să-și arate un revers neplăcut: contrastul dintre lumea în care trăiește copilul și realitatea înconjurătoare se poate dovedi prea mare. Nimerind în mediul școlar sau al tovarășilor de joacă și reprezentând o oaie neagră printre copiii de vârsta sa, copilul se va simți frustrat și se va revolta împotriva părinților, apoi și împotriva Bisericii.

Fără îndoială, merită să-i familiarizăm pe copii cu cele mai valoroase mostre ale artei lumești, pentru a educa în ei gustul estetic. Despre folosul pe care îl aduce sufletului această artă într-o anumită etapă de formare a personalității au vorbit stareții Optinei.

Dacă se pune problema ce cărți să citească micuțul, este bine că acestea să nu fie numai cărți de povești. Câte comori sunt în poezia pentru maturi a secolului al XIX-lea, pe deplin accesibile receptării și învățării pe dinafară de către copii! Copilul să fie familiarizat cu cadențele versului nostru clasic, să învețe a pricepe imaginile poetice. Și câte teme interesante pentru discuțiile cu copiii nu oferă poezia!

Fericiți sunt copiii din acele familii în care există obiceiul că toți să se adune laolaltă și să citească felurite cărți bune cu glas tare. Timpul pe care îl pierd adulții cu această îndeletnicire este compensat de uriașul folos pe care ea îl aduce copilului și întregii familii. Pentru aceste lecturi sunt potrivite numeroase producții ale literaturii clasice universale. De pildă, în familia țarului rus erau alese, în vederea acestor lucrări colective, nu doar bucăți din Sfânta Scriptură - se citea și din Dickens, și din Walter Scott, și din Turgheniev...

Tablourile cu teme biblice și istorice, peisajele, tablourile de gen pot fi analizate împreună cu copiii nu doar în galeriile de artă, ci și răsfoind albumele de artă. Iar principalul îl constituie muzica clasică serioasă. Copilul trebuie deprins cu ea din primii ani de viață; astfel, ea va deveni mai târziu cel mai bun antidot contra muzicii „pop” și „rock”. Adolescenții care frecventează sălile de concert receptează orice „metale” cu mult calm, lăsându-se foarte puțin atrași de ele - cel mult în semn de protest, dacă părinții exagerează cu educația „clasică”.

Aș vrea să-i sfătuiesc pe toți părinții să-și dea copiii să învețe muzică de la o vârstă fragedă: fie să cânte la un instrument, fie să cânte într-un cor. Iar adevărata educație muzicală, studiile făcute în școala de muzică mai sunt utile și prin aceea că le ocupă copilului mult timp, izbăvindu-l de nelucrarea (trândăvia) cea vătămătoare. Elevul școlii de muzică nu are timp de jocuri pe calculator: în afară de lecții și plimbări, trebuie să mai meargă și „la muzică”, studiind suplimentar acasă. Familiarizarea cu arta adevărată îl face pe copil și mai selectiv cu privire la programele TV.

24) Totuși, ce este de făcut cu televizorul și calculatorul?

Vai, trebuie să luăm ca premiză acest fapt: televiziunea a intrat deja în viața copilului contemporan. A nu avea televizor în casa înseamnă a fi prea diferit de norma general acceptată. Cât sunt de pregătiți pentru aceasta părinții? Și înțeleg ei oare că în acest fel copiii lor sunt rupți de tovarășii lor de vârstă? Oare toți sunt în stare să facă față acestui fapt? Sau calea aceasta este doar pentru cei mai stoici și curajoși părinți?

În orice caz însă, toți părinții trebuie să se străduiască a reduce la minim „contactul” copilului cu televizorul (pentru păstrarea sănătății fizice) și să-l facă strict selectiv (pentru păstrarea sănătății sufletești).

S-a observat că înșiși copiii preferă ca, în loc să se uite în mod pasiv la televizor, să se ocupe cu alte îndeletniciri interesante care consumă timp și energie atunci când au la îndemână asemenea îndeletniciri. De aceea, părinții preșcolarilor n-ar trebui să-și precupețească forțele jucându-se cu copiii lor.

Mai târziu, pe primul plan va trece o altă sarcină - selectarea judicioasă a emisiunilor TV. Aceasta preocupare – vizionarea programelor TV – trebuie să aibă un rost precis.

Nu este nevoie de mari eforturi pentru a întinde mâna și a da drumul la televizor. De ce însă face asta omul (adult sau copil)? Iată ceea ce este important. Mașinal, din obișnuință? Din lipsă de altceva? Pentru a se „deconecta”, a uita de sine înaintea ecranului? Spre a crea un fundal pentru alte preocupări? Nu, aceste motive nu pot fi considerate de către părinți ca întemeiate și trebuie respinse ferm, folosindu-se autoritatea părintească.

Dar nu există oare emisiuni TV folositoare? Nu există emisiuni științifice care dezvoltă intelectul, stârnesc apetitul pentru cunoaștere și gândire autonomă?... Emisiunile de popularizare a științei, care se ocupă de istorie, de artă, de științele naturii, nu numai că nu dăunează adolescentului, ci îi aduc și un anumit folos. Același lucru se poate spune și cu privire la unele filme artistice și, desigur, la emisiunile religioase ortodoxe care au apărut în ultimii ani. Părinții trebuie doar să selecteze aceste emisiuni, și să le selecteze cu rigurozitate.

Astfel, într-o familie ortodoxă, tatăl deschide în seara zilei de duminică, împreună cu fiica sa, programul TV pe săptămâna următoare și, înarmându-se cu o cariocă, aleg împreună emisiunile pe care le vor viziona. Dacă ies prea multe, se face o selecție și mai strictă, având ca bază o „limită” de timp determinată. Poate că această experiență li se potrivește și altora? Este foarte important ca televizorul să fie deschis numai pentru a viziona ceva anume, nu pentru a se pierde vremea în fața lui. Te uiți la ceva și închizi imediat, fără a te lasă atras să vizionezi și emisiunea următoare. Acesta este lucrul principal.

Părinții înțelepți știu să pună și televizorul în slujba familiei. Pentru ei, el nu mai este „domnul Televizor”, ci un umil ajutător. Imaginea este cea mai vie, cea care rămâne cel mai ușor în memorie. Limbajul vizual al artei cinematografice penetrează până în sufletul copilului. De aceea, este important ce se rostește prin acest „limbaj”.

Putem doar adăuga că interdicția părintească (dacă cel mic vrea foarte mult să vadă o anumită emisiune, iar părinții știu că aceasta nu se cuvine defel) trebuie să fie motivată fie și prin cele spuse despre televizor în cartea noastră. În orice caz, sarcina părinților este să explice într-un mod accesibil copilului necăjit că nimic nu este pentru suflet lipsit de urmări și să-l ajute a distinge ceea ce este rău de ceea ce este bun.

Nu trebuie să fugim îngroziți nici de calculator. Aici pot fi făcute aceleași recomandări ca și în privința televizorului: limitarea strictă a timpului consacrat folosirii calculatorului și o atitudine judicioasă. În secolul computerizării generale, când calculatoarele se află chiar și în mănăstirile ortodoxe, a-l ține pe copil într-o izolare artificială față de ele înseamnă a complica pentru el viața „adultă” care îi stă în față, studiile și, poate, activitatea profesională. Oare merită să-l retragem pe copil din școală numai pentru că acolo se deschide o clasă de informatică?

Așadar, pentru că el, având acces la „mașina inteligentă”, să nu se lase prins de patima jocurilor, au de jucat un rol și părinții, care sunt datori să-i explice cu autoritate cum stau lucrurile: calculatorul nu este o jucărie, ci un instrument destinat activităților folositoare și trebuie să slujească la lucruri bune, nu spre vătămarea omului.

25) Educarea sufletului

Așadar, să-l ajute pe copil a-și păstra sănătatea trupească și sufletească în lumea mașinilor poate doar un sistem de apărare interioară. Construirea lui trebuie să devina sarcina principală a părinților contemporani care țin la binele copilului lor.

Mai întâi de toate, datoria lor sfântă este să-i dea o orientare corectă în viață. Astfel, nici un fel de tele-eroi nu vor deveni idolii săi și impresiile vătămătoare din lumea căzută nu vor putea să se joace în voie cu sufletul lui.

Pentru oamenii credincioși, ortodocși, singura orientare infailibilă se întemeiază pe poruncile lui Hristos. Numai bazându-se pe acestea poate omul să aprecieze în mod corect, duhovnicesc, tot ce se petrece cu el. Altminteri, acoperit de valurile propriilor patimi, nevăzând în viața sa nici un sens mai înalt, el se îneacă în marea vieții, cufundându-se din ce în ce mai mult în abisul păcatului.

Copilul provenit dintr-o familie ortodoxa primește o educație creștină corectă și impresii bune, folositoare de suflet, în primul și în primul rând în Biserică. Aici există momente cruciale: alegerea corectă și la momentul potrivit a unui duhovnic pentru copil, problema posturilor și multe altele. Să ne oprim asupra câtorva dintre ele.

De pildă, cum să facem interesantă și plină de bucurie viața copilului, fără a apela la televizor, jocuri electronice, McDonald's și altele ca acestea? Cum să o umplem de conținut duhovnicesc, fără a lipsi copilul de jocurile și recreerile cuvenite lui?

De părinți depinde să arate copiilor (nu cu vorba, ci cu fapta) cum poți să te bucuri de viață fiind ortodox. Trebuie ca micul școlar să aibă ceva interesant de contrapus distracțiilor tovarășilor săi de vârstă, fără a invidia pe cei care au văzut toate filmele de „desene animate”. Este bine dacă el, discutând cu camarazii săi despre felul în care a petrecut duminica, să poată spune: „Iar noi am mers ieri undeva și am văzut ceva.” Acest „ceva” poate fi, de pildă, o mănăstire.

Pășind în adolescență, copilul se ciocnește în mod inevitabil de tentația vieții ușoare și plăcute, „urmând patimilor”, asupra lui năvălește propaganda neînfrânării și dezmățului. De aceea, este bine dacă sufletul lui a fost întărit din timp de imaginea unui alt mod de viață: acel despre care s-a spus: „Strâmtă e poarta și îngustă e calea ce duce la viață, și puțini sunt cei care o află.” (Matei 7:14)

Pentru copilul ortodox este foarte util să cunoască nu numai parohia sa și preotul său, ci să meargă și prin mănăstirile din orașe și sate. Acest lucru nu numai că îi va lărgi orizontul, ci va favoriza și dezvoltarea sa duhovnicească.

Intrând pe porțile mănăstirii, copilul trece un fel de graniță. Lucrul acesta este vizibil mai ales în mănăstirile din orașe: adineauri erai pe strada gălăgioasă, care-ți lasă impresia unui haos, a unei nebunii colective și iată că înaintea ta stă o altă lume, care trăiește după alte legi: o icoană „sui generis” a Împărăției Cerurilor. Ei bine, arătați-i copilului această icoană. A-l duce pe copil în curtea mănăstirii, a-i explica mai înainte regulile de comportament din mănăstire, a-i arăta monahii care slujesc și îndeplinesc felurite ascultări, a-l duce la un ieromonah pentru a lua blagoslovenie - toate acestea se pot face încă din frageda pruncie a copilului. Pe drum, mama sau tatăl îi poate povesti copilului că monahii nu trăiesc ca toată lumea, nu sunt din lume: ei au părăsit lumea spre a sluji numai lui Dumnezeu.

Copiii mai mari vor fi interesați de istoria mănăstirii; ei pot fi duși în excursie. Strămoșii noștri îndrăgeau foarte mult această modalitate evlavioasă de recreere familială (după deșertăciunea vieții de zi cu zi): pelerinajul la mănăstiri. Pentru copii, aceste pelerinaje reprezintă și niște călătorii atractive, cu pregătiri minuțioase etc. Mulți dintre ei își aduc aminte de aceste pelerinaje pentru tot restul vieții. Desigur, dintr-o serie de motive, ele nu pot fi întreprinse des, dar cu atât mai serioasă și mai interesantă va fi pregătirea în vederea lor, cu atât mai profund se vor întipări ele în memoria copilului.

În multe mănăstiri există case de oaspeți fără plată, pentru pelerini, unde se poate rămâne câteva zile și munci în folosul sfântului locaș. Adulții pot merge acolo însoțiți de fiii adolescenți. Mănăstirile din orașe au, îndeobște, schituri în afara orașelor, gospodării-anexe, unde ajutorul pelerinilor este primit cu bucurie.

Mănăstirile ortodoxe, cu sfintele lor odoare, cu izvoarele făcătoare de minuni, cu slăvitul lor trecut istoric, sunt, de asemenea, un chip al patriei adevărate, vii.

Mănăstirea este un loc unde se face simțită suflarea unei alte vieți. Același lucru, deși într-un mod puțin diferit, poate fi simțit de copil și într-un cimitir ortodox.

Am vorbit, deja, despre faptul că, grație „culturii de consum”, în conștiința copilului se încuibează o concepție despre viață și moarte foarte superficială, complet străină de viziunea ortodoxă asupra lumii. Cum să educi copilul, așa încât să nu existe în el nici teroarea înaintea morții, nici obișnuința cu moartea pe care i-o insufla cele ce se văd în ziua de azi?

Aici este de mare ajutor o îndeletnicire evlavioasă și folositoare de suflet ca vizitarea cimitirului. Despre utilitatea vizitării cimitirelor au scris Sfinții Părinți. Pedagogii ortodocși contemporani împărtășesc pe deplin această părere și în ceea ce-i privește pe copii: și pentru ei este folositor să meargă la cimitir. Mai înainte de toate, la mormintele celor apropiați.

Aici este locul cel mai bun pentru a sta de vorbă cu copilul despre moarte: printre morminte și cruci. Toate meditațiile asupra deșertăciunii desfătărilor lumești, care sună puțin cam abstract în împrejurări obișnuite, sunt receptate altfel aici. În cimitir, unicitatea și irepetabilitatea fiecărei persoane umane, precum și prețui vieții dăruite de Dumnezeu se fac simțite altfel.

Este bine dacă cei mici ajută mamei să curețe mormintele celor apropiați, să sădească flori de primăvară, să aprindă o lumânare înaintea crucii și - lucrul principal - dacă se vor deprinde să se roage pentru odihna sufletelor celor răposați, precum și a celorlalți creștini ortodocși înmormântați acolo.

Există un obicei evlavios - a merge în mod special pentru a te ruga la mormântul unui drept care încă nu a fost proslăvit de Biserică, dar este cinstit de către poporul credincios.

În cimitir stă de față viața veșnică. Este un loc care predispune în mod deosebit la convorbiri duhovnicești. Aici se întăresc legăturile familiale, se reînnoadă lanțul vremurilor și generațiilor.

Vorbind despre lecturile în familie, încă nu am vorbit despre ceea ce este esențial: citirea Evangheliei copiilor. Acest obicei bun, fără de care este de neconceput o educație creștină corectă, a existat dintotdeauna și există și acum în multe familii ortodoxe.

Părinții contemporani citesc Evanghelia copiilor - cel mai adesea atunci când aceștia sunt bolnavi ori înainte de culcare, atunci când sufletul de copil este mai receptiv și este distras mai puțin de preocupările lumești. Partea trupească a omului se smerește și se potolește în timpul bolii; înainte de culcare, atunci când copilul este deja întins în pat, deșertăciunea din timpul zilei se retrage, iar copilul simte mai multă nevoie de contact cu mama sau cu tata.

Experiența demonstrează că trebuie să începem a citi împreună cu copiii, de la o vârsta cât mai fragedă, veritabilul text canonic al Noului Testament. Despre acest fapt scrie în cartea „Atunci când copiii se îmbolnăvesc” preotul Alexie Craciov. „Uneori - spune el - părinții nu se hotărăsc să le citească celor mici Evanghelia pentru adulți, le citesc Mica Biblie. Deja de la vârsta de șapte ani, sau chiar mai devreme, copilului i se poate citi textul canonic, pentru ca el să se deprindă cu hrana duhovnicească integrală. El nu trebuie hrănit cu mâncare artificială, ci cu lapte de mamă.”

La aceeași concluzie ajung, pe baza propriei experiențe, mulți părinți ortodocși. Mama a doi băietei (A. Sarcolova, autoare a unor eseuri pedagogice) ne împărtășește observațiile sale. Ea a fost uimită de profunda impresie pe care Cuvântul lui Dumnezeu cel „original”, nu adaptat - o produce asupra copiilor săi (de opt și cinci ani): ei receptează poruncile lui Dumnezeu, atunci când li se citește Evanghelia „adevărată”, „ca pe o chemare nemijlocită adresată lor”.

Această mamă îi sfătuiește pe toți părinții: „Evanghelia (nu cea adaptată) poate fi citită în mod selectiv copilului, începând de la vârsta de patru ani. Dacă aveți o buna cunoaștere a Noului Testament, nu vă va fi greu să alegeți un fragment mic, anticipând prin citirea lui venirea unui mare praznic. Aceste citiri sunt extrem de importante, întrucât astfel începe viața creștină conștientă, care este nedespărțită de Marea Carte.”

Psihologii spun că vremea de dinainte de somn, când copilul este deja întins în pat, este cea mai propice pentru convorbiri „de taină”. Unii părinți, după o scurtă lectură, încep să discute cu copiii; s-a observat, de pildă, că cei mici răspund cu plăcere atunci când li se pun întrebări legate de cele citite, integrând în viața proprie ceea ce tocmai au auzit.

26) Exemplul părinților

Trebuie oare să adăugăm că a-l plasa pe copil pe terenul ferm al poruncilor creștinești este un lucru de care sunt în stare numai acei părinți care ei înșiși se străduiesc să trăiască potrivit acestor porunci?

Spiritului distructiv al epocii noastre, părinții îi pot opune pacea și stabilitatea vieții în Biserică și în familie (mica biserică), așa încât copilul mic să simtă: „aici e bine”, iar devenind adult să-și amintească: „acolo era bine”. Precum se știe, adevărurile de credință nu se demonstrează teoretic, ci se arată pe viu. Probabil că unul din cele mai puternice antidoturi față de impresiile vătămătoare venite de la lume este modelul unor oameni care trăiesc „aici și acum”, dar în pofida legilor acestei lumi. Cel mai bine este atunci când acești oameni sunt părinții.

Nu trebuie să uităm că cei mici sunt permanent cu ochii pe noi. Copiii observă și imită continuu. În ciuda aparentei lor superficialități, ei observă tot: și felul în care ne purtăm în biserică, și felul în care ne rugăm acasă, și modul în care ne purtăm cu oamenii sau felul în care ne exprimăm despre ei, ce ne bucura și ce ne întristează.

Cu cât înaintează copilul mai mult în vârstă, cu atât ne apreciază mai critic, cu atât vede mai bine punctele în care vorbele și faptele noastre nu se potrivesc între ele. El poate aprecia din ce în ce mai bine propriile noastre eforturi de a trăi în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu.

Iată o întrebare importantă: cum să-i învățam pe copii să se roage? Cum să facem ca rugăciunea să nu devină pentru ei o obligație plictisitoare, o „pravilă” moartă, pe care trebuie s-o termine cât mai iute de citit? Mulți părinți au înțeles că și aici există un mijloc educativ de neînlocuit: exemplul propriu. Și au început să se roage în prezența copiilor, așa încât aceștia să vadă și să audă. Întrucât pe copilul mic nu-l faci să stea locului și să asculte - dacă are posibilitatea să se joace, părinții au găsit momentul convenabil: aceeași vreme dinainte de culcare, când copiii stau deja lungiți în pat. Mulți copii adorm învăluiți de rugăciunea părinților.

Copiii îi privesc și ascultă cu deosebită atenție pe adulții care se roagă, însușindu-și experiența de rugători a acestora.

Starețul schiarhimandrit Gavriil își amintea cum mama sa îl dojenea pentru pozne în copilărie, iar atunci când poznele se repetau, se scula la rugăciune: „Îngenunchea - povestește starețul - înaintea sfintelor icoane și începea să se plângă de mine lui Dumnezeu, rugându-se cu glas tare: Doamne, iată că am cerut de la Tine un fiu, dar el își tot face de cap și nu mă asculta. Ce să mă mai fac cu el?... El o să piară și o să mă piardă și pe mine... Doamne, nu-l lăsa, înțelepțește-l, ca să nu-și mai facă de cap... Și tot așa, se ruga cu voce tare, plângea. Iar eu stăteam lângă ea, potolit, ascultându-i plângerile. Tare rușine mi-era, dar și milă de mama... „Mămico... Auzi, mămico! N-am să mai fac...” îi șopteam cu teamă. Iar ea se tot ruga lui Dumnezeu pentru mine. Iarăși îi făgăduiam că n-o să mai fac și degrabă începeam să mă rog și eu, împreună cu mama.”

Aș vrea să adaug numai că cei mici sunt foarte sensibili la nesinceritate: să nu dea Dumnezeu ca să bage de seamă copilul că mama se roagă „de ochii lui”, demonstrativ! Urmarea va fi scepticismul și chiar înrăirea sa; țelul unei astfel de rugăciuni cu voce tare trebuie să fie doar rugăciunea în sine.

27) Încheiere

Un oarecare om în vârstă și-a amintit toată viața, până la adânci bătrânețe, cum părinții lui, pregătindu-l de culcare, puneau pe masă o iconiță, cu o candela aprinsă dinaintea ei, ca să-l apere pe copil împotriva fricii de noapte: și câtă bucurie și liniște avea, adormind, de la priveliștea icoanei luminate de candelă.

Câteva astfel de amintiri au, fără îndoială, o acțiune binefăcătoare asupra sufletului, apărându-l la vreme de ispită. Iar în zilele noastre, copiii au mare nevoie de impresii benefice, folositoare de suflet, pentru că lumea contemporană literalmente copleșește sufletele copiilor cu impresii terifiante și care îndeamnă la păcat.

De părinți depinde ca impresiile benefice să atârne mai greu. Amintirea pelerinajelor la mănăstiri, a plimbărilor făcute seara împreună cu tata, a felului în care mama se ruga la căpătâiul sau, pot reprezenta pentru adolescent și adult echivalentul acelei candele, izgonind întunericul păcatului.

A ocroti sufletul copilului de înrâuririle vătămătoare ale acestei lumi nu este un lucru chiar imposibil. Mai înainte de toate, copilul botezat are apărători chiar mai puternici decât părinții săi: îngerul păzitor, Sfântul al cărui nume îl poartă. Și Domnul Însuși, precum este scris, „păzește pruncii”. Nici Maica Domnului nu-i părăsește. Trebuie numai ca micuțul să își aducă aminte de Apărătorii săi Cerești și să se roage lor. De aceea este atât de important să-l învățăm pe copil să se roage - nu să „procitească” dimineața și seara o adunătură de cuvinte al căror interes îi scapă, ci să se roage cu adevărat lui Dumnezeu, adică să stea de vorbă cu El, să ceară ajutorul și ocrotirea Lui.

Există o povestire a scriitorului creștin A. Dobrovolski, numită „Kremlin”, în care este vorba despre doi băieței, doi frați care s-au rătăcit pe aglomeratele străzi ale Moscovei și s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de casa. Ei au fost izbăviți printr-o minune dumnezeiască - a fost ascultată rugăciunea unuia dintre copii, care și-a amintit povața bunicii: „Sașa, dacă te îmbolnăvești sau dacă rătăcești ceva, dacă tu însuți te rătăcești sau te sperii, roagă-te lui Dumnezeu și Dumnezeu îți va ajuta.” Și iată, amintindu-și aceste cuvinte, copilul speriat mergea pe stradă, ținându-și fratele de mână, și se ruga necontenit: „Doamne, ajută-mă! Doamne, du-mă acasă!” Și rugăciunea fierbinte a copilului a fost ascultată: Domnul le-a trimis băieților o călăuză - o sfântă necunoscută în chip de monahie bătrână, care le-a arătat drumul.

Atunci când îi explicăm copilului felul în care lumea căzută acționează asupra sufletului său, felul în care demonii „vorbesc” cu sufletul prin gânduri și de unde vin gândurile, merită, probabil, să-i spunem că nici măcar marii nevoitori nu s-au putut împotrivi acestor atacuri ale demonilor cu propriile puteri, ci ei, văzându-și neputința, știau că „ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu” (Luca 18:27); se rugau lui Dumnezeu și El îi apăra. Toată sarcina lor era să ia aminte la sine și să se roage. Aceasta este o lecție și pentru noi. Și pentru copiii noștri, care în ceasul cel greu al ispitei se pot ruga lui Dumnezeu și primi ajutor grabnic.

Părinții contemporani nu au posibilitatea de a-și închide copilul într-un „turn de fildeș”, ca astfel să-l izoleze complet de influențele vătămătoare de suflet ale lumii. Acest lucru ar fi, de altfel, o manifestare destul de nechibzuită a dragostei părintești. Dragostea cu dreapta-socoteală este smerită și știe că nu toate stau în puterea ei. În schimb, „ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu”. De aceea, datoria fundamentală a părinților creștini din toate timpurile rămâne rugăciunea pentru copii. Iar aceasta constituie baza întregului proces de educație în familie.

Salvează un copil. Împușcă un televizor. Credința noastră Apologetică