proiectul din 1886–1887 și de ce nu s-a realizat
Bogdan Mateciuc
Astăzi, România și Bulgaria sunt două state vecine, despărțite în cea mai mare parte de Dunăre. Cele două țări au avut însă, în urmă cu aproape un secol și jumătate, o istorie comună mult mai complicată decât ar putea sugera granița actuală.
În anii 1886–1887, când Bulgaria trecea printr-o gravă criză politică și încerca să-și păstreze independența față de influența Rusiei, la Sofia și București a fost discutată o idee care pare astăzi aproape incredibilă: o uniune politică între România și Bulgaria, avându-l pe regele Carol I drept suveran comun.
Nu era vorba despre o anexare a Bulgariei de către România și nici despre dispariția imediată a celor două state. Variantele discutate aveau în vedere fie o uniune personală, în care România și Bulgaria ar fi rămas state distincte, dar ar fi avut același monarh, fie o formă de federație sau confederație, cu instituții naționale proprii, dar cu o politică externă și militară coordonată.
Proiectul nu s-a materializat. Mai mult decât diferențele dintre români și bulgari, abandonarea sa a fost determinată de geopolitica vremii: Rusia considera Bulgaria parte a propriei sale zone de influență și nu privea cu ochi buni apariția unui stat româno-bulgar puternic la Dunăre și Marea Neagră.
Cum a apărut ideea?
Pentru a înțelege proiectul din 1886 trebuie să privim situația celor două țări după războiul ruso-turc din 1877–1878.
România își proclamase independența față de Imperiul Otoman în 1877 și fusese recunoscută ca stat independent prin Tratatul de la Berlin din 1878. Bulgaria devenise, la rândul ei, un principat autonom aflat formal sub suzeranitatea sultanului otoman, tot în urma Tratatului de la Berlin.
Cele două state erau, prin urmare, tinere state balcanice aflate într-o regiune dominată încă de marile imperii europene.
România încerca să-și consolideze independența și să evite transformarea sa într-un satelit al Rusiei. Bulgaria se afla într-o situație mai complicată. Rusia contribuise decisiv la eliberarea Bulgariei de sub dominația otomană și considera că avea dreptul la o influență politică importantă asupra noului stat bulgar.
Această situație a produs treptat o apropiere între București și Sofia.
În România, elita politică privea cu suspiciune încercarea Rusiei de a-și extinde influența în Balcani. În Bulgaria, o parte tot mai importantă a elitei politice devenea la rândul ei ostilă controlului rusesc asupra țării.
Astfel, România și Bulgaria aveau un interes geopolitic comun: să-și păstreze autonomia politică într-o regiune în care Rusia, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman încercau să-și protejeze interesele.
Unirea sau federarea celor două state putea crea, cel puțin teoretic, o putere regională suficient de mare pentru a nu fi ușor dominată de unul dintre imperiile vecine.
Istoricul bulgar Blagovest Nyagulov, într-un studiu consacrat ideilor de federație și uniune personală dintre Bulgaria și România, observă că asemenea inițiative au venit în special din partea bulgară. România era percepută drept un stat mai consolidat instituțional și cu un potențial politic și militar mai mare.
Carol I și Alexandru de Battenberg
Un rol important în apariția proiectului l-a avut relația personală dintre Carol I al României și Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei.
După 1878, România devenise unul dintre statele cele mai stabile din sud-estul Europei, iar Carol I se bucura de un prestigiu considerabil în regiune.
În același timp, Alexandru de Battenberg încerca să-și consolideze poziția în Bulgaria, în condițiile în care Rusia dorea să păstreze o influență considerabilă asupra principatului său.
Relațiile dintre cei doi suverani s-au îmbunătățit în special în perioada crizei bulgare din 1885–1886.
Un moment esențial a fost unirea Bulgariei cu Rumelia Orientală în 1885. Această unire fusese realizată în pofida poziției Rusiei și a provocat o reacție internațională complicată. Serbia a atacat Bulgaria, dar armata bulgară a reușit să respingă atacul.
Pacea dintre Serbia și Bulgaria a fost încheiată la București, în martie 1886. România jucase un rol diplomatic important în soluționarea conflictului.
În acest context, relațiile româno-bulgare au atins unul dintre punctele lor cele mai bune din secolul al XIX-lea.
Proiectul lui Alexandru de Battenberg din 1886
În 1886 apare una dintre cele mai importante forme ale proiectului de uniune.
Potrivit unor surse istorice românești și bulgărești, în timpul întâlnirilor dintre Alexandru de Battenberg și Carol I a fost discutată constituirea unei federații româno-bulgare.
Ideea atribuită lui Alexandru era ca România și Bulgaria să-și păstreze guvernele și autonomia internă, dar să coopereze strâns în domeniul politicii externe și al apărării.
Carol I urma să aibă o poziție dominantă, inclusiv în domeniul militar.
O relatare bazată pe cercetări istorice menționează chiar că cele două țări ar fi trebuit să aibă guverne separate, dar o conducere militară comună în caz de război.
Motivația era în primul rând geopolitică.
O asemenea federație ar fi avut o populație și o armată mai importante decât fiecare dintre cele două state luate separat. În plus, ar fi creat un bloc politic la Dunăre și Marea Neagră capabil să reziste presiunilor Rusiei și Imperiului Otoman.
Unele relatări leagă proiectul și de problema Macedoniei, aflată atunci sub stăpânire otomană. În viziunea unora dintre politicienii bulgari, o cooperare româno-bulgară puternică ar fi putut contribui la schimbarea echilibrului de putere în Balcani.
De la federație la uniune personală
Aici apare una dintre cele mai interesante nuanțe ale poveștii.
Nu a existat un singur proiect definit, redactat și semnat de România și Bulgaria, care să fi fost apoi respins.
Mai degrabă, între 1886 și 1887 au circulat mai multe variante ale aceleiași idei generale: apropierea politică a celor două state, eventual sub autoritatea lui Carol I.
Unele surse vorbesc despre o federație sau confederație, cu două guverne și autonomie internă. Alte surse vorbesc despre o uniune personală, în care România și Bulgaria ar fi rămas state distincte, dar ar fi avut același suveran.
Diferența este importantă.
Într-o uniune personală, România nu ar fi încetat să existe, iar Bulgaria nu ar fi devenit pur și simplu provincie românească. Cele două țări ar fi avut propriile instituții, administrații și legislații, dar aceeași persoană ar fi ocupat cele două tronuri.
Exemplul clasic de uniune personală este tocmai situația în care un monarh conduce două state distincte în baza unor reguli constituționale separate.
În cazul româno-bulgar, persoana respectivă urma să fie Carol I.
O publicație a Academiei Române consemnează informația potrivit căreia, în 1886, regentul bulgar Ștefan Stambolov a susținut ideea unei uniuni personale cu România și i-a propus lui Carol I coroana Bulgariei. Potrivit aceleiași surse, regele român a fost tentat de idee, dar a renunțat în urma presiunilor Rusiei.
Stambolov și ideea unui Carol I rege al Bulgariei
După criza politică din Bulgaria, rolul lui Ștefan Stambolov a devenit esențial.
Stambolov era unul dintre cei mai importanți politicieni bulgari ai epocii și un adversar al dominației politice rusești asupra Bulgariei.
În 1886, Alexandru de Battenberg a fost înlăturat de pe tron în urma unei lovituri de stat susținute de cercuri favorabile Rusiei. A urmat o perioadă extrem de instabilă.
Battenberg a revenit pentru scurt timp, dar în cele din urmă a abdicat.
Bulgaria rămânea astfel fără monarh.
Pentru Stambolov și ceilalți politicieni bulgari care doreau să păstreze independența politică a țării față de Rusia, alegerea unui nou principe era o problemă crucială.
În acest context, Carol I al României a devenit una dintre posibilități.
Carol avea câteva avantaje evidente.
Era deja monarh al unui stat independent. Avea experiență politică și militară. România era relativ stabilă, iar armata română se afirmase în războiul ruso-turc care adusese independența României. În plus, Carol era german de origine și avea legături dinastice și politice care puteau oferi Bulgariei un anumit sprijin european.
Pentru bulgarii anti-ruși, alegerea lui Carol ar fi avut și o semnificație geopolitică foarte clară: Bulgaria s-ar fi apropiat de România și s-ar fi îndepărtat de Rusia.
Daniel Cain, istoric specializat în relațiile româno-bulgare, subliniază însă că povestea trebuie tratată cu prudență. În istoriografia română, episodul a fost uneori transformat într-o „legendă urbană”, deoarece nu avem un document oficial care să demonstreze existența unui tratat de unire propriu-zis. Există însă mărturii și informații privind discuțiile și inițiativele bulgare, inclusiv implicarea lui Zahari Stoyanov.
Această precizare este importantă: a existat un proiect și au existat negocieri și propuneri, dar nu a existat un tratat de unire semnat de cele două state.
Cum urma să fie organizată uniunea?
Din informațiile disponibile rezultă mai multe variante.
În prima variantă, România și Bulgaria urmau să rămână două entități politice distincte, cu guverne proprii și autonomie internă.
Elementul comun ar fi fost monarhul, Carol I, ceea ce ar fi creat o uniune personală.
Într-o variantă mai federală, cele două state ar fi păstrat administrațiile interne, dar ar fi cooperat printr-o politică externă comună și printr-o apărare coordonată.
Carol I ar fi avut, în această variantă, rolul de șef al federației sau de comandant suprem al forțelor militare comune.
Unele surse menționează și ideea ca românii să ocupe poziții importante în structurile militare ale noului sistem, tocmai pentru a garanta independența militară a Bulgariei față de Rusia.
Prin urmare, nu trebuie imaginată o „Românie Mare” care ar fi inclus Bulgaria și ar fi avut capitala la București.
Proiectul era mai apropiat de o monarhie duală sau o federație, în care cele două popoare ar fi continuat să-și păstreze identitatea și o mare parte din instituțiile proprii.
De ce era România interesată?
Din punctul de vedere al Bucureștiului, ideea avea atât avantaje, cât și riscuri.
Un stat româno-bulgar mai puternic ar fi putut deveni un factor important în Balcani. România nu ar mai fi fost singură în fața presiunilor geopolitice venite dinspre Rusia, Imperiul Otoman sau Austro-Ungaria.
În același timp, România avea însă motive serioase să fie prudentă.
Carol I știa că acceptarea tronului Bulgariei ar putea transforma România într-un adversar direct al Rusiei.
Iar Rusia era o mare putere militară aflată chiar la granițele regiunii.
România avea și o relație complicată cu Bulgaria din cauza Dobrogei. În 1878, România primise Dobrogea de Nord, în timp ce Bulgaria primise alte teritorii. Problema frontierelor și revendicările teritoriale bulgare aveau să reprezinte ulterior una dintre principalele surse de tensiune dintre cele două țări. Cercetările istorice asupra relațiilor româno-bulgare de la sfârșitul secolului al XIX-lea evidențiază tocmai problema Dobrogei drept una dintre marile dificultăți bilaterale.
Prin urmare, pentru Carol I, proiectul era tentant strategic, dar extrem de periculos diplomatic.
De ce s-a opus Rusia?
Aici se află probabil cheia eșecului proiectului.
Rusia considera Bulgaria o țară de importanță strategică majoră.
Imperiul Rus contribuise decisiv la înfrângerea Imperiului Otoman în războiul din 1877–1878 și considera că avea interese speciale în Bulgaria.
O Bulgaria aflată sub influența României și condusă de Carol I ar fi schimbat radical echilibrul de putere din Balcani.
În locul unui stat bulgar vulnerabil la presiunea rusă ar fi apărut un bloc româno-bulgar întins de la Carpați până în Balcani și cu acces strategic la Marea Neagră.
Mai mult, Carol I era deja orientat spre o politică externă care încerca să limiteze influența rusă. România intrase în 1883 în sistemul Triplei Alianțe, alături de Austro-Ungaria, Germania și Italia.
Din perspectiva Rusiei, apariția lui Carol I pe tronul Bulgariei putea însemna extinderea influenței politice a taberei adverse în Balcani.
De aceea, când posibilitatea unei uniuni româno-bulgare a devenit mai concretă, presiunea rusă a crescut.
Sursele istorice consemnează că Rusia a amenințat cu ruperea relațiilor diplomatice și că au existat avertismente privind posibilitatea unei intervenții militare în cazul în care Carol I ar fi acceptat tronul Bulgariei.
Pentru România, riscul era enorm. Carol I nu putea transforma o problemă bulgară într-un război ruso-român fără să pună în pericol însăși independența țării.
De ce nu au intervenit marile puteri în sprijinul proiectului?
România spera să poată conta pe relațiile sale cu Germania și Austro-Ungaria.
Problema era că niciuna dintre marile puteri nu dorea un conflict direct cu Rusia pentru proiectul româno-bulgar.
În politica europeană a epocii, Bulgaria era una dintre piesele complicate ale „problemei orientale”, iar orice modificare a echilibrului balcanic putea declanșa o criză internațională.
Apariția unui stat româno-bulgar puternic ar fi schimbat raportul de forțe în sud-estul Europei.
Pentru marile imperii, problema nu era doar dacă românii și bulgarii doreau să coopereze. Întrebarea era cine ar fi controlat noua putere regională și împotriva cui ar fi putut fi folosită.
În asemenea condiții, sprijinul diplomatic pentru proiect nu putea fi garantat.
Lovitura decisivă: alegerea unui nou principe bulgar
În cele din urmă, proiectul a fost abandonat.
În iunie 1887, Bulgaria l-a ales drept principe pe Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha, care avea să devină una dintre figurile centrale ale istoriei Bulgariei moderne.
Alegerea lui Ferdinand a însemnat sfârșitul posibilității ca tronul Bulgariei să fie ocupat de Carol I.
Astfel, proiectul unei uniuni personale româno-bulgare a dispărut din prim-planul politicii europene.
România și Bulgaria au continuat să existe ca state separate.
La numai câteva decenii distanță, relațiile dintre ele aveau să se deterioreze profund.
Ironia istoriei: de la proiectul de unire la rivalitatea pentru Dobrogea
Istoria ulterioară face ca episodul din 1886–1887 să fie și mai interesant.
În momentul în care se discuta un stat comun româno-bulgar, România și Bulgaria puteau fi considerate parteneri naturali împotriva presiunii marilor puteri. Însă interesele naționale aveau să le împingă în direcții diferite.
Problema cea mai importantă era Dobrogea.
După 1878, România controla Dobrogea de Nord, iar Bulgaria revendica teritorii pe care le considera parte a spațiului său național.
În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, România a intrat în conflict cu Bulgaria.
Tratatul de la București din 10 august 1913 a consfințit victoria României și a stabilit, printre altele, modificări teritoriale importante în Dobrogea de Sud – România și-a alipit Cadrilaterul.
Astfel, la mai puțin de trei decenii după ce politicienii bulgari luaseră în calcul o uniune cu România, cele două țări ajunseseră să se confrunte militar.
Această evoluție arată cât de mult se pot schimba interesele statelor într-o perioadă relativ scurtă.
Un proiect care ar fi schimbat istoria Balcanilor
Este dificil de spus ce s-ar fi întâmplat dacă proiectul s-ar fi realizat.
Aici trebuie făcută diferența între istorie și istoria alternativă. Nu putem afirma că un stat româno-bulgar ar fi împiedicat ulterior Primul Război Mondial sau că ar fi devenit o mare putere europeană. Acestea sunt speculații.
Putem însă observa că unirea sau federarea celor două state ar fi creat o entitate geopolitică foarte diferită de România și Bulgaria pe care le cunoaștem astăzi.
Ar fi existat o putere politică întinsă de la Carpați spre Balcani, cu acces la Dunăre și Marea Neagră, cu o armată mai numeroasă și cu interese comune în regiune.
Mai important, proiectul demonstrează că în secolul al XIX-lea ideea de stat național nu era singura soluție imaginată de oamenii politici din Europa de Sud-Est.
Înainte ca naționalismele balcanice să se radicalizeze, existau și proiecte de federații, confederații și uniuni dinastice care încercau să împace interesele mai multor popoare.
România și Bulgaria au fost două dintre țările în care au fost discutate asemenea idei.
Privită de la distanță, povestea proiectului româno-bulgar din 1886–1887 este una dintre acele pagini de istorie care par aproape desprinse dintr-un roman politic.
Un principe bulgar îi propunea regelui României o apropiere politică. Politicienii bulgari vedeau în Carol I un posibil monarh al țării lor. Se discutau formule de federație, confederație sau uniune personală. România și Bulgaria puteau deveni o singură construcție politică fără ca identitățile lor naționale să dispară.
În cele din urmă, însă, geopolitica a fost mai puternică decât proiectul.
Rusia nu dorea să piardă influența asupra Bulgariei, iar România nu era dispusă să-și pună în pericol independența pentru un proiect ale cărui consecințe militare nu puteau fi controlate.
Proiectul româno-bulgar nu a eșuat pentru că era imposibilă ideea unei cooperări între cele două popoare. A eșuat pentru că, în Europa secolului al XIX-lea, orice apropiere politică importantă dintre statele mici trebuia să țină cont de interesele marilor imperii. Iar în 1886–1887, interesul Rusiei a fost mai puternic decât dorința celor care vedeau în București și Sofia nucleul unei noi puteri balcanice.
Vezi și Istoria Cadrilaterului: 1913-1940 | Imperiul vlaho-bulgar al Asăneștilor
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric