Richard Wurmbrand
În timpul regimului comunist din Europa de est, au existat mulți eroi care au pătimit și murit în închisori pentru că au încercat să-i ajute pe creștinii din spatele Cortinei de Fier.
Unul dintre cei mai cunoscut eroi de acest fel a fost evreul Richard Wurmbrand, pastorul luteran, care a pornit în ascuns o misiune creștină în România în 1945. Din următorii douăzeci de ani, paisprezece i-a petrecut în închisori. Reușind să plece din țară în 1965, el a înființat o misiune pentru trimiterea de Biblii și ajutoare practice către familiile martirilor români.
Richard Wurmbrand a plecat din această viață pe data de 27 februarie 2001, suferind până la sfârșit din cauza rănilor și a tratamentului abuziv suferit în închisorile comuniste. Revista americană AGAIN a publicat în numărul ei din septembrie 1987 un articol semnat de Richard Wurmbrand în care acesta vorbește despre credința și mărturisirea creștinilor ortodocși pe care i-a cunoscut în România.
Părintele Damaschin Christensen a avut ocazia să-l cunoască și să petreacă timp alături de pastorul Wurmbrand, în ultima parte a vieții acestuia. Relatările părintelui Damaschin vorbesc despre apropierea lui Wurmbrand de credința ortodoxă.
Am văzut cu ochii mei
Sunt creștin și provin dintr-o țară ortodoxă - România. Am petrecut paisprezece ani în închisoare pentru credința mea, iar acum misiunea mea este aceea de a-i ajuta pe creștinii prigoniți din țările comuniste. As vrea să vă vorbesc despre câțiva creștini ortodocși pe care am avut onoarea să-i cunosc în acei ani în închisoare. Exemplele și faptele lor au fost pentru mine un permanent izvor de încurajare în acei ani.
Bucură-te totdeauna
Primul a fost un preot arestat și închis la vârsta de șaptezeci de ani. Numele lui era Surianu. Când a fost adus în celulă, cu barba lui albă și cu capul pleșuv, unii dintre ofițerii de la ușă au început să râdă de el. Unul dintre ei a întrebat: „La ce l-au mai adus aici pe popa ăsta?” Celălalt a răspuns cu un rânjet: „Probabil să-i spovedească p'ăilalți”. Acestea au fost cuvintele lor.
Acest preot avusese un fiu care murise într-o închisoare sovietică. Fiica lui era condamnată la douăzeci de ani de pușcărie. Doi dintre ginerii lui erau cu el în închisoare - unul chiar cu el în celulă. Nepoții lui mureau de foame, fiind nevoiți să mănânce din gunoaie. Întreaga lui familie era distrusă. Își pierduse și biserica. Dar omul acesta avea o față așa de luminoasă - pe buzele sale era mereu un zâmbet. Nu saluta niciodată pe nimeni cu „Bună dimineața” sau „Noapte bună”, ci cu cuvintele „Bucură-te totdeauna”.
Într-o zi, l-am întrebat: „Părinte, cum poți să spui 'bucură-te totdeauna' - tu care ai trecut prin asemenea grozăvii?”
Ne-a spus: „Să te bucuri e foarte ușor. Dacă împlinim măcar un cuvânt din Scriptură, unde spune 'Bucurați-vă cu cei ce se bucură.' Acum, dacă unul se bucură împreună cu cei ce se bucură, atunci el are o mulțime de motive să fie plin de bucurie. Eu șad în închisoare și mă bucur că mulți alții sunt liberi. Eu nu merg la biserică, dar mă bucur cu cei care sunt în biserică. Nu pot să mă împărtășesc, dar mă bucur cu cei care pot face aceasta. Nu pot citi Scriptura sau alte cărți sfinte, dar mă bucur cu cei care pot citi. Nu văd flori [n-am văzut niciodată un pom sau o floare în acei ani. Ne aflam sub pământ, într-o închisoare subterană. N-am văzut niciodată soarele, luna, stelele - uneori chiar uitam că există acestea. Nu vedeam niciodată o culoare, ci numai zidurile cenușii și hainele noastre cenușii. Dar știam că această lume există, o lume cu fluturi multicolori și curcubeie], dar mă pot bucura cu cei ce văd curcubeie și cu cei ce văd fluturi multicolori.”
În închisoare era un miros urât. Dar preotul spunea: „Alții au în jurul lor parfumul florilor, iar fetele se dau cu parfum. Alții merg la picnic și se bucură cu familiile și copiii lor. Eu nu-mi pot vedea copiii, dar alții au copii. Iar cel ce se bucură cu cei ce se bucură se poate bucura totdeauna. Pot mereu să fiu vesel.” Așa se făcea că avea o expresie minunată pe chip.
Zâmbetul cerurilor
Am să vă povestesc despre un alt creștin ortodox. Acesta nu era preot, ci un simplu țăran. În tara noastră, țăranii sunt deseori analfabeți. Acesta citise Scriptura, dar nici o altă carte pe lângă ea. Acum stătea în celulă cu profesori, academicieni și alți oameni de cultură care fuseseră întemnițați de comuniști. Acest țăran sărman încerca să-l convertească pe un membru al Academiei de Științe, dar tot ce primea în schimb era numai batjocură.
„Domnule, nu vă pot explica prea multe, dar eu umblu cu Iisus, vorbesc cu El și Îl văd.” „Fugi de-aici cu basmele tale că-l vezi pe Iisus. Cum îl vezi pe Iisus?”
„Păi, nu vă pot spune cum Îl văd. Îl văd. Sunt mai multe feluri de a vedea. În vise, de pildă, vezi multe lucruri. Pentru mine e de-ajuns să închid ochii. Acum îl văd pe băiatul meu în fața mea, acum o văd pe nora mea, acum îmi văd nepoțelul. Oricine poate vedea. Și mai este o vedere. Îl văd pe Iisus.”
„Îl vezi pe Iisus?”
„Da, îl văd pe Iisus.”
„Și cum arată? Cum se uită la tine? Arată liniștit, mânios, plictisit, deranjat sau bucuros că te vede? Zâmbește vreodată?”
„Ați ghicit! Îmi zâmbește.”
„Domnilor, veniți să auziți ce ne spune omul acesta. Face haz de noi. Spune că îi zâmbește Iisus. Arată-mi, cum îți zâmbește?”
A urmat unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea. Țăranul deveni foarte, foarte serios. Chipul lui începu să strălucească. Astăzi în Biserică sunt teologi care nu cred toată Scriptura. O cred numai pe jumătate sau pe sfert. Uneori nu cred minunile. Eu o cred pe toată pentru că am văzut minuni. Am văzut schimbări la față - nu ca a lui Iisus - dar am văzut ceva deosebit. Am văzut fete strălucind.
Pe chipul țăranului apăru un zâmbet. De aș fi fost pictor, aș fi pictat acel zâmbet. Era o umbră de tristețe în el, din cauza sufletului pierdut al învățatului. Dar era și multă nădejde în acel zâmbet. Era și atât de multă iubire și înțelegere, dar și o încredințare că acel suflet va fi salvat. Întreaga frumusețe a cerului era pe chipul său. Chipul său era murdar, dar pe el strălucea zâmbetul minunat al cerurilor.
Profesorul și-a plecat capul și a spus: „Domnule, ai dreptate. L-ai văzut pe Iisus. Și ți-a zâmbit.”
Ortodoxie pură
Acum, să ne întoarcem la preotul acela, Surianu. Era un om așa de fericit. Când eram scoși afară la plimbare, într-o curte în care nu era nici floare, nici iarbă, el lua pe după umeri pe câte un creștin și îi spunea: „Zi-mi povestea ta.”
De obicei oamenii îi povesteau cât de răi erau comuniștii. „M-au bătut și m-au chinuit și mi-au făcut cutare lucru.”
Îi asculta cu atenție; apoi le spunea: „Ai spus atâtea despre comuniști; acum spune-mi despre tine. Când te-ai spovedit ultima oară?”
„Păi... acum patruzeci de ani.”
„Să ședem și să-i lăsăm pe comuniști și pe naziști. Și tu ești păcătos. Spune-mi păcatele tale.”
Toți i se spovedeau. Și eu m-am spovedit lui și îmi amintesc că, cu cât îi spuneam mai multe păcate, cu atât mai frumos și mai iubitor îi devenea chipul. La început m-am temut că, auzind câte făcusem, mă va goni. Dar cu cât i-am spus mai multe lucruri din cele ce făcusem, cu atât se trăgea mai aproape de mine. La sfârșit mi-a spus: „Fiule, ai făcut într-adevăr multe păcate, dar îți spun un lucru. În ciuda tuturor, Dumnezeu te iubește și te iartă. Să știi că a dat pe Fiul Lui să moară pentru tine, iar tu încearcă să faci azi puțin, mâine nițel mai mult, încât să devii bine-plăcut lui Dumnezeu.”
Momentele petrecute cu acest preot au fost printre cele mai frumoase întâlniri din viața mea. El nu mai trăiește. A fost un exemplu a ce înseamnă Ortodoxia. Există o asemenea Ortodoxie. Nu este greu să devii ortodox, dacă ești luteran, baptist sau orice altceva, atunci când dorești această Ortodoxie. Credința lui era Ortodoxie adevărată, Ortodoxie pură. Să ne ajute Dumnezeu să fim cu toții adevărați ortodocși, după exemplul sfinților pictați pe icoane și după exemplul sfinților dintre noi.
O bună mărturie
Era un lot numai pentru preoți, episcopi, pastori, rabini și laici - toți închiși pentru credința lor. Într-o zi a venit un ofițer politic să inspecteze lotul. Toți stăteau drepți. Ofițerul l-a chemat în față pe un tânăr (numele lui era Coceangă) și l-a întrebat: „Ce-ai fost în civilie?”
Acesta a răspuns: „Domnule, ce am fost în civilie voi fi mereu. Sunt preot al lui Dumnezeu.”
„Aha, un popă! Și încă-l iubești pe Hristos?”
Preotul a tăcut preț de câteva clipe - clipe lungi cât o veșnicie - căci știa că soarta sa atârnă de acele câteva clipe. Domnul a spus: „Cine mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, și Eu am să-l mărturisesc pe el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Dar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu am să mă lepăd de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:32, 33). După un moment de gândire, chipul lui a început să strălucească - am văzut multe fete strălucitoare - și cu o voce înceată, dar foarte hotărâtă, a spus: „Căpitane, când am devenit preot știam că în istoria Bisericii au fost omorâți mii de oameni pentru credința lor. Și de fiecare dată când intram în altar în frumoasele haine preoțești, înconjurat de dragostea și respectul credincioșilor, îi promiteam lui Dumnezeu că indiferent dacă ar fi să sufăr, să fiu închis, tot am să-l iubesc pe Hristos.”
„Căpitane”, a continuat el, „mi-e milă de tine. Noi avem adevărul, voi aveți cravașe. Noi avem dragoste, voi aveți zăbrele la celule. Violența și ura sunt un argument prea slab în fața adevărului și dragostei. Dacă îi spânzurați pe toți profesorii de matematică și pe toți matematicienii din lume, cât ar face patru și cu patru? Tot opt ar face. Iar opt cu opt tot șaisprezece.
Nu poți schimba adevărul spânzurându-i pe cei ce spun adevărul. Dacă toți creștinii ar fi spânzurați, tot ar exista un Dumnezeu care este iubire. Și El este și Mântuitor; numele Lui este Iisus Hristos și mărturisindu-se Lui, un om se poate mântui. Și există și un Duh Sfânt, și o ceată de îngeri împrejurul pământului. Și există un rai minunat - iar voi nu puteți schimba adevărul.”
Aș vrea să pot reda tonul cu care a spus aceste cuvinte. Noi, ceilalți, am rămas de rușine pentru că și noi credeam în Hristos, nădăjduiam în Hristos, dar acest om îl iubea pe Hristos așa cum Julieta trebuie să-l fi iubit pe Romeo; așa cum mireasa își iubește mirele.
O iubire care nu moare
Tovarășul meu de suferință, diaconul Ion Stănescu, suferea în închisoare pentru credința lui.
Colonelul Albon, directorul coloniei de muncă forțată, fusese informat de cineva că acesta îndrăznise să predice în celulă. Albon a venit în celulă cu un ciomag și a întrebat cine este vinovatul. Cum nimeni nu a răspuns, directorul a anunțat: „Atunci toți veți pedepsiți”. A început să bată de la un capăt al celulei și au răsunat țipete și lacrimi ca de obicei. Când Albon a ajuns la Stănescu și a văzut că nu se dezbrăcase, a strigat: „Nu ești gata încă? Dezbracă-te imediat!” Stănescu i-a spus: „Este un Dumnezeu în cer și El te va judeca.”
Cu asta, Stănescu își pecetluise soarta. Fără îndoială că urma să fie bătut până la moarte. Dar chiar în clipa aceea a intrat un gardian în celulă și i-a spus: „Tovarășe colonel, sunteți chemat de urgență în birou. Au sosit niște generali de la Minister.” Albon a ieșit în grabă, nu fără a-i spune lui Stănescu la ieșire: „Ne mai vedem noi.” S-a întâmplat că generalii l-au arestat pe Albon (comuniștii se urăsc și se arestează unii pe alții) și, după o oră, Albon s-a întors în celulă, după cum spusese, dar de data aceasta ca deținut.
Mulți dintre deținuți au sărit pe el să-l linșeze. Stănescu l-a apărat însă pe dușmanul înfrânt, cu propriul său trup și a primit mai multe lovituri în timp ce-l apăra de bătaia deținuților. Stănescu era un adevărat preot. Mai târziu, l-am întrebat: „De unde ai avut puterea să faci acest lucru?” El mi-a răspuns: „Îl iubesc pe Iisus. Îl am totdeauna în fața ochilor. Îl văd chiar și în dușmanii mei. Sunt convins că Iisus l-a pus în aceasta situație pentru a nu face lucruri și mai rele.”
Când am fost în închisoare am fost foarte, foarte bolnav. Aveam tuberculoză pe întreaga suprafață a plămânilor și îmi erau atacate și patru vertebre. Aveam și tuberculoză intestinală, diabet, probleme cardiace, icter și alte probleme de care nici nu-mi mai amintesc. Eram pe moarte.
La dreapta mea era un preot pe nume Iscu. Fusese stareț într-o mănăstire. Acest om, cam la patruzeci de ani, fusese atât de chinuit încât era pe moarte. Chipul lui însă era senin. Vorbea despre nădejdea lui în Cer, despre iubirea de Hristos și despre credința sa. Radia de bucurie.
La stânga mea era torționarul comunist care îl chinuise pe preotul cel pe moarte. Fusese și el arestat de tovarășii săi. Comuniștii nu-i urau numai pe creștini sau pe evrei. Ei urau pe toată lumea. Îi urau pe evrei, îi urau pe creștini, îi urau pe antisemiți, îi urau pe anti-creștini; urau pe toată lumea. Un comunist ura pe alt comunist. Se mâncau între ei și se arestau între ei. În închisoare, îl chinuiau pe fostul tovarăș ca pe un creștin.
Așa s-a întâmplat și cu torționarul comunist care îl chinuise pe preot. Fusese și el acum chinuit de tovarășii lui. Acum era pe moarte, iar sufletul său în agonie.
În timpul nopții, m-a trezit spunându-mi: „Pastore, roagă-te pentru mine. Nu pot muri, am făcut atâtea crime groaznice.”
Atunci am văzut o minune. L-am văzut pe preotul Iscu, în agonie, cum a chemat alți doi deținuți și, sprijinindu-se pe umerii lor, încet-încet, a trecut pe lângă patul meu, s-a așezat pe marginea patului torționarului său și a început să-l mângâie pe cap – niciodată nu am să uit gestul acela. Mă uitam cum cel chinuit îl mângâia pe cap pe chinuitorul său! Aceasta este adevărata iubire: Preotul, în slăbiciunea sa, a găsit o mângâiere pentru ucigașul său! Îl mângâia și-i spunea: „Erai tânăr. Nu-ți dădeai seama ce faci. Te iubesc din toată inima!” Dar el nu rostea numai aceste cuvinte. Poți spune „dragoste” și aceasta să nu fie decât un cuvânt din opt litere. Dar preotul Iscu îl iubea cu adevărat pe torționarul său: „Te iubesc din toată inima”. Apoi a continuat: „Dacă eu, care sunt un păcătos, pot să iubesc atât de mult, închipuie-ți-L pe Iisus, care este dragostea întrupată, cât de mult te iubește. Și toți creștinii pe care i-ai chinuit, acum te iartă, te iubesc și Hristos te iubește cu ei și prin ei. El vrea ca tu să fii mântuit cu mult mai mult decât dorești tu să fii mântuit. Te întrebi dacă păcatele tale pot fi iertate? Da. Și nu numai atât. Iisus vrea ca tu să fii cu El în cer. El este iubirea însăși. Nu trebuie decât să te întorci spre El și să te căiești.”
În celula în care nici o intimitate nu era cu putință, am auzit, fără să vreau, spovedania pe care un criminal a făcut-o victimei sale. Viața este mai plină de fiori decât orice carte. Nici un autor n-a putut scrie asemenea lucruri. Cel torturat și pe moarte asculta spovedania celui care-l torturase. Victima i-a dat criminalului dezlegarea păcatelor. S-au rugat împreună, îmbrățișându-se unul pe altul, după care preotul a fost dus înapoi la patul său de către cei doi deținuți. Amândoi au murit în aceeași noapte. Era ajunul Crăciunului. Dar nu era un Crăciun în care doar ne aminteam că acum aproape două mii de ani, Iisus s-a născut în Betleem. Era un Crăciun în care Iisus se născuse în inima unui criminal comunist.
Acestea sunt întâmplări pe care le-am văzut cu ochii mei.
Richard Wurmbrand: Alergarea către țintă
Ieromonah Damaschin Christensen, Măn. Sf. Gherman de Alaska, California SUA
Comunitatea și mănăstirea noastră Sf. Gherman are de mult timp un respect deosebit pentru viață, mărturia și lucrarea lui Richard Wurmbrand, un evreu convertit la Creștinism, care a suferit paisprezece ani în închisorile comuniste din România, din cauza activității sale creștine neobosite. În anul 1979, co-fondatorul nostru, pr. Seraphim Rose le-a vorbit despre pastorul Wurmbrand seminariștilor și pelerinilor sosiți la mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, statul New York. În anii care au urmat noi am corespondat cu Wurmbrand, i-am trimis materiale ortodoxe și ne-am revăzut cu el cu mai multe ocazii.
În 1996, comunitatea noastră a intrat în legătură cu un bărbat care a fost și el în închisorile comuniste din România, în aceeași perioadă cu pastorul Wurmbrand și din aceleași motive: preotul ortodox Gheorghe Calciu. Pr. Seraphim Rose vorbise foarte mult și despre pr. Calciu și despre curajul său de a-l propovădui pe Hristos în România. Am fost foarte bucuroși și aflăm că acum se află în America și că puteam învăța din credința, înțelepciunea și experiența sa.
Am aflat apoi că pastorul Wurmbrand și părintele Calciu erau prieteni. Pr. Calciu ne-a povestit că Wurmbrand i se mărturisise de mai multe ori în Statele Unite, dar nu ca o spovedanie, dat fiind că Wurmbrand era pastor luteran. Înainte de aceste discuții, în care își mărturisea luptele, pastorul Wurmbrand își făcea întotdeauna cruce. De altfel, el se spovedise unui preot ortodox vreme de mulți ani, în perioada în care fusese închis în România. El i-a povestit aceasta părintelui Calciu, când l-a cunoscut în Pennsylvania, în anul 1989. Într-o scrisoare recentă, pr. Calciu ne-a povestit despre ce i-a spus pastorul Wurmbrand:
Pastorul Wurmbrand se afla în infirmeria închisorii, într-o situație foarte gravă. Majoritatea celor din acea închisoare trebuia să moară.
Într-o zi a sosit un nou lot de deținuți. Printre ei se afla un foarte umil preot de țară. Era atât de umil încât toți gardienii făceau glume pe seama lui. Deținuții se aflau în curte - un loc special împrejmuit cu un gard - iar paznicul i-a adus pe noii sosiți, toți în zeghe.
Paznicul le-a spus: „Hei, băieți, iată un popă. A fost trimis aici de conducerea închisorii ca să asculte ultima voastră spovedanie - a tuturora.” Era o aluzie că toți cei de acolo urmau să moară, inclusiv preotul.
Pastorul Wurmbrand a povestit că gardianul rostise o profeție: în mai puțin de șase luni, toți au venit la preot și s-au spovedit. Wurmbrand a fost printre primii.
În anul 1998, pastorul Wurmbrand se afla într-o stare critică, internat într-un spital din California. Nu mâncase de zece zile și arăta pe moarte. A fost întrebat ce pastor vrea să vină la el, iar el l-a cerut pe părintele Calciu. Părintele Calciu a primit un telefon și s-a pregătit să vină, dar pericolul a trecut și Wurmbrand s-a simțit mai bine. Totuși, situația lui nu era bună și a trebuit să meargă la un sanatoriu catolic, în orașul Torrance din California. În iulie 1998, pr. Calciu a mers să-l viziteze. La scurt timp după aceea, el ne-a trimis următoarea scrisoare:
Pastorul Wurmbrand a fost foarte bucuros să mă vadă. Se află într-un sanatoriu și este foarte slăbit: nu poate înghiți nimic, nici măcar salivă. L-am găsit dormind, pentru că nu voia să fie obosit, ca să poată vorbi mai mult cu mine. După jumătate de oră s-a trezit și a fost scos într-un cărucior într-o mică grădină, unde se află o statuie a Maicii Domnului. Am vorbit cu toții preț de câteva minute: soția sa, Sabina, două doamne din România, Nicolae Popa și o călugărită tânără.
După aceea am rămas singur cu Richard. Am început să ne amintim de vremurile din închisori, iar el și-a amintit ceva foarte emoționant. Mi-a spus: „Eram în închisoare cu diferiți oameni: ortodocși, catolici, români, unguri, germani, etc. Am observat că Axionul Maicii Domnului există în toate limbile, mai puțin în ebraică.
M-am hotărât să compun acest imn în ebraică, pentru că Maria a fost evreică și ea vorbea această limbă.” A început să cânte, cu o voce tremurată și slăbită. Melodia era foarte evreiască, compusă de el. Am fost foarte impresionat. Mi-a spus că, în inima lui, iubește Ortodoxia, dar se consideră nevrednic de ea și de aceea nu poate deveni un ortodox deplin.
Dacă mergeți la Richard și vorbiți cu el, cereți-i să vă cânte „Ave Maria”. Și să fiți pregătiți să-l înregistrați. O iubește tare mult pe Maica Domnului și sunt sigur că s-ar bucura ca acest imn să vorbească despre Ortodoxia lui ascunsă. Eu nu am fost pregătit și am ratat ocazia.
Ne-am gândit că aceasta s-ar putea să fie ultima noastră ocazie de a mai vorbi cu pastorul Wurmbrand și am pornit către el aproape imediat după ce am primit scrisoarea părintelui Calciu.
Ieromonahul Gherasim, maica Nina (care a petrecut doi ani într-o mănăstire din România) și cu mine am ajuns la sanatoriu în dimineața zilei de 28 iulie. Wurmbrand ne-a întâmpinat cu dragoste și a fost bucuros să ne vadă. Am mers cu el în aceeași grădină unde vorbise cu pr. Calciu.
Prima lui grijă era ce poate face pentru noi. Am fost impresionați de felul în care el, bolnav și slăbit, voia să-i ajute pe alții.
L-am întrebat cum să facem față prigoanei, dacă și când va veni. Ne-a spus să nu ne temem de prigoane. „Prigoana va veni peste toți creștinii, dar să nu vă temeți.”
Maica Nina l-a întrebat cum trebuie purtată suferința. El a răspuns că i-a fost întotdeauna frică de suferință, dar că atunci când aceasta a venit peste el, s-a bucurat. „Fiți bucuroși!” a exclamat el, „săltați de bucurie!”. După cum ne-a povestit maica Nina ulterior, în ochii lui se oglindea veșnicia.
Maica Nina l-a întrebat despre imnul pe care-l compusese în ebraică pentru Maica Domnului. Ni l-a cântat, iar noi l-am înregistrat pe casetă, așa cum ne sfătuise pr. Calciu. Maica Nina a început să plângă. Când pastorul Wurmbrand a terminat, ne-a spus că Maria fusese cea mai apropiată de Iisus și că fusese singura care-l făcea să-și schimbe voia. (Evident, Wurmbrand vorbea despre minunea prefacerii apei în vin. Potrivit comentariului Sfântului Chiril din Alexandria, acolo Maica Domnului chiar l-a convins pe Fiul ei să facă ceva ce El nu voia; El a prefăcut apa în vin din ascultare față de ea.) Așa cum ne spusese și părintele Calciu, pastorul Wurmbrand avea o mare iubire pentru Maica Domnului.
Au sosit apoi niște prieteni ai pastorului Wurmbrand: o doamnă din România, cele două surori ale dânsei și soțul ei american. Pe pastorul Wurmbrand au început să-l doară picioarele; icnea de durere și a cerut să fie dus înapoi în pat. (După cum am aflat mai târziu, durerea era provocată de o neuropatie avansată a picioarelor, contractată în cei trei ani petrecuți în izolare, când a fost obligat să stea în picioare foarte mult timp, cu extrem de puțină hrană.)
După ce a ajuns în pat, ne-a cântat din nou imnul compus de el în cinstea Maicii Domnului: întâi în engleză, apoi în ebraică. Ne-a povestit împrejurările în care îl compusese: „Eram în închisoare, într-o situație foarte proastă. În închisoare nu este mereu foarte rău. Sunt perioade și perioade. Acum era o perioadă foarte grea. M-am rugat ca lucrurile să se schimbe, dar nu s-au schimbat. Atunci am promis că dacă se vor schimba spre binele deținuților, atunci voi traduce acest imn în ebraică. În cinci minute situația s-a schimbat.”
Am început să cântăm imne ortodoxe împreună cu pastorul Wurmbrand: „Hristos a înviat” și „Sfinte Dumnezeule”, în limba română. Chiar dacă lui îi era foarte greu să cânte, se îneca și tusea, le-a cântat din toată inima.
Eu l-am întrebat dacă ar vrea să-l ungem cu mir și a primit cu bucurie. L-am uns de trei ori pe frunte, pe mâini și pe picioare, cu mir luat de la Sf. Ioan (Maximovici) de Shanghai și San Francisco. Am spus cu voce tare rugăciunea de binecuvântare către Domnul nostru Iisus Hristos, cerând și mijlocirea Sf. Ioan. După ungere, pastorul Wurmbrand s-a simțit mai bine și nu a mai avut semnele acelea vizibile ale durerii.
Am stat acolo aproape trei ore. Ne-am întors seara și ne-am întâlnit cu Sabina Wurmbrand, care a arătat aceeași bucurie ca și soțul ei. Era și ea foarte bucuroasă să ne vadă, în special pe maica Nina. Sabina petrecuse și ea trei ani în temnițele comuniste, alături de călugărițe ortodoxe.
În timpul vizitei noastre, pastorul Wurmbrand ne-a rugat să ne tragem mai aproape de el și să-i dăm un „cuvânt”. Era foarte curios să audă de lucrarea misionară a comunității noastre.
Am fost impresionat de smerenia lui. Când, de pildă, i-am spus de părintele Calciu, el a spus: „Părintele Calciu e un mare om. Îi iubește pe păcătoși. De aceea mă iubește și pe mine.”
I-a cerut Sabinei carnetul de cecuri, pentru că voia să facă o donație maicii Nina, pentru apropiata ei vizită în România. I-am spus că nu este nevoie, dar el ne-a răspuns: „Trebuie să ne arătăm dragostea creștină prin fapte concrete.” (Sabina nu avea la ea carnetul de cecuri, dar i-a trimis apoi maicii Nina o donație consistentă, care a fost oferită ulterior unei edituri ortodoxe din România.)
Apoi Sabina a început să fie îngrijorată de oboseala soțului ei și ne-a rugat să mergem pentru a-l lăsa să se odihnească. Pastorul Wurmbrand nu ne-a lăsat să plecăm și a încercat să amâne cât mai mult plecarea noastră. În cele din urmă, când orele de vizită s-au terminat, am plecat. Și-a exprimat recunoștința față de noi și, când am plecat, ne-a urmărit cu o privire tristă.
Noi înșine ne-am bucurat tare mult de această întâlnire. Am văzut iubirea pastorului Wurmbrand pentru Dumnezeu și pentru aproapele, care a fost încercată în focul prigoanei pentru Domnul nostru Iisus Hristos. De asemenea, am fost martori ai iubirii sale față de Maica Domnului și al respectului manifestat de el față de Biserica Ortodoxă și de tradiția acesteia.