Sfințirea icoanelor, Tradiție sau inovație?

Sfințirea icoanelor, Tradiție sau inovație?

Radu Alexandru

Pentru creștinul ortodox, atât în cadrul liturgic, cât și în viața de zi cu zi, icoana este o realitate sfântă și sfințitoare. Acesta este unul din temeiurile cultului și cinstirii icoanelor, care justifică închinarea înaintea unei imagini sfinte, dar nu și înaintea unui tablou religios.

Practica liturgică actuală din România prevede o rânduială a sfințirii icoanelor, printr-un preot sau un episcop, care le binecuvântează sau le unge cu untdelemn sfințit. Există chiar slujbe speciale pentru sfințirea diferitelor tipuri de icoane: a lui Hristos, a Maicii Domnului, a sărbătorilor etc. Însă nu toate popoarele ortodoxe sfințesc icoanele.

Numeroși teologi din alte locuri și din toate timpurile au semnalat însă faptul că această practică a sfințirii icoanelor a apărut relativ târziu, nefiind conformă cu teologia icoanei, așa cum a fost mărturisită la Sinodul VII Ecumenic. Mai mult, aceștia susțin că sfințirea icoanelor exprimă o vădită influență romano-catolică.

Icoana sfințită prin imaginea celui reprezentat și prin însemnarea numelui său

În vechime nu exista practica sfințirii icoanelor. Găsim o mărturie în acest sens în documentele celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care afirmă că icoana este sfințită prin imaginea celui reprezentat și prin însemnarea numelui acestuia/acesteia, care confirmă prezența.

Până și iconoclaștii invocau ca argument împotriva cinstirii icoanelor lipsa rugăciunilor pentru sfințirea acestora, care să le transfere din domeniul profan în cel sacru. Aceștia susțineau că așa cum a făcut-o pictorul, icoana rămâne mai degrabă profană și fără valoare. Iată răspunsul Părinților: „Fără rugăciune de sfințire, noi cinstim forma Crucii dătătoare de viață. Doar forma Crucii ne este de ajuns pentru ca aceasta să fie sfințită. Prin cinstirea pe care o aducem Crucii, prin semnul Crucii pe care îl facem pe frunte și prin semnul pe care îl facem în aer, ca o pecete, exprimăm nădejdea că ea va alunga demonii. Tot astfel, când înscriem un nume pe icoană, facem să urce cinstirea către prototipul său, și sărutând icoana și închinându-ne ei cu o cinstire potrivită, noi suntem sfințiți. [...] Realizând icoana Domnului, noi mărturisim că trupul Domnului a fost îndumnezeit și cunoaștem icoana ca nefiind nimic altceva decât imaginea care manifesta asemănarea prin imitarea Prototipului. Din această cauză, icoana poartă numele Prototipului, care este singurul lucru pe care îl are în comun cu prototipul însuși. Iată de ce sunt ele vrednice de cinstire și sfinte”.

Patriarhul Nichifor al Constantinopolului ne învață că trebuie să deosebim două moduri de sfințire: sfințirea prin rugăciunile Bisericii - de pilda sfințirea apei la Bobotează - și sfințirea care se face prin urmarea lui Hristos, prin participarea la lucrarea Sa, la cuvintele Sale, la moartea Sa - precum mucenicia. În primul caz, o rugăciune de sfințire este necesară; în al doilea însă, nu. Icoana nu aparține primei categorii, ci celei de-a doua. Așadar, ea este sfântă nu datorită unei rugăciuni de sfințire, ci datorită asemănării cu prototipul și pentru că poartă numele acestuia.

O explicație a sfințirii icoanelor

Problema sfințirii icoanelor s-a pus doar începând cu secolul XVII, iar patriarhul Dositei al Ierusalimului o discuta într-un lung rechizitoriu împotriva „schismaticilor”, adică a romano-catolicilor.

În 1649, mitropolitul Petru Movilă al Kievului a publicat Trebnik-ul (Kiev, 1649) în care include, pentru prima oară într-o lucrare ortodoxă, o serie de slujbe scurte [molitfe] pentru sfințirea icoanelor.

La 1730 a apărut prima rugăciune de sfințire a icoanelor într-un Evhologhion grecesc. Aceasta trebuia rostită de episcop (preot) asupra icoanei nou pictate. De asemenea, rânduiala prevedea ca icoana să fie unsă cu untdelemn sfințit în cele patru colțuri.

Împotriva acestei inovații, Sfântul Atanasie din Paros nega necesitatea unei sfințiri a icoanelor, afirmând că ele sunt lucrătoare datorită asemănării lor cu persoana reprezentată. Sfântul Atanasie insista mult asupra distincției teologice dintre esența și energiile divine, adică esența inaccesibilă și energiile la care creația poate participa. De aceea, noi credem în participarea reală la harul necreat și luminos al lui Dumnezeu. De asemenea, credem că acesta din urmă sfințește atât persoanele reprezentate, cât și icoanele lor.

Sfântul Nicodim Aghioritul a fost de acord cu aceasta și l-a invocat pe patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a spus că sfințirea icoanelor este un obicei „papistaș” și o inovație.

Părintele Stephan Bigam, care a și realizat un studiu teologic mai amplu asupra acestui subiect, afirmă că teologia exprimată în rugăciunile și practica sfințirii icoanelor ne apropie, în mod paradoxal, de atitudinea iconoclastă: „Icoanele sunt plasate deci în categoria obiectelor fabricate de artizani și oferite pentru slujba lui Dumnezeu, spre slava Sa. Iar pentru a inaugura folosirea lor, este rostită o rugăciune de sfințire. Dar întrebarea care se pune este chiar aceasta: icoanele intră în categoria obiectelor de care ne folosim pentru cult sau, mai degrabă, aparțin unei categorii aparte, pentru că ele poartă, spre deosebire de obiectele de cult, asemănarea și numele lui Hristos sau al sfinților? Se pare că introducerea rugăciunii și a stropirii cu apă sfințită sau a ungerii cu untdelemn sfințit presupun că o imagine a lui Hristos sau a sfinților nu se deosebește de celelalte obiecte de cult care, prin sfințire, stropire și ungere, devin vrednice de a fi introduse în slujirea liturgică a Bisericii. Prin rugăciunile și gesturile preotului, o imagine nesfințită, profană, trece în categoria sfintelor icoane. Dar nu este oare chiar aceasta poziția apărată de către iconoclaști? Imaginile sfinte sunt pe nedrept numite sfinte, deoarece nu există rugăciune de sfințire pentru a le strămuta din categoria profană în spațiul sacrului, spuneau aceștia”.

Necesitatea sfințirii icoanei – după cum explică părintele Nikolai Ozolin – a apărut într-o vreme în care imaginea a încetat să fie conformă cu „chipul” zugrăvit, în accepțiunea străveche a cuvântului. Adică, atunci când au încetat să exprime în mod vădit sfințenia celui reprezentat. Credincioșii, după toate aparențele, erau îngrijorați de această neconcordanță și veneau la preot pentru ca slujitorul să facă ceva pentru ca imaginea să devină sfințită.

„Sfințirea ne-icoanei nu va face din ea o icoană”

Tot părintele Ozolin atrage atenția asupra faptului că ritualul sfințirii nu poate să facă din orice imagine o imagine sfântă: „Dacă imaginea, prin stilul său și particularitățile stilistice nu este o icoană, ea nu poate deveni icoană doar prin stropirea cu aghiazmă. De aici rezultă că singura accepțiune a actului sfințirii icoanei este acela în care chipul pictat este acceptat de Biserică, adică prin aceasta să se recunoască că respectivul chip (prin calitățile sale) poate participa la viața liturgică a Bisericii. Iar credincioșii într-adevăr se pot ruga în fața acestei icoane, iar chipul trebuie să ajute rugăciunea. În acest caz, preotul sau episcopul poate săvârși sfințirea: după o examinare atentă (slujitorul trebuie să înțeleagă astfel de chestiuni), acesta poate spune „da”, dacă vom sfinți acest chip, el va putea sluji intereselor Bisericii. Dacă reprezentarea nu întrunește calitățile necesare, atunci slujitorul poate spune categoric: „Nu, această imagine nu o voi sfinți pentru că sfințirea ne-icoanei nu va face din ea o icoană”.

Pierderea sensului icoanei

Această problematică este cu atât mai actuală cu cât icoana autentică, imaginea sfântă, suferă astăzi de o relativizare evidentă. De la imaginea lui Hristos sau cele ale sfinților de pe coperțile cărților sau din ziare - alăturate uneori unor imagini de-a dreptul scandaloase - până la iconițele pietiste de pe diverse tarabe din ograda locașurilor de cult, având pe verso scris cu litere mari „SFINȚITĂ”, toate acestea sunt expresia unei înțelegeri greșite a teologiei icoanei.

Mijloacele tehnologice moderne au contribuit din păcate negativ la această stare de fapt. Trăim vremea când icoanele autentice sunt rare nu numai în pangarele bisericilor, ci și pe iconostasele lor. Asta pentru că ne este mai la îndemână icoana ce iese de sub tipar, decât cea care se naște sub penelul iconarului. Astăzi, dacă ai suficient tuș și beneficiezi de mijloacele tehnice, aduci la lumină mulțime de icoane. Numai că icoana nu va putea fi niciodată supusă rigorilor producției în masă. Iconarul, pe linia Tradiției, se roagă pictând și pictează rugându-se. În acest sens, iconarul este un adevărat teolog. Teologia sa tălmăcește Cuvântul nu prin cuvânt, cât prin linie, formă și culoare.

Poate nu atât de icoane autentice ducem noi astăzi lipsă și nici de adevărați iconari. Lipsa o purtăm fiecare în suflet pentru că am pierdut sensul profund al icoanei. Ea nu ne mai conduce spre Prototip pentru că noi nici măcar nu-l mai căutăm. Icoana autentică vorbește astăzi lumii într-o limbă pe care mulți dintre noi am încetat să o mai vorbim. O limbă aproape „moartă” pentru o lume ce pășește cu pas grăbit către propria moarte. Totuși, mesajul icoanei înseamnă mai presus de toate părtășie la Viață.

În acest sens, nu trebuie să pierdem din vedere, după cum spune Vladimir Lossky, accentuând personalismul icoanei, că aceasta reprezintă „începutul vederii față către față”. Cu alte cuvinte, vederea lui Dumnezeu începe, într-un anume sens, din viața aceasta prin icoană.

Credința noastră Apologetică