Bogdan Mateciuc
Constelațiile familiale reprezintă o formă relativ nouă de terapie, apărută în anii ’90 și popularizată la nivel internațional în ultimele două decenii. În spațiul românesc, metoda a cunoscut un val de interes datorită unui serial tv turcesc de succes, care a adus în atenția publicului concepte legate de vindecarea transgenerațională. Pe fondul acestei popularități, numărul de „facilitatori” sau „formatori” în constelații familiale a crescut semnificativ, iar practica a început să fie oferită în tabere de dezvoltare personală, centre de wellness și chiar online.
Unele rețele private de sănătate prezintă această formă de terapie pe website-urile lor, ceea ce contribuie la validarea ei ca metodă profesională.
Metoda pare să aibă trecere la aceleași persoane „spirituale” interesate de dezvoltare personală și de terapii de vindecare energetică (meditație transcedentală, Reiki, Theta Healing, NLP, bioenergie...). De altfel, majoritatea „facilitatorilor” combină metoda constelațiilor cu alte practici „terapeutice”, iar cabinetele/sălile lor sunt decorate cu simboluri și obiecte din religiile orientale.
Această expansiune rapidă ridică întrebări importante. Care este mecanismul de funcționare al acestei metode? Care sunt implicațiile ei spirituale? Și cum se raportează un creștin ortodox la o astfel de practică?
Originea metodei și Bert Hellinger
Metoda constelațiilor familiale a fost dezvoltată de Bert Hellinger (1925–2019), psihoterapeut german cu un parcurs neobișnuit. În tinerețe a fost preot catolic misionar în Africa de Sud. Experiența sa printre zuluși l-a impresionat profund, observând la ei cultul strămoșilor și ritualuri colective de reconciliere a membrilor tribului. După douăzeci de ani, cu credința personală alterată de precepte tribale preluate de la zuluși, Hellinger a părăsit preoția și s-a dedicat psihoterapiei, formându-se în psihanaliză, terapie Gestalt, analiză tranzacțională și mai ales în terapia sistemică.
Din combinarea acestor influențe și din observațiile proprii asupra dinamicilor de familie, Hellinger a creat metoda constelațiilor familiale, pe care a prezentat-o începând cu anii ’90. El a vorbit despre existența unui „ordin al iubirii” în familie și despre un „câmp de cunoaștere” care ar face posibil ca reprezentanții aleși să simtă emoțiile celor pe care îi întruchipează.
Ce sunt constelațiile familiale?
Constelațiile familiale sunt o formă de terapie de grup care își propune să identifice „blocaje” în sistemul familial al unei persoane și să le „rezolve” simbolic, pentru a aduce echilibru și libertate emoțională.
Cum decurge o ședință tipică
1. Alegerea temei – Participantul (numit „client”) enunță o problemă personală: dificultăți de relație, boală psihosomatică, blocaj emoțional, lipsa sensului.
2. Selectarea reprezentanților – Din rândul celorlalți participanți, pe care nu îi cunoaște și care nu îl cunosc, clientul alege persoane care vor „reprezenta” membri ai familiei sale (părinți, frați, persoane decedate și chiar emoții).
3. Aranjarea spațială – Clientul îi așază intuitiv în spațiu, în poziții care „simbolizează” relațiile.
4. Observarea și verbalizarea – Facilitatorul îi întreabă pe reprezentanți ce simt, iar aceștia descriu emoții sau impulsuri. Se fac mișcări, rearanjări, se rostesc fraze de reconciliere („te înțeleg”, „te respect”, „te iert”).
5. Concluzia – Se ajunge la o configurație în care grupul resimte „ușurare” și clientul raportează claritate interioară sau eliberare.
Clientul nu trebuie să povestească nimănui despre această ședință timp de treizeci de zile. Explicațiile acestei interdicții ar fi următoarele:
1. Motivul psihologic (explicația oficială)
Facilitatorii spun că, după o constelație, inconștientul clientului „lucrează” cu imaginea finală obținută în cadrul ședinței. Povestirea imediată ar putea duce la interpretări premature, raționalizare excesivă sau chiar denaturarea experienței.
Ideea este că persoana are nevoie de timp să integreze emoțional ceea ce a trăit, fără să fie influențată de opiniile altora.
2. Motivul fenomenologic
În logica lui Bert Hellinger, constelația declanșează un proces de rezonanță în „câmpul familiei”.
Dacă persoana discută despre ședință, ar „strica” procesul prin introducerea unor interpretări externe sau prin „întreruperea fluxului”.
3. Motivul practic și de protecție
Experiența constelației poate fi foarte intensă emoțional. Discuția imediată cu alții poate genera neînțelegeri sau chiar retraumatizare, mai ales dacă interlocutorul critică metoda sau nu înțelege ce s-a întâmplat.
4. Critică din perspectivă creștină
Această recomandare seamănă cu regulile din sectele de dezvoltare personală, care cer membrilor să nu vorbească cu „neinițiații” pentru a păstra puterea experienței.
Din perspectivă ortodoxă, lipsa dialogului deschis și a discernământului duhovnicesc poate fi periculoasă: omul rămâne singur cu trăirile sale și poate fi mai ușor manipulat sau înșelat.
În Biserică, spovedania sau discuția cu duhovnicul nu sunt niciodată amânate – dimpotrivă, sunt recomandate imediat, pentru a primi lumină și a evita confuzia spirituală.
Exemplu de scop la o ședință
O persoană care simte că nu reușește să își păstreze relațiile stabile poate descoperi, prin constelație, că are o „loialitate inconștientă” față de un bunic exclus din familie. La final, după „reconcilierea” simbolică, spune că simte libertatea de a construi relații fără vinovăție.
Posibile explicații ale fenomenului
Metoda constelațiilor familiale ridică întrebări. Cum de participanții, care nu cunosc familia clientului, exprimă emoții ce par să corespundă realității? Există mai multe ipoteze:
1. Explicația psihologică
2. Explicația fenomenologică (susținută de practicanți)
Bert Hellinger vorbea despre un „câmp de cunoaștere” sau „câmp morfogenetic” (idee preluată de la Rupert Sheldrake), un fel de memorie colectivă a familiei la care participanții ar avea acces - nu este clar cum.
Această teorie este adesea invocată ca explicație a „sincronizării” emoționale.
3. Explicația spirituală
Unii consideră că informațiile vin dintr-o zonă spirituală: fie printr-o rezonanță reală cu sufletele celor decedați, fie prin intermediul unor entități spirituale necunoscute.
Aici apare o problemă teologică majoră: Scriptura interzice contactul cu morții și cu duhurile (Deuteronom 18:10-12). Dacă un fenomen pare să ofere astfel de contacte, există riscul implicării duhurilor înșelătoare.
Analiză din perspectivă ortodoxă
Ortodoxia privește persoana ca pe un întreg – trup, suflet și duh – și recunoaște realitatea rădăcinilor transgeneraționale: păcatele părinților pot avea urmări asupra copiilor (Exod 20:5), iar rugăciunea pentru strămoși este o parte importantă a vieții Bisericii. Cu toate acestea:
Concluzie
La Paris, Constantin Brâncuși a primit la un moment dat cadou de la un vecin sculptor un obiect de artizanat african, considerat a fi de mare preț. În acea perioadă, artele primitive erau în mare vogă, iar artiștii le considerau modele demne de urmat. Brâncuși a păstrat statueta în atelierul său, dar a observat că, deși era un obiect de artizanat, părea să aibă o viață proprie. Într-o zi, în timp ce lucra, a simțit o prezență stranie și a observat că statueta părea să se miște ușor. Această experiență l-a determinat să arunce statueta, considerând-o un obiect cu o energie necontrolată.
Constelațiile familiale pot produce o formă de introspecție și pot aduce conștientizare a unor dinamici de familie, dar din perspectivă creștin-ortodoxă ele ridică riscuri spirituale majore. Practica lor poate deschide ușa spre iluzii, autosugestie sau chiar influențe demonice, înlocuind adevărata vindecare care vine prin harul lui Hristos.
Creștinul care caută vindecarea rănilor sufletești este chemat să folosească mijloacele Bisericii: spovedanie, rugăciune pentru strămoși, Sfântul Maslu, consiliere duhovnicească. Acestea nu doar aduc pace psihologică, ci restaurează comuniunea cu Dumnezeu – izvorul adevăratei sănătăți sufletești.