Bogdan Mateciuc
Copilașul de patru ani al Mariei moare de cancer. Alți copii apucă doar câteva zile de viață. Tineri în floarea vârstei se sting în urma unor boli grele sau a unor accidente absurde. În urma lor rămân părinți zdrobiți, soți sau soții, copii rămași fără sprijin, toți cu aceeași întrebare arzătoare: cum poate îngădui Dumnezeu asemenea lucruri, dacă El este bun?Aceasta nu este o întrebare teoretică, ci una existențială. Nu se naște din curiozitate, ci din durere. Iar Biserica nu răspunde la ea cu sloganuri, ci cu adevăruri grele, care cer răbdare și smerenie.
Lumea în care trăim astăzi nu este lumea așa cum a fost voită de Dumnezeu la creație. Dumnezeu nu a creat moartea, boala și suferința. Scriptura este limpede: „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu Se bucură de pieirea celor vii” (Înțelepciunea lui Solomon 1,13). Lumea a fost zidită bună, armonioasă, cu omul în comuniune vie cu Dumnezeu și cu semenii săi.
Ruptura a apărut atunci când omul a ales să trăiască fără Dumnezeu, nu printr-o greșeală tehnică, ci printr-un act liber de voință. Căderea lui Adam nu este un episod mitologic, ci începutul unei stricări ontologice: viața s-a rupt de Izvorul ei. De aici au apărut boala, degradarea, moartea. Nu ca pedepse juridice, ci ca urmări firești ale despărțirii de Dumnezeu.
Dumnezeu l-a creat pe om liber. Această libertate nu este decorativă; ea implică riscul refuzului. De atunci și până astăzi, omul repetă același gest: „Nu am nevoie de Tine. Mă descurc singur.” Civilizația modernă a dus acest refuz la rang de virtute. Ne proclamăm autonomi, emancipați, independenți, „spirituali, dar nu religioși”. Când mai vorbim despre Dumnezeu, Îl reducem la o energie vagă, o forță impersonală, un „univers” fără voință și fără chip.
În acest context, a cere ca Dumnezeu să intervină selectiv, punctual, anulând consecințele unei lumi care L-a exclus sistematic, este o contradicție profundă. Nu pentru că Dumnezeu ar fi răzbunător sau indiferent, ci pentru că El nu forțează libertatea omului. Dumnezeu nu este un mecanism de urgență pe care îl activăm când realitatea devine insuportabilă.
Poruncile lui Dumnezeu nu sunt reguli arbitrare, ci descrierea modului firesc de a trăi în armonie cu viața. Când sunt ignorate, nu Dumnezeu pedepsește, ci însăși viața se destramă. Istoria omenirii — marcată de violență, exploatare, războaie, boli, alienare — este istoria unei lumi care a ales să trăiască fără Dumnezeu.
Și totuși, Dumnezeu nu Se retrage din iubire. El rămâne prezent, discret, răbdător. Cei care se întorc la El, care Îl caută ca Persoană vie, nu ca idee abstractă, primesc mângâiere, întărire, sens. Nu li se promite ocolirea suferinței, ci prezența Lui în mijlocul ei.
Suferința celor nevinovați rămâne o taină dureroasă. Ortodoxia nu o explică până la capăt, pentru că nu tot ceea ce este adevărat este și explicabil rațional. Răspunsul final nu este un argument, ci o Persoană: Hristos Cel răstignit, Care nu oferă explicații teoretice, ci intră El Însuși în suferință și moarte, pentru a le birui din interior.
Consecințele alegerilor noastre colective vor rămâne până la sfârșitul acestei lumi. Însă ele nu au ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl are Învierea.