Autor
În timpul rugăciunii, înaintea mea s-au ivit două lumini deosebite – într-una l-am recunoscut pe Creator, în cealaltă m-am văzut pe mine. (Francisc vorbind despre rugăciunea sa)
El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări și, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât simțea mai mult o slăbire, o prefacere a luminii duhovnicești a adevărului în sinea sa. (L.N. Tolstoi, „Părintele Serghie”)
Cei cu adevărat curățiți se văd pe sine nevrednici de Dumnezeu. (Sf. Isaac Sirul)
Cercetând datele biografice ale lui Francisc din Assisi, un lucru vrednic de atenție legat de mistica acestui ascet romano-catolic este manifestarea stigmatelor pe trupul său. Romano-catolicii văd această manifestare aparte ca fiind pecetea Duhului Sfânt. În cazul lui Francisc, aceste stigmate au luat pe trupul său forma semnelor suferințelor lui Hristos.
Stigmatele lui Francisc nu reprezintă un fenomen rar printre nevoitorii din lumea romano-catolică. În general, stigmatele par să fie o trăsătură a misticii romano-catolice, atât înainte de Francisc, cât și după el. De pildă, Peter Damian vorbește despre un călugăr care avea pe trupul său o imagine a Sfintei Cruci. Cezar din Geisterbach povestește despre un novice pe a cărui frunte se putea vedea urma unui cruci. [1] De asemenea, există multe informații care arată că după moartea lui Francisc au apărut mai mult stigmate care au fost cercetate de mai mulți cercetători, în special în vremurile noastre. Potrivit spuselor lui V. Guerier, aceste fenomene aruncă ele însele o lumină asupra originii lor. Multe au făcut obiectul unei cercetări atente, fiind descrise în amănunt, așa cum este cazul Veronicăi Giuliani (1660-1727) care s-a aflat sub îngrijirea unui doctor; al Luisei Lato (1850-1883) descris de dr. Varleman, [2] și al Madelainei N. (1910) descris de Janat. [3]
În cazul lui Francisc din Assisi, trebuie arătat că Biserica romano-catolică a arătat o mare cinstire față de stigmatele lui. Fenomenul a fost primit ca o mare minune. La doi ani de la moartea sa, Papa l-a sanctificat pe Francisc. Principalul motiv al beatificării au fost stigmatele miraculoase de pe trupul lui, care au fost acceptate ca dovadă a sfințeniei. Acest lucru prezintă un interes deosebit pentru creștinii ortodocși, dat fiind că nu există nimic de felul acesta în viețile sfinților Bisericii Ortodoxe - unul dintre aceștia fiind și Serafim din Sarov, un sfânt din Rusia.
Trebuie arătat aici că relatările istorice despre stigmatele lui Francisc nu ridică nici un semn de îndoială în lumea cercetătorilor. În această privință, se face trimitere la Sabbatier care a cercetat viața lui Francisc și îndeosebi stigmatele sale. Sabbatier a ajuns la concluzia că stigmatele erau fără îndoială adevărate. Sabbatier a încercat să găsească o explicație a stigmatelor în domeniul necercetat al patologiei psihice - undeva între psihologie și fiziologie. [4]
Înainte de a formula o explicație a stigmatelor lui Francisc din punctul de vedere al misticii ortodoxe - scopul principal al acestei lucrări - vom cerceta stigmatele ca fenomen fiziologic, dat fiind că această abordare va contribui cu informații importante la o ulterioară apreciere ortodoxă a misticii „sfântului” romano-catolic.
Guerier include în lucrarea sa despre Francisc constatările științifice ale lui G. Dumas, care a studiat procesul apariției stigmatelor din punct de vedere psiho-somatic. [5] Iată mai jos concluziile la care a ajuns Dumas în legătură cu stigmaticii:
1. Trebuie să recunoaștem sinceritatea stigmaticilor, precum și faptul că stigmatele apar de la sine, adică nu sunt răni auto-pricinuite în timp ce persoana se află într-o stare de inconștiență.
2. Rănile stigmaticilor sunt privite ca fenomene legate de sistemul circulator (vasele de sânge) și reprezintă efecte ale sugestiei mintale asupra digestiei, circulației sângelui și secreției glandulare. Aceasta poate duce la răni la nivelul pielii.
3. Rănile stigmaticilor apar în timp ce ei sunt într-o stare extatică, care apare atunci când cineva este cuprins de un anume fel de imagine pe care o contemplă, cedându-i controlul.
4. Stigmatele apar nu numai ca rezultat al închipuirii pasive a unei răni pe propriul trup, dar, potrivit mărturiei acestora, și atunci când închipuirea este însoțită de lucrarea activă a imaginii însăși - cel mai adesea asemenea unei raze sau sulițe ascuțite care iese din rana contemplată și care pătrunde în trupul stigmaticului. Deseori, aceasta se petrece treptat și nu de la prima vedenie, până într-acolo încât imaginea contemplată în timpul răpirii mistice dobândește un control total asupra individului aflat în contemplație.
Dumas a stabilit următoarele criterii generale pentru apariția stigmatelor: toți stigmaticii suferă o durere insuportabilă în părțile afectate ale trupului, indiferent de forma pe care o iau stigmatele - urma unei cruci pe umăr, urme de spini pe cap sau, în cazul lui Francisc din Assisi, răni pe mâini, picioare și coastă. Alături de durere, ei simt o mare desfătare la gândul că sunt vrednici să sufere împreună cu Iisus, să poarte, așa cum a făcut El, păcate de care nu sunt vinovați. [6] (Desigur, aceasta se leagă de dogma romano-catolică a „satisfacerii divine”, învățătură străină Bisericii Ortodoxe.) [7]
Generalizările lui Dumas sunt foarte interesante pentru că implică faptul că în procesul apariției stigmatelor, separat de stare emoțională produsă (o înălțare emoțională a inimii), un important rol este jucat și de a) un element mintal; b) o închipuire mintală care implică o suferință aparte; c) auto-sugestie, cum ar fi o serie de impulsuri mintale și voite în sensul preluării suferințelor prezentate în închipuire; d) sentimente fizice - durere și, în fine, e) apariția semnelor (a rănilor) - stigmatele.
Observațiile lui Dumas cuprind niște factori mai mult decât emoționali (pe care William James îi consideră a fi sursa misticismului) [8] care joacă un rol egal, dacă nu chiar mai mare în apariția stigmatelor. Aceștia pot fi ordonați astfel:
1. O intensă muncă de închipuire mintală,
2. Sugestie,
3. Sentimente senzuale,
4. Manifestări fiziologice.
Semnificația acestora o vom prezenta mai târziu.
Redăm mai jos o scurtă analiză științifică privind stigmatele în general, cu date specifice legate de extazul și vedeniile lui Francisc, așa cum apar ele în lucrarea Fioretti, ceea ce ne va ajuta să înțelegem temeiul vedeniilor, precum și o descriere a fenomenului.
Stigmatele lui Francisc din Assisi, datorate vedeniilor sale, sunt urmare a unei anumite rugăciuni. Este vorba de o rugăciune puternică prin care acesta cerea să simtă și el patimile lui Hristos, în trupul și în sufletul său. În rugăciunea sa, Francisc dorea să aibă parte de acele suferințe nu numai în sufletul său, ci și în trupul său. Astfel, predându-se pe sine unei rugăciuni extatice, el nu renunță la trup, ci chema asupra-i niște simțăminte pământești, adică trupești - cu alte cuvinte o suferință fizică.
Rugăciunea lui Francisc nu a rămas fără răspuns. Cronicile spun că „Francisc s-a simțit cu totul transformat în Hristos”. Această preschimbare nu era numai în duh, ci și în trup; nu numai la nivelul simțămintelor duhovnicești și psihologice, ci și la nivelul celor trupești. Cum se petrecea de fapt vedenia?
Întâi de toate, într-un fel destul de neașteptat pentru el, Francisc văzu ceva pe care l-a zugrăvit ca minunat: un serafim cu șase aripi, asemenea celui înfățișat de Prorocul Isaia, coborându-se din cer la el (întâia parte a vedeniei). Apoi, după ce serafimul se apropie, Francisc, însetat după Iisus și simțindu-se „transformat în Hristos”, începu să-l vadă pe Hristos în serafim, pironit pe o cruce. Potrivit cronicarului, „acest serafim veni așa de aproape de sfânt, încât Francisc putu zări deslușit pe serafim chipul Celui răstignit” (a doua parte a vedeniei). Francisc recunoscu chipul lui Hristos în serafim atunci când Acesta se coborî la el. [9] Atunci simți patimile lui Hristos pe trupul său, dorința lui de a le simți fiind împlinită (a treia parte a vedeniei). Începură apoi să apară stigmate pe trupul său. Se părea că rugăciunea lui înfocată și stăruitoare primea în cele din urmă răspuns. (A patra parte a vedeniei).
Complexitatea uimitoare a vedeniei lui Francisc este ceva deosebit. Peste vedenia de început a serafimului care, aparent, se pogora din cer la Francisc, începe să apară o altă imagine - cea după care înseta cel mai mult Francisc, anume imaginea lui Hristos cel răstignit. Felul în care se desfășoară aceste vedenii ne lasă sentimentul că cea dintâi vedenie (cea a serafimului), atât de bruscă și neașteptată, depășea hotarele închipuirii lui Francisc care dorea să-l vadă pe Hristos cel răstignit și să simtă pătimirile Lui. În felul acesta, putem înțelege cum a reușit o concepție atât de complexă - cuprinzând ambele vedenii, ambele chipuri, serafimul și Hristos – să-și găsească loc în starea de conștiență a lui Francisc.
Experiența lui Francisc din Assisi este deosebită și de un mare interes pentru creștinii ortodocși, deoarece, așa cum am arătat mai sus, nu întâlnim nimic de felul acesta în tradiția Bisericii Ortodoxe, cu lungul ei sir de nevoitori, și nici în istoria trăirilor mistice. De fapt, toate lucrurile de care a avut parte Francisc prin stigmatele sale reprezintă chiar acele manifestări împotriva cărora ne-au prevenit, în repetate rânduri, Părinții Bisericii!
Amintind felul în care nevoitorii Bisericii Ortodoxe înțelegeau cea mai înaltă rugăciune duhovnicească, după cum este înfățișată în Filocalie, trebuie subliniat că ei priveau această rugăciune în contextul nevoințelor lor personale, ca o lucrare sinergică (omul împreună-lucrând cu Dumnezeu) pentru dobândirea desprinderii nu doar de cele trupești sau simțitoare, ci și de gândurile înțelegătoare. Această desprindere este o înălțare duhovnicească nemijlocită a omului către Dumnezeu, atunci când însuși Sfântul Duh se roagă pentru nevoitor cu „suspinări negrăite”. [10] De pildă, Sf. Isaac Sirul, în Îndrumările sale, spune că „sufletul care iubește pe Dumnezeu, întru Dumnezeu și numai întru Dânsul își află pacea. Slobozește-te mai întâi de toate legăturile cele dinafară, apoi inima ta se va putea lipi de Dumnezeu; căci lipirea de Dumnezeu vine după depărtarea de lume.” [11] Cel mai vădit îndemn este cel al Sfântului Nil Sinaitul, care atrage atenția asupra presupusei experieri a Dumnezeirii de care a avut parte Francisc. În Cuvânt despre rugăciune, el previne: „Să nu dorești, nici să cauți vreun chip sau înfățișare la vremea rugăciunii. Să nu tânjești după vedenii ale simțurilor sau după îngeri sau puteri sau după Hristos, căci îți vei pierde mintea, luând lupul drept păstor și închinându-te vrăjmașilor draci. Începutul rătăcirii mintii este slava deșartă, care face mintea să încerce și să-și închipuie Dumnezeirea în oareșicare chip sau înfățișare” [12]
Rugăciunea extatică a lui Francisc a primit răspuns – însă, potrivit cuvintelor Sfinților Isaac și Nil, în chip vădit nu de la Hristos. Cronica spune că „Francisc s-a simțit cu totul transformat în Hristos”, preschimbat nu doar în duh, dar și în trup, adică nu numai la nivelul trăirilor duhovnicești și mintale, ci și la nivelul celor trupești. În vreme ce Francisc era pe deplin încredințat că fusese înălțat către Logosul dumnezeiesc, apariția trăirilor trupești nu poate, după Sfântul Isaac, să vină de la o putere duhovnicește bună.
Trăirile trupești ale lui Francisc pot fi explicate ca fiind lucrarea închipuirii mintii sale, care lucra odată cu extazul spiritual. Este greu de spus, în acest caz, ce anume predomina în rătăcirea lui Francisc: mândria lui religioasă sau psihismul (închipuirea mintală); în orice caz, psihismul era destul de puternic. Acest lucru este adeverit de aspectele neobișnuitei vedenii pe care a avut-o Francisc după ce s-a simțit preschimbat cu totul în Iisus, fiind un caz foarte grav de plani (înșelare sau rătăcire), ce-și are rădăcinile, după Sfântul Nil, în slava deșartă.
Caracterul exagerat al exaltării lui Francisc, care se poate vedea din descrierea vedeniei sale, reiese și mai limpede atunci când o asemănăm cu măreața vedere a lui Hristos avută de Sf. Serafim din Sarov, atunci când slujea ca diacon în Joia Mare. [13]
Spre deosebire de Francisc, Sf. Serafim nu a căutat să se simtă „preschimbat în Iisus”, prin rugăciuni și nevoințe. El se ruga simplu și adânc, plângându-și păcatele. În timpul rugăciunii, ca urmare a deosebitelor sale lucrări de nevoință, a crescut într-însul puterea tainică a Harului, pe care n-a simțit-o și nici n-a conștientizat-o. Aflându-se în fața prestolului (altarului) cu inimă fierbinte, precum în cuvintele lui Ilie din Ekdik: „...Sufletul, depărtându-se de toate cele din afară, se unește cu rugăciunea, iar acea rugăciune, asemenea unei văpăi care cuprinde sufletul așa cum focul învăluie fierul, descoperă cele înfricoșate”, [14] Sf. Serafim s-a văzut deodată în fața tainicei Puteri Dumnezeiești. Sf. Serafim nu și-a închipuit, nici n-a visat, nici nu și-a dorit o asemenea vedenie. Însă atunci când aceasta s-a petrecut, a fost atât de uimit, încât i-au trebuit două ceasuri ca să-și vină în fire. Mai târziu, a povestit însuși ce i s-a întâmplat. Mai întâi, s-a minunat văzând o lumină mai presus de fire, asemenea soarelui. Apoi l-a văzut pe Fiul Omului în slavă, strălucind mai puternic decât soarele, cu lumină negrăită și înconjurat de puterile cerești asemenea unui „roi de albine”. Venind prin poarta de apus (a altarului), Hristos s-a oprit în fața amvonului și, ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat pe cei ce slujeau și pe cei ce se rugau. Apoi vedenia a dispărut.
Pentru studiul nostru, ne vom opri asupra câtorva aspecte din relatarea vedeniei Sfântului Serafim. Mai întâi, spre deosebire de rugăciunea lui Francisc, rugăciunea Sfântului Serafim nu cuprinde nimic care să sugereze, nici măcar pe alocuri, că și-ar fi dorit vreun semn văzut al prezentei dumnezeiești. Cu atât mai puțin se gândea că ar fi fost vrednic de a se „preschimba în Iisus”, așa cum se ruga Francisc. Principala trăsătură a rugăciunii Sfântului era o smerenie adâncă, arătată prin mărturisirea cu glas tare a păcătoșeniei, urmată de o pocăință adâncă. Înțelesul acestui lucru, așa cum au arătat în nenumărate rânduri Părinții Bisericii, este că smerenia adevărată îl păzește pe om să nu cadă în slavă deșartă.
Un al doilea aspect profund al rugăciunii Sfântului Serafim este faptul că el nu cere nici o arătare cerească din partea lui Dumnezeu. În afară de pocăința lui, în rugăciune nu se mai găsește nimic din afară – vreun gând sau vreo închipuire. Desigur, aceasta corespunde pocăinței Sfântului, din cuvintele sale vădindu-se că niciodată nu s-a gândit că ar fi atins cumva vreun nivel de vrednicie când, în ciuda păcatelor sale, să poată cere lucruri sfinte. Dacă ar fi gândit despre sine în acest fel, ar fi alunecat ușor în înșelare. Rugăciunea Sfântului Serafim era menită, dimpotrivă, tocmai pentru ceea ce învrednicit de arătarea dumnezeiască. Sf. Maxim Mărturisitorul, în Întâia Sută despre Dragoste, spune așa: „Cel ce nu a dobândit încă cunoștința lui Dumnezeu însuflat de dragoste, cugetă lucruri înalte despre cele ce face după Dumnezeu. Dar omul ce a primit acestea rostește și el în inimă cuvintele strămoșului nostru Avraam, când i s-a arătat Dumnezeu - Eu sunt pământ și cenușă (Facerea 18:27).”
Potrivit vedeniei Sfântului Serafim, trebuie remarcat că cea mai înaltă stare duhovnicească, dobândită în felul arătat de nevoitorii Filocaliei, se ivește în inima omului în afara sferelor mintale și simțitoare, și, prin urmare, în afara sferei închipuirii mintale. Avva Evagrie, în ale sale Scrieri despre viața făptuitoare - Către Anatolie, spune:
Mintea nu va vedea locul lui Dumnezeu în ea, decât dacă se ridică deasupra tuturor gândurilor despre cele lumești și zidite; și nu se poate ridica deasupra lor decât dacă se slobozește de patimile care o leagă de cele simțite și de gândurile tulburătoare despre acestea. Se va slobozi de patimi cu ajutorul bunelor-săvârșiri și de gândurile simple cu ajutorul cugetării duhovnicești; dar le va goni până și pe ele atunci când i se va arăta acea lumină care, la rugăciunii, arată locul lui Dumnezeu. [16]
De obicei, experierea unirii tainice a omului cu Dumnezeu este, așadar, foarte greu de exprimat în cuvinte omenești. Se întâmplă totuși ca acei oameni ce și-au lucrat despătimirea să primească vedenii, dar în marea lor parte aceste vedenii sunt trecătoare și se arată omului ascuns al inimii - ele vin dinlăuntru. Sf. Isaac Sirul spune: „De ești curat, cerul este întru tine; și întru tine vei vedea îngeri, și cu ei și în ei, pe Domnul îngerilor.” [17] Părinții Bisericii Ortodoxe învață că toate aceste trăiri sunt dincolo de orice așteptare a celui smerit, pentru că nevoința și smerenia sa îl fac să se simtă nevrednic.
Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:
1. Simplitate;
2. Pocăință;
3. Smerenie;
4. O vedenie neobișnuită, dincolo de cele simțite și raționale;
5. Înălțare sau cutremurare duhovnicească.
Accentuând acest din urmă aspect, Sf. Isaac, pomenit mai sus, explică: „...ivirea unei vedenii mai presus de conștiință, dăruită de Puterea de Sus, este primită de suflet - în el netrupește, dintr-odată și pe neașteptate; este descoperită și arătată dinlăuntru pentru că, după cuvintele lui Hristos, „împărăția cerurilor înlăuntrul vostru este. Această vedere înăuntrul icoanei, întipărită în mintea ascunsă (mintea cea de sus) se arată pe sine fără nici un gând despre ea.” [18]
Din cele de mai sus, dacă e să facem o comparație între cele două vedenii și între ce au trăit Francisc și Sf. Serafim prin acestea, găsim o mare deosebire între mistica celor doi. Mistica Sfântului Serafim apare ca o înălțare cu totul duhovnicească, ceva dăruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovnicești, ca o luminare de sus a mintii sale, [19] în timp ce trăirea spirituală a lui Francisc este o mistică născută din voia sa și întunecată evident de propria închipuire și propriile simțiri.
O altă deosebire între cei doi este relația diferită pe care și-o exprimă față de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care trăiește puterea duhovnicească a lui Hristos în inima sa și îl primește pe Hristos în inimă, Francisc primește în închipuirea sa simțiri îndeosebi din viața pământească a lui Hristos. Francisc intră în aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Această trăire a venit la el la Monte La Verna ca din afară.
În același timp cu dorința lui foarte puternică de a trăi patimile lui Hristos, există și hotărârea sa de a imita și alte aspecte pământești ale vieții lui Iisus. Nu numai că și-a trimis proprii „apostoli” în diferite părți ale pământului ca să propovăduiască, dându-le aceleași porunci pe care le-a dat Mântuitorul apostolilor Săi, [20] dar chiar a închipuit înaintea ucenicilor săi, nu cu mult înainte de moartea sa, însăși Cina cea de Taină. „A refăcut”, scrie biograful său, „acea masă sfântă pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Săi pentru ultima oară.” [21] Această faptă nu poate fi îndreptățită de viața sa spirituală, oricât de cât de aspră a fost nevoința lui sau oricâte virtuți ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al gravității căderii sale în înșelare duhovnicească.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să arătăm pe scurt ce înseamnă această stare numită plani. În termeni generali, potrivit Mitropolitului Antonie Hrapovițki, plani [înșelarea sau rătăcirea, în limbajul ascetic românesc, n.tr.] apare de obicei atunci când diavolul îl amăgește pe un om, făcându-l să creadă că a primit vedenii dumnezeiești (sau alte daruri ale Harului). Apoi cel viclean îi întunecă mereu mintea, încredințându-l de închipuita sa sfințenie, și îi făgăduiește puterea de a lucra minuni. Cel viclean îl poartă pe un astfel de nevoitor în vârf de munte sau pe acoperișul unei biserici, și îi arată un car de foc sau un alt lucru minunat care să-l ducă în ceruri. Cel înșelat pășește înainte (primind închipuirea) și se prăvălește în hău, fiind sortit pierii fără de pocăință. [22]
Ceea ce reiese din această scurtă prezentare a înșelării este faptul că omul care trăiește astfel de lucruri cade de regulă într-o formă de mândrie, de obicei slavă deșartă, de unde și închipuirea că a ajuns la o așa înălțime încât crede că nu mai trebuie să vegheze asupra primejdiei păcatului sau a hulei împotriva lui Dumnezeu. Cu adevărat, acesta este un păcat drăcesc și, prin definiție, cel mai greu de dat în vileag - de unde și importanța și stăruinței neîncetate a scrierilor duhovnicești pe ascultarea și smerenia în nevoință până în cea din urmă clipă a vieții pământești.
Am arătat deja mai sus că vedenia lui Francisc cuprinde semne vădite ale înșelării duhovnicești. Ceea ce rămâne este, așadar, o descriere a lucrării și faptelor lui Francisc, care arată măsura misticii sale. Prezentând câteva aspecte ale vieții lui Francisc și comparându-le cu aspecte din viața Sfântului Serafim din Sarov, vom putea trage o concluzie finală privind mistica acestor doi nevoitori. Trebuie arătat aici că evenimentele descrise reprezintă caracteristici generale ale celor doi.
Scrie în Fioretti că odată Francisc nu a reușit să țină un post așa cum se cuvenea, din pricina unei boli. Acest lucru l-a frământat într-atâta, încât s-a hotărât să se pocăiască și să se pedepsească singur. Cronicarul scrie:
...A poruncit oamenilor să se strângă pe o uliță din Assisi, pentru o predică. Când a încheiat predica, le-a spus acestora să nu plece nici unul, până ce nu se va întoarce; s-a dus în catedrală cu mulți frați și cu Petru din Catani, și i-a spus lui Petru să facă ce-i va zice, potrivit votului ascultării și fără împotrivire. Acesta din urmă i-a răspuns că nu poate și că nu trebuie să dorească sau să facă nimic împotriva voii lui [a lui Francisc]. Atunci Francisc și-a dat jos haina și i-a poruncit lui Petru să-i pună o frânghie la gât și să-l tragă afară, pe jumătate gol, înaintea mulțimii căreia îi predicase. Francisc i-a poruncit unui alt frate să umple o cupă cu țărână și, urcându-se în locul unde predicase, să-i verse țărână pe cap. Acesta însă nu l-a ascultat, fiindcă era foarte tulburat de așa poruncă. Însă fratele Petru a apucat frânghia și a început să-l tragă pe Francisc după el, așa cum îi poruncise acesta. El însuși plângea cu amar în timpul acesta, iar ceilalți frați erau scăldați în lacrimi de milă și durere. Când Francisc a ajuns astfel, pe jumătate gol, înaintea mulțimii din locul unde predicase, le-a spus: „Voi și toți cei ce ați părăsit lumea după pilda mea și urmați calea vieții fraților, spuneți despre mine că sunt sfânt, dar mă căiesc înaintea Domnului și a voastră pentru că în vremea bolii mele am mâncat carne și mâncare cu carne”. [23]
Desigur, păcatul lui Francisc nu era atât de mare încât să merite asemenea formă extremă de căință, dar aceasta era o trăsătură constantă a evlaviei lui Francisc. Se străduia să idealizeze orice lucru pe care era silit să-l facă; se străduia să idealizeze chiar și lucrarea de nevoință a pocăinței.
Idealizarea de către Francisc a faptelor creștine de nevoință se poate vedea și din atitudinea lui atunci când făcea milostenie. Semnificativ este felul în care se purta Francisc cu cerșetorii. În ochii lui, aceștia erau niște făpturi de o foarte înaltă ținută, față de ceilalți oameni. Potrivit învățăturii mistice romano-catolice, un cerșetor este purtătorul unei misiuni sfinte, fiind icoana lui Hristos cel sărman și pribeag. De aceea, prin învățăturile sale, Francisc își silea ucenicii să cerșească. [24]
În fine, înflăcărarea idealistă a lui Francisc se poate vedea și din retrăirile de către el a patimilor pământești ale lui Hristos. În biografia lui Francisc stă scris că „îmbătat fiind de dragoste și milă pentru Hristos, fericitul Francisc a luat odată de jos o bucată de lemn. Ținând-o cu mâna stângă, își freca dreapta de ea, asemenea unui arcuș pe o vioară, în timp ce murmura un cântec franțuzesc despre Domnul Iisus Hristos. Cântecul îl făcu să plângă de milă față de patimile lui Hristos și, cu cele mai adânci suspine, căzu în meditație, privind în tăria cerului...” [25]
Nu este nici o îndoială, după cum și biografii lui Francisc dovedesc în mod eufemistic, că acest important întemeietor al Ordinului Franciscanilor era foarte teatral în actele sale de pocăință, arătând destul de vădit că îi lipsește și cea mai elementară trezvie, necesară unei vieți de nevoință ce caută dobândirea adevăratei smerenii. De fapt, ori de câte ori sunt prezentate în Fioretti momentele de smerenie ale lui Francisc, acestora nu le lipsește niciodată presupunerea că îi vorbește Dumnezeu, de pildă prin gura fratelui Leon, [26] sau faptul că se crede ales de Dumnezeu „să vadă în tot locul binele și răul”, atunci când este cercetat de fratele Masseo pentru smerenia sa. [27] Este adevărat că Francisc își înfățișează răutatea și păcătoșenia, dar aceste mărturisiri sunt lipsite de păreri de rău sau de vreun alt semn că s-ar socoti nevrednic înaintea lui Dumnezeu. Deși vorbea adesea despre smerenie și le dădea franciscanilor învățături în această privință, el însuși s-a smerit în foarte puține momente din viața sa, deși aceste momente singulare au fost deosebite; însă, chiar și așa, a existat întotdeauna un element de exagerare și de melodramă. Nimic nu poate fi mai lămuritor în această privință decât propriile cuvinte către frații de mănăstire. La un moment dat, le-a spus ucenicilor: „Nu văd la mine nici un păcat pentru care să nu fi făcut mărturisire și pocăință. Căci Domnul, în mila Sa, mi-a dat darul de a vedea deslușit în rugăciune cu ce i-am greșit sau plăcut.” [28] Evident, aceste cuvinte sunt foarte departe de adevărata smerenie. Ele seamănă mai degrabă cu vorbirea omului mulțumit de sine (fariseul) care, în pildă, stătea în templu, în timp ce vameșul stătea umil într-un colt, rugându-l pe Dumnezeu cu smerenie adevărată: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.
Atunci când punem alături faptele de „smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire. Acolo, luptându-se cu patimile, [29] Sf. Serafim striga cu cuvintele vameșului, iarăși și iarăși: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Nu este nimic exaltat aici, nici o înfățișare ostentativă. Sf. Serafim se referă, pur și simplu, la singurele lucruri care i-au mai rămas pentru a dobândi iertarea, adică a. recunoașterea patimilor sale; b. căință pentru starea sa duhovnicească rea; c. nevoia de a birui patimile; d. conștientizarea neputinței și nevredniciei sale de a face singur aceasta; e. chemarea sinceră și arzătoare a milei Domnului.
Chiar și în ultimii ani ai vieții, după ce Sf. Serafim a avut parte de multe experiențe duhovnicești mai presus de fire precum și de o părtășie nemijlocită cu Dumnezeu, el nu a căzut niciodată în mulțumirea de sine sau în îngăduință față de sine. Se poate vedea aceasta din deja cunoscuta discuție cu N. Motovilov,[30] precum și din discuția cu monahul Ioan, atunci când aceștia au avut parte, prin Harul Domnului, de o lumină neobișnuită. Într-adevăr, Sf. Serafim nici nu a putut descrie mai apoi acea trăire luminoasă. De asemenea, se știe prea bine că Sf. Serafim primise deosebitul dar al înainte-vederii, ca și pe cel al prorociei. Inimile oamenilor care veneau la el i se arătau asemenea unei cărți deschise, dar niciodată nu și-a stricat aceste minunate daruri primite prin asumarea vreunei importanțe sau prin vreo îngăduință. Cuvintele și faptele sale (opuse celor ale lui Francisc din Assisi - acesta credea că și-a ispășit păcatele și că acum este bineplăcut lui Dumnezeu) sunt pe potriva învățăturilor nevoitorilor Filocalici, despre omul smerit. Iată cuvintele Sfântului Isaac Sirul:
„Cei cu adevărat curați cugetă întotdeauna în inima lor că sunt nevrednici de Dumnezeu. Și că sunt cu adevărat curățiți se vede din faptul că se văd pe sine vrednici de plâns și nevrednici de grija lui Dumnezeu, și mărturisesc aceasta într-ascuns și pe fată, și fac acestea prin Sfântul Duh, astfel că nu rămân fără de griji și nevoință, care le sunt de folos cât timp petrec în această viață.” [31]
Mișcările sufletești ale lui Francisc către smerenie, asemenea întâmplării descrise mai sus și care a avut loc în piața din Assisi, erau în general momente rare. De obicei smerenia lui apărea nu ca un sentiment, ci ca o recunoaștere rațională a slabelor lui puteri în comparație cu puterea dumnezeiască a lui Hristos. Aceasta se vede deslușit din vedenia pe care a avut-o pe Monte La Verna, când „două lumini deosebite” - după cum spune cronica - „s-au ivit înaintea lui Francisc: una în care l-a recunoscut pe Creator, iar cealaltă în care s-a recunoscut pe sine. Și în acea clipă, văzând acestea, el s-a rugat: Doamne! Ce sunt eu înaintea ta? Ce însemnătate am eu, un vierme neînsemnat al pământului, sluga ta neînsemnată, pe lângă puterea Ta?” Prin această recunoaștere, Francisc, în acea clipă, era cufundat în contemplarea în care a zărit adâncimea nebănuită a milei dumnezeiești și prăpastia nimicniciei sale.
Inutil s-o mai spunem, această primă relatare a celor două lumini „deosebite” arată caracterul cognitiv al cererii sale adresate ulterior lui Dumnezeu - care, în esență, reprezintă o comparație foarte îndrăzneață. Apare deci o contradicție gravă în relatare, care nu poate fi comparată în nici un fel cu lucidele relatări scripturale sau patristice despre smerenie.
Smerenia Sfântului Serafim, așa cum am arătat, nu era o vedere rațională a păcatelor sale, ci o trăire profundă și statornică. În învățăturile sale, atât cele vorbite cât și cele scrise, nu se arată nicăieri că el se compara cu Dumnezeirea, trăgând astfel concluzii despre starea sa duhovnicească. El s-a preocupat neîncetat de o singură mișcare sufletească: cea dată de nevrednicia sa, care duce la zdrobirea inimii. Theofan Zăvorâtul, un nevoitor rus din Biserica Ortodoxă, a vorbit astfel despre aceasta: „Domnul îl primește doar pe omul care se apropie de El cu un simțământ al păcătoșeniei. Astfel, El respinge pe toți cei care se apropie de El cu un simțământ de curăție.” [32]
Dacă, în urma celor de mai sus, ar trebui să tragem acum o concluzie despre smerenia lui Francisc în temeiul învățăturilor ascetice pentru monahi privitoare la smerenie, din Filocalie, atunci misticul latin nu pare să fie o pildă de smerenie creștină. La gândul că îi bineplăcea lui Dumnezeu, el adăuga, în bună parte, și gândul curăției proprii. În cadrul acestui studiu ortodox asupra misticii lui Francisc, se poate spune același lucru și despre cele relatate în romanul lui Lev Tolstoi, Părintele Serghie: „El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări și, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât mai mult simțea o slăbire, o preschimbare a luminii duhovnicești a adevărului într-însul.” [33]
Amintindu-ne de îndemnul Sfântului Nil, amintit mai sus, această tristă cercetare a roadelor duhovnicești ale ascetismului lui Francisc este un corolar; o înșelare premergătoare celei deosebit de grave pe care a avut-o pe Monte La Verna, unde a vestit că și el a devenit un mare luminător.
Astfel, gândul lui Francisc că și el era tot o „lumină”, că a primit darul de a ști cum să se facă bineplăcut lui Dumnezeu, este combătut de cuvintele părintelui vieții de nevoință, Antonie cel Mare, care învață că dacă omul nu are cea mai adâncă smerenie, o smerire din toată inima, din tot sufletul și trupul său, atunci nu va moșteni Împărăția lui Dumnezeu. [34] Aceste cuvinte ale Sfântului Antonie arată că numai smerenia adâncă poate scoate afară gândul viclean care duce la înălțarea de sine și la mulțumirea de sine. Numai această smerenie, pătrunzând în trupul și sângele nevoitorului, poate, potrivit duhului învățăturii nevoitorilor creștin ortodocși, să-l mântuiască de legăturile pătimașe ale cugetului mândru.
Smerenia este singura putere care poate lega mintea de jos cu mișcările ei pătimașe [35], făurind în sufletul omului acel pământ bun pentru creșterea nestânjenită a mintii de sus [36] și ducând, apoi, prin Harul Domnului, la cea mai înaltă treaptă a vieții de nevoință - cunoașterea lui Dumnezeu.
„Omul înțelept întru smerenie”, spune Sf. Isaac Sirul, „este izvorul tainelor veacului ce va să fie.” [37]
Încheiere
Pricina de căpătâi care a nimicit viața ascetică a lui Francisc poate fi atribuită stării fundamentale a Bisericii romano-catolice, în care a crescut și a fost învățat acesta. Date fiind acele vremuri și starea Bisericii Romane în ansamblu, adevărata smerenie nu se putea ivi în sufletul oamenilor. „Vicarul lui Hristos pe pământ”, cu ale sale pretenții de autoritate duhovnicească și temporală, era un reprezentant al mândriei duhovnicești. Nu se poate închipui o mândrie mai mare decât gândul infailibilității personale [38]. Această cădere nu putea să nu afecteze spiritualitatea lui Francisc și, în general, spiritualitatea romano-catolicilor. Asemenea Papei, și Francisc suferea de mândrie. Acest lucru se poate vedea din cuvântul său de despărțire către franciscani, atunci când a rostit: „Acum mă cheamă Dumnezeu, și vă iert pe toți, fraților, atât pe cei de aproape, cât și pe cei de departe, de toate greșelile și răutățile, și vă șterg păcatele atât cât îmi stă în putere”. [39]
Aceste cuvinte arată că pe patul de moarte, Francisc însuși se simțea destul de puternic încât să ierte păcate, asemenea Papei. Se știe că iertarea păcatelor, în afara Tainei Spovedaniei și a Împărtășaniei, era un atribut exclusiv papal [40]. Asumarea de către Francisc a acestui prerogativ trebuie să se fi făcut pe temeiul credinței în sfințenia proprie.
Spre deosebire de el, nevoitorii sfintei Ortodoxii nu și-au îngăduit niciodată să-și atribuie dreptul de a ierta păcate. Toți au murit cu gândul proprii păcătoșenii și cu nădejdea că Dumnezeu, în mila Sa, le va ierta păcatele. Este de ajuns să ne amintim cuvintele marelui nevoitor din Thivaida veacului al cincilea, Sfântul Sisoe. Înconjurat de frații strânși lângă patul său de moarte, el părea să vorbească cu făpturi nevăzute, după cum spune cronica; frații l-au întrebat: „Părinte, spune-ne cu cine vorbești?” Sf. Sisoe a răspuns: „Sunt îngerii care au venit să mă ia, dar mă rog de ei să îmi mai lase răgaz de pocăință.” Atunci când frații, știind că Sisoe era desăvârșit în virtuți, au răspuns „Tu nu ai nevoie de pocăință, părinte”, Sfântul le-a zis: „Adevărat vă spun, nici nu știu dacă am pus început pocăinței.” [41]
În sfârșit, așa cum am arătat mai sus, mistica lui Francisc din Assisi arată că acest mult-cinstit întemeietor al Ordinului Franciscanilor și-a trăit viața într-o înșelare crescândă, începând din clipa în care a auzit porunca de a înnoi biserica romano-catolică, în vedenia lui Hristos cel răstignit avută pe Monte La Verna, și până în ceasul morții sale. Oricât de uimitor le-ar putea părea unora, el a avut multe trăsături specifice lui Antihrist, care se va arăta și el feciorelnic, virtuos, foarte moral, plin de dragoste și milă, și care va fi privit ca sfânt (ba chiar ca Dumnezeu) de către cei care au înlocuit Sfânta Predanie a Bisericii cu un romantism carnal.
Lucrul trist este faptul că dobândirea unei adevărate legături duhovnicești cu Hristos nu a fost niciodată posibilă pentru Francisc, căci, aflându-se în afara Bisericii lui Hristos, îi era cu neputință să primească Harul dumnezeiesc sau vreunul dintre darurile Sfântului Duh. Darurile sale, însă, au venit de la un alt duh.
Note de final (trimiterile sunt în mare parte către edițiile în limba engleză a lucrărilor menționate)
1. Guerier, V., Francisc.
2. Luisa Lato, în vârstă de 17 ani, având de obicei o sănătate bună, cădea în fiecare zi de vineri într-un extaz; îi curgea sânge din coastă și pe palmele și picioarele ei apăreau răni de felul celor de pe trupul Mântuitorului, așa cum sunt ele reprezentate pe crucifixe.
3. Guerier.
4. Ibid.
5. Dumas, G., „La Stigmatisation chez les mystiques cretiens,” în Guerier.
6. Guerier.
7. Potrivit ortodocșilor, Crucea nu a fost o necesitate impusă lui Dumnezeu și nici sângele Fiului Său unul-născut un izvor de mulțumire pentru Dumnezeu Tatăl, așa cum învață scolasticii latini. Ideea de „împlinire a dreptății divine a lui Dumnezeu” nu apare nicăieri în Scriptură și nici în scrierile Sfinților Părinți, ci este o născocire a lui Anselm de Canterbury (pe la anul 1100), dezvoltată apoi de Toma d'Aquino pentru a deveni învățătura soteriologică oficială în Apus (spre comparație, a se vedea Athanasie cel Mare, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu).
8. Este evident din comparația făcută în această scriere că „mistica” din Biserica Ortodoxă se află dincolo de toate cele sufletești și raționale. În viața ascetică, norma pentru aceasta o reprezintă despătimirea sau desprinderea de toate nevoile, trăirile și chiar gândurile, fie ele bune sau rele (vezi Avva Evagrie către Anatolie, citată mai sus).
9. Vezi viața Sfântului Isaac Zăvorâtul de la Peșterile Pecerska, God’s Fools. Synaxis Press, Chilliwack, B.C., Canada, 1976
10. Hiper-conștiința, ediția a doua.
11. Kadloubovsky, E. and Palmer, G., Early Fathers from the Philokalia, „St Isaac of Syria, Directions on Spiritual Training,” Faber and Faber, Londra, 1959. (menționată mai departe ca Early Fathers).
12. Early Fathers.
13. Sfântul Serafim de Sarov, (ediția rusă), citată în notele traduse din rusă, vezi mai sus.
14. Filocalia, Vol 3, (ed. grecească).
15. Early Fathers.
16. Op. cit.
17. Works of St. Isaac the Syrian, ediția a treia.
18. Filocalia. Trebuie să menționăm aici că acest cuvânt al lui Isaac Sirul - în sensul că o vedenie este neașteptată - nu trebuie înțeles ca o regulă absolută pentru toate aceste vedenii. Ca excepție, unii asceți sfinți au avut vedenii neobișnuite pe care însă le-au putut anticipa; au avut un fel de presentiment asemenea unei prorocii negândite, o prorocie despre un lucru iminent. Un asemenea lucru i s-a întâmplat Sfântului Serghie din Radonej la sfârșitul vieții. Întâmplarea este descrisă în detaliu în lucrarea rusească Hiper-conștiința (Bibliografia nu i-a fost disponibilă autorului. Citatul provine din notele traduse din rusă, vezi mai sus.)
19. Vezi nota 13.
20. „Mergeți câte doi în toate părțile pământului, propovăduind pacea oamenilor și iertarea păcatelor.” Guerier (conf. Marcu 6:7-12.)
21. Guerier.
22. Antonie Hrapovițki, Mărturisire: Lecturi despre taina pocăinței, Holy Trinity Monastery Press, Jordanville.
23. Guerier (sublinierea noastră).
24. Op. cit.
25. Op. cit.
26. Brown, Raphael, The Little Flowers of St. Francisc. Image Books, Garden City, N.Y., 1958.
27. Ibid.
28. Guerier.
29. Cuvântul patimi, folosit aici, semnifică toate impulsurile contra-naturale ale omului (mândrie, deșertăciune, invidie, ură, lăcomie, gelozie s.a.) care provin din neascultarea și din căderea strămoșilor Adam și Eva.
30. Motovilov, N.A., A Conversation of St. Seraphim. St Nectarios Press, Seattle, 1973 (retipărită).
31. Works of St. Isaac the Syrian, ediția a 3-a, predica 36.
32. Collected Letters of Bishop Theophan, partea a doua, Scrisoarea 261.
33. Posthumus Artistic Works of L. Tolstoy, Vol 2.
34. Filocalia, Vol 1.
35. Hiper-conștiința, Despre patimile mintii, ediția a 2-a.
36. Vezi mai sus, Despre mintea de jos și mintea de sus.
37. Works of St. Isaac the Syrian, pag. 37.
38. Compară cu Dostoievski, Marele Inchizitor în Frații Karamazov.
39. Sabbatier.
40. În secolul 15, Luther a protestat împotriva acestei prerogative exprimată prin acordarea de indulgențe.
41. Lives of Saints, Book 11.
Articolul de mai sus a fost publicat inițial în revista Synaxis: Orthodox Christian Theology în the 20th Century, Vol. 2, sub semnătura lui George Macris (acum plecat la Domnul), care a fost preot în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor, în Portland, Oregon. Revista Synaxis este publicată de mănăstirea Noul Ostrog din Canada.
Francisc de Assisi
În OCA [Biserica Ortodoxă din America], avem o mare devoțiune către Sf. Francisc de Assisi, iar mulți dintre noi au icoane ale lui... Opoziția episcopului dvs. față de acest mare creștin este ciudată. Am citit o afirmație în care el spunea că deși îi plac unele dintre poeziile Sfântului Francisc, totuși acesta nu a fost un Sfânt, ci s-a aflat în rătăcire. Nici un scriitor sau părinte ortodox nu a spus vreodată așa ceva. Nicholas Zernov l-a comparat odată pe Sf. Francisc cu Sf. Serafim de Sarov. Opinia episcopului dvs. nu este tradițională, după părerea mea, iar cei care aduc inovații sunt domniile voastre. (M.P., NY)
Biserica Ortodoxă nu îl include pe Francisc din Assisi printre Sfinții ei. Acesta a fost un papist fanatic, a trăit după despărțirea bisericii romano-catolice de Ortodoxie și a practicat o spiritualitate romantică și emoțională, străină de tradițiile duhovnicești ale Ortodoxiei. Deși putem aprecia literatura atribuită lui Francisc, așa cum a arătat Arhiepiscopul Hrisostom al Etnei, cinstirea lui și cu atât mai puțin cinstirea „icoanelor” lui este pe deplin neortodoxă. Nădăjduim că ceea ce ați afirmat că se petrece în OCA este o exagerare; altfel, probabil că ies la iveală rădăcinile greco-catolice ale acelei jurisdicții și trebuie lucrate niște îndreptări.
Cu privire la Părinții Bisericii, în rândul cărora nimeni nu l-a așezat vreodată pe Nicholas Zernov, Francisc din Assisi nu este foarte apreciat în scrierile patristice. Reprezentativ, Sf. Ignatie (Brianceaninov), cunoscutul episcop-ascet canonizat recent de Patriarhia Moscovei, vorbește despre viața lui Francisc în termenii unei înșelări spirituale:
„Atunci când Francisc a ajuns în ceruri,” scrie un biograf al său, „Dumnezeu Tatăl, văzându-l, a stat o clipă în cumpănă, gândindu-se cui să-i dea întâietate, Fiului Său prin fire sau fiului Său prin har - Francisc.” Ce poate fi mai înfricoșător sau mai nebunesc lucru decât această hulă, ce poate fi mai trist decât această înșelare[?]! [Arena, Cap. 11]
Timp de secole, mai mulți intelectuali ortodocși, printre care Nikos Kazantzakis (1885-1957), cunoscutul scriitor grec, și numeroși scriitori slavi (de exemplu S. Sitianovici [1629-1670], L. Tolstoi [1828-1910] și mulți dintre cei aparținând „Școlii de la Paris” din secolul 20) au fost înșelați de viziunea romantică și teatrală a Apusului asupra sfințeniei, viziune necunoscută nici în Răsărit, dar nici în Apus înainte de Marea Schismă (cu excepția simptomelor de înșelare spirituală), surprinsă însă foarte bine în cinstirea lui Francisc din Assisi. Nu numai că aceste persoane au contribuit la stricarea credinței noastre ortodoxe, stricare care încă afectează Biserica, dar unii au și trădat Biserica și și-au pierdut credința. Genul de fermitate cu care catalogați ca neortodoxă părerea absolut ortodoxă a Arhiepiscopului Hrisostom despre Francisc din Assisi, trebuie s-o spun, este un prim pas în procesul prin care au căzut aceste persoane în rătăcire. Vă rugăm pe dumneavoastră și pe toți cei care au o evlavie personală, emoțională, față de aceste noțiuni apusene post-schismă cu privire la sfințenie și față de „sfinții” apuseni post-schismă, să reflectați asupra acestui lucru.