Bogdan Mateciuc
Biserica Ortodoxă este adesea percepută ca o tradiție religioasă relativ compactă, definită prin continuitatea liturgică și prin păstrarea credinței transmise din primele secole ale creștinismului. În realitate, istoria creștinismului răsăritean este plină de schisme, erezii, mișcări disidente și comunități religioase desprinse din mediul ortodox.
Unele dintre aceste grupări au fost condamnate ca eretice încă din Evul Mediu. Altele au apărut mult mai târziu, în special în Rusia, ca reacție la corupția clerului, la autoritatea Bisericii, la reformele liturgice sau la alianța dintre Biserică și stat.
Printre cele mai interesante se numără bogomilii, strigolnicii, iudaizanții, vechii credincioși, hliștii, molocanii, duhoborii și skopții. Ele nu au avut aceeași doctrină și nici aceeași origine. Unele au păstrat elemente creștine tradiționale, dar au respins autoritatea clerului; altele au adoptat idei dualiste sau mistice; iar unele au ajuns la practici extreme.
Este importantă însă o precizare: nu toate aceste grupări pot fi numite, în sens strict, „schisme ale Bisericii Ortodoxe”. Bogomilismul, de exemplu, a fost o mișcare dualistă medievală care a apărut în lumea creștină balcanică și s-a opus radical Bisericii. Vechii credincioși reprezintă, în schimb, rezultatul unei adevărate schisme interne a Bisericii Ruse, provocată de reformele patriarhului Nikon din secolul al XVII-lea. Iar duhoborii și molocanii aparțin fenomenului mai larg al „creștinismului spiritual” rusesc.
1. Bogomilii – marea erezie a Balcanilor
Bogomilismul este probabil cea mai cunoscută mișcare religioasă disidentă apărută în spațiul ortodox medieval.
El a apărut în Bulgaria, în secolul al X-lea, în timpul țarului Petru I (927–969). Tradiția îl atribuie unui preot numit Bogomil, de unde și numele mișcării. Cercetătorii au subliniat însă caracterul complex al originilor sale și influența unor curente mai vechi, în special a paulicienilor și a unor forme de dualism creștin.
Bogomilii respingeau numeroase elemente fundamentale ale creștinismului ortodox medieval:
În formele sale dezvoltate, bogomilismul avea și o concepție dualistă asupra lumii: lumea materială era asociată cu puterea răului, în timp ce lumea spirituală aparținea lui Dumnezeu.
Această concepție îi apropia pe bogomili de vechile tradiții dualiste și explică de ce mișcarea a fost considerată de Biserică drept o erezie radicală.
Bogomilii nu au rămas însă o problemă strict bulgărească. Ideile lor s-au răspândit în Balcani, în Rusia și spre Europa Centrală și Apuseană. În Bosnia, mișcarea a devenit deosebit de importantă, iar adepții ei au fost cunoscuți și sub numele de patareni. Influența exactă exercitată de bogomili asupra catarilor apuseni este încă discutată de istorici, dar există fără îndoială legături și asemănări între diferitele forme medievale de creștinism dualist.
Bogomilismul reprezintă astfel unul dintre cele mai spectaculoase exemple de creștinism alternativ medieval, care a contestat nu doar anumite practici ale Bisericii, ci însăși structura ei sacramentală și instituțională.
2. Strigolnicii – împotriva clerului corupt
Cu câteva secole mai târziu, în spațiul rusesc apare o mișcare cu totul diferită: strigolnicii.
Mișcarea s-a format în secolul al XIV-lea, mai întâi la Pskov, apoi răspândindu-se către Novgorod și Tver. A dispărut în primele decenii ale secolului al XV-lea.
Strigolnicii criticau în primul rând corupția și abuzurile clerului. Ei considerau că preoții nu își mai îndeplineau în mod legitim funcția duhovnicească și contestau autoritatea ierarhiei bisericești.
Aveau o viziune mult mai simplă asupra vieții religioase. Predicarea putea fi făcută de laici, iar comunitatea avea un rol important în transmiterea credinței.
Este interesant că strigolnicii nu apar într-un context în care oamenii doreau pur și simplu să abandoneze creștinismul. Dimpotrivă, critica lor era formulată în numele unei întoarceri la o credință considerată mai autentică.
Această caracteristică va reapărea în multe mișcări ulterioare: disidenții nu spuneau neapărat „nu mai vrem creștinism”, ci „Biserica s-a îndepărtat de adevăratul creștinism”.
3. Iudaizanții din Rusia
O altă mișcare medievală controversată a fost cea cunoscută sub numele de iudaizanți.
Ea a apărut în Rusia, în special în zona Novgorodului și Moscovei, în secolele XV–XVI. Sursele ortodoxe îi descriu ca pe niște eretici care ar fi adoptat elemente ale iudaismului, deși istoricii moderni consideră că imaginea transmisă de adversarii lor trebuie tratată cu precauție.
Mișcarea ar fi contestat anumite învățături creștine fundamentale și autoritatea Bisericii, iar unele dintre grupările asociate cu ea ar fi respins cultul icoanelor, monahismul și anumite învățături despre Hristos.
Ceea ce face cazul iudaizanților interesant este faptul că Rusia medievală nu era deloc lipsită de pluralism religios clandestin. În spatele aparentei uniformități a creștinismului ortodox existau curente care interpretau radical diferit Scriptura și tradiția.
4. Marea Schismă Rusă: vechii credincioși
Dacă bogomilii reprezintă o mișcare care s-a opus radical Bisericii, vechii credincioși reprezintă un caz mult mai complicat.
În secolul al XVII-lea, Biserica Rusă a trecut printr-o amplă reformă liturgică asociată patriarhului Nikon.
Scopul declarat era corectarea cărților și ritualurilor rusești și apropierea lor de practica greacă. Reformele au modificat însă anumite detalii foarte vizibile ale cultului.
Pentru adepții vechilor rânduieli, problema nu era una cosmetică.
Dacă Biserica primise o tradiție sacră, putea ea să schimbe modul în care credincioșii făceau semnul crucii, forma unor rugăciuni sau anumite formule liturgice?
Răspunsul lor a fost: nu.
Reformele au fost aprobate de sinoadele din 1654 și apoi de cele din 1666–1667. O parte dintre credincioși și clerici au refuzat să le accepte și au intrat în ceea ce istoria rusă numește Raskol, adică Marea Schismă.
Una dintre figurile cele mai spectaculoase ale rezistenței a fost protopopul Avvakum, care a devenit simbolul vechilor credincioși.
În mentalitatea radicală a conservatorilor, reformele nu reprezentau o simplă actualizare liturgică, ci o deformare a credinței strămoșești. Unii au ajuns să interpreteze evenimentele într-o cheie apocaliptică și să considere că prin schimbarea rânduielilor se instaurase domnia lui Antihrist.
Persecuțiile au fost severe, iar comunitățile vechilor credincioși s-au retras adesea în regiuni izolate.
În timp, mișcarea s-a împărțit la rândul ei în numeroase ramuri.
Unele grupări au păstrat preoția, fiind cunoscute drept popovți. Altele, confruntate cu dispariția clerului lor, au ajuns să considere că nu mai este nevoie de preoți și au devenit bezpopovți, adică „fără preoți”.
Este unul dintre paradoxurile istoriei religioase: o mișcare născută din dorința de a păstra neschimbată tradiția ajunge, în timp, să producă propriile structuri bisericești.
5. Hliștii – creștinismul extatic
În Rusia secolelor XVII–XVIII apare o categorie diferită de mișcări, cunoscute în general drept „creștinism spiritual”.
Printre acestea se numără hliștii.
Mișcarea punea accentul pe experiența directă a Duhului Sfânt și pe manifestările extatice. Erau practicate adunări religioase în care participanții dansau, cântau, intrau în stări de exaltare și pretindeau uneori că primesc revelații sau profeții.
Hliștii respingeau autoritatea obișnuită a clerului și puneau accentul pe contactul nemijlocit dintre credincios și Dumnezeu.
Aici apare una dintre temele recurente ale sectarismului religios: Dacă Duhul Sfânt poate vorbi direct fiecărui om, mai este nevoie de preoție?
Pentru Biserica Ortodoxă, răspunsul este afirmativ. Pentru multe dintre aceste grupări, tocmai aici începea libertatea spirituală.
6. Molocanii – „creștinii fără preoți”
Molocanii au apărut în Rusia în secolele XVIII–XIX și au respins o mare parte din structura rituală și sacramentală a Bisericii Ortodoxe.
Numele lor este legat în mod tradițional de consumul de lapte („moloko”) în timpul zilelor de post, deși istoria denumirii este mai complicată.
Molocanii puneau accent pe Biblie, rugăciune și comunitatea credincioșilor, reducând drastic rolul clerului și al slujbelor.
Biserica și autoritățile ruse i-au considerat o amenințare deoarece refuzau nu numai anumite practici religioase, ci și o parte din ordinea socială construită în jurul Bisericii.
Ca și în cazul altor mișcări rusești, autoritățile au răspuns prin deportări și persecuții, ceea ce a favorizat răspândirea lor în regiuni îndepărtate ale Imperiului Rus.
7. Duhoborii – Dumnezeu în interiorul omului
Dintre toate aceste mișcări, duhoborii sunt poate cei mai interesanți din punct de vedere filosofic.
Duhoborii au apărut în Imperiul Rus în secolele XVII–XVIII și au dezvoltat convingerea că Duhul lui Dumnezeu se află în interiorul fiecărei persoane.
Prin urmare, nu era nevoie de o Biserică instituțională în sensul tradițional.
Nu aveau nevoie de icoane, de preoți sau de slujbele Bisericii Ortodoxe. Pentru ei, religia trebuia să fie trăită interior, prin conștiință și prin comuniunea dintre oameni.
Duhoborii au dezvoltat și un puternic pacifism.
Refuzul serviciului militar i-a adus în conflict cu autoritățile ruse. În secolul al XIX-lea, persecuțiile au devenit atât de puternice încât mii de duhobori au emigrat, mai ales în Canada, unde pot fi întâlniți și astăzi, în mici comunități disparate.
Aici istoria lor s-a intersectat și cu cea a lui Lev Tolstoi, care i-a admirat pentru pacifismul și simplitatea vieții lor și a contribuit la sprijinirea emigrării lor.
Duhoborii sunt un exemplu foarte bun pentru diferența dintre „erezie” și „disidență”: ei nu au încercat să construiască o nouă teologie sofisticată, ci au redus religia la ceea ce considerau esențial — Dumnezeu, conștiință, comunitate și viață morală.
8. Skopții – cea mai radicală formă de ascetism
Printre cele mai stranii mișcări desprinse din mediul religios rusesc se numără skopții.
Ei au apărut în secolul al XVIII-lea și au dus idealul ascetic până la extreme.
Skopții considerau că păcatul sexual reprezintă una dintre principalele cauze ale coruperii omului. În consecință, practicau castrarea voluntară, considerată o modalitate de eliberare de dorințele trupești.
În unele grupuri, practica a fost aplicată atât bărbaților, cât și femeilor.
Este greu de imaginat o ruptură mai radicală față de creștinismul ortodox tradițional, care nu consideră trupul o realitate rea în sine.
Skopții reprezintă, astfel, exemplul extrem al unui fenomen întâlnit și în alte tradiții religioase: transformarea unei idei ascetice într-o practică dusă până la consecințele sale biologice.
9. De ce au apărut atât de multe rupturi?
Privite împreună, aceste mișcări par foarte diferite. Bogomilii erau influențați de dualism; strigolnicii criticau clerul; vechii credincioși apărau ritualul tradițional; duhoborii puneau accent pe Duhul interior; hliștii căutau experiența extatică; skopții transformau ascetismul într-o practică radicală.
Totuși, există câteva teme comune.
1. Critica autorității clericale
Foarte multe mișcări au pornit de la ideea că preoții nu mai reprezintă adevărata spiritualitate.
2. Întoarcerea la Scriptură
Disidenții considerau adesea că Biserica acumulase prea multe tradiții și ritualuri și că adevărata credință trebuia căutată în Biblie.
3. Întoarcerea la creștinismul primar
Paradoxal, chiar și grupări foarte diferite pretindeau adesea că ele sunt cele care păstrează creștinismul autentic.
Aceasta este una dintre marile constante ale istoriei sectare: aproape fiecare mișcare religioasă pretinde că nu inventează ceva nou, ci restaurează ceva vechi.
4. Conflictul dintre religie și stat
În Rusia, Biserica Ortodoxă a fost mult timp strâns legată de puterea imperială. În aceste condiții, opoziția religioasă devenea uneori și opoziție socială sau politică.
Duhoborii sunt un exemplu clar: refuzul serviciului militar îi transforma automat într-o problemă pentru stat. Vechii credincioși, la rândul lor, au devenit parte a unei opoziții culturale față de centralizarea și occidentalizarea Rusiei.
5. Dorința de certitudine
Uneori, cauza rupturii era exact inversă față de ceea ce ne-am aștepta.
Oamenii nu doreau mai multă libertate, ci o certitudine absolută.
Vechii credincioși considerau că până și o modificare aparent minoră a slujbei putea pune în pericol continuitatea credinței.
În acest sens, istoria lor este un studiu fascinant despre relația dintre tradiție și schimbare.
10. Sunt toate aceste mișcări „biserici ortodoxe”?
Nu.
Aceasta este o distincție importantă.
Termenul „ortodox” poate fi folosit în două sensuri: istoric, pentru comunitățile care se revendică din creștinismul răsăritean, și teologic, pentru Bisericile aflate în comuniunea ortodoxă.
Biserica Ortodoxă nu consideră bogomilismul, strigolnicismul, hliștii, molocanii sau duhoborii drept expresii legitime ale Ortodoxiei.
În cazul vechilor credincioși, situația este mai nuanțată. Ei au păstrat în mare parte credința și ritualul ortodox, dar au rupt comuniunea cu Biserica Rusă oficială. Unele comunități de vechi credincioși au ajuns să-și formeze propriile ierarhii, iar anumite ramuri există și astăzi.
Prin urmare, este mai corect să vorbim despre rupturi și mișcări religioase provenite din lumea ortodoxă decât despre „biserici ortodoxe” în sens propriu.
11. De la bogomili la duhobori: aceeași problemă, răspunsuri diferite
Privită în ansamblu, istoria acestor mișcări spune ceva important despre natura religiei.
Atunci când o comunitate religioasă devine instituție, apar inevitabil întrebări:
Cine are autoritatea să interpreteze credința? Cât de mult poate fi schimbat ritualul? Este tradiția mai importantă decât Scriptura? Poate un credincios să intre în relație directă cu Dumnezeu fără intermediul clerului? Ce se întâmplă atunci când Biserica și statul devin prea apropiate? Unde se termină ascetismul și începe extremismul religios?
Bogomilii au răspuns prin respingerea lumii materiale și a Bisericii instituționale. Strigolnicii au atacat corupția clerului. Vechii credincioși au apărat până la extrem rânduiala veche. Hliștii au căutat experiența directă a Duhului. Molocanii au simplificat radical religia. Duhoborii au mutat centrul credinței în interiorul omului. Skopții au dus ascetismul până la mutilarea trupului.
Aceeași întrebare — „cum trebuie trăită adevărata credință?” — a produs răspunsuri aproape diametral opuse.
Concluzie: Ortodoxia nu a fost niciodată un teritoriu fără rupturi
Istoria creștinismului răsăritean nu este doar istoria sinoadelor, patriarhilor, mănăstirilor și împăraților.
Este și istoria oamenilor care au spus „nu”.
Uneori acel „nu” a fost adresat unei doctrine. Alteori clerului. Alteori unui ritual. Uneori unei întregi instituții.
Bogomilii au contestat însăși structura sacramentală a Bisericii. Strigolnicii au denunțat degradarea clerului. Vechii credincioși au preferat să rupă comuniunea decât să accepte modificarea tradiției liturgice. Duhoborii au susținut că Dumnezeu poate fi găsit în conștiința omului fără intermediul instituției bisericești.
Privite din perspectiva Bisericii Ortodoxe, aceste grupări reprezintă erezii, schisme sau abateri de la credința transmisă de Biserică. Privite din perspectivă istorică, ele reprezintă însă și forme de protest religios.
Iar aici se află partea cea mai interesantă.
Istoria acestor rupturi arată că o tradiție religioasă nu este niciodată definită numai de ceea ce afirmă majoritatea. Ea este definită și de controversele pe care le-a traversat, de oamenii care au contestat-o și de întrebările la care a fost obligată să răspundă.
În spatele fiecărei rupturi se află, de fapt, aceeași întrebare tulburătoare: Cine poate spune, cu adevărat, ce înseamnă să fii creștin?
Și poate tocmai de aceea istoria bogomililor, a vechilor credincioși, a duhoborilor și a celorlalte mișcări disidente este mai mult decât o colecție de „erezii”. Este o istorie a luptei dintre tradiție și libertate, instituție și conștiință, ritual și experiență religioasă.
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric