de ce este reprobabilă sărbătorirea cuceririi Constantinopolului
Bogdan Mateciuc
În fiecare an, la data de 29 mai, statul turc organizează festivități grandioase – spectacole cu drone, reconstituiri istorice, focuri de artificii și discursuri politice aprinse – pentru a marca cucerirea Constantinopolului din 1453. Într-o lume contemporană care își fundamentează existența pe pilonii dreptului internațional, ai respectului pentru patrimoniul cultural și ai autodeterminării popoarelor, reluarea periodică a unui discurs bazat pe „dreptul sabiei” reprezintă o profundă anomalie morală. Această manifestare nu este un act de patriotism legitim, ci expresia unei mentalități anacronice, primitive și profund reprobabile, care plasează Turcia actuală în afara paradigmei civilizaționale moderne.
Discrepanța etică: Glorificarea jafului medieval cu mândria prezentului
Dacă în secolul al XV-lea expansiunea militară prin forță brută reprezenta dinamica obișnuită (deși crudă) a epocii, utilizarea acelor standarde medievale ca sursă de prestigiu și mândrie națională în secolul XXI constituie un regres cultural major.
Otomanii nu au fost populații autohtone care își recuperau un pământ natal – așa cum a fost cazul Spaniei în timpul Reconquistei, unde creștinii s-au întors într-un spațiu care le aparținuse înainte de invazia maură din 711. Din contră, triburile turcești au sosit ca o forță exogenă, cuceritoare, provenită din Asia Centrală, care a dislocat și a deposedat prin violență o civilizație indigenă (cea bizantină) ce locuise acolo de peste un mileniu.
A celebra astăzi acest act echivalează cu o validare publică a logicii tâlhărești. Faptul că un bun însușit pe nedrept a fost întreținut, vopsit, alimentat sau modificat de-a lungul secolelor – așa cum s-a întâmplat cu transformarea repetată a Catedralei Sfânta Sofia – nu anulează actul inițial de jaf. Clădirea a fost ridicată în secolul al VI-lea de împăratul Iustinian ca o capodoperă a creștinătății; adăugarea minaretelor și consolidarea structurii de către arhitecții otomani nu o transformă într-o creație proprie, ci o menține în statutul de trofeu însușit prin forță.
Instrumentarea politică a nostalgiei imperiale (neo-otomanismul)
Această mândrie ostentativă nu este o reacție organică sau inocentă a societății turce moderne, ci o strategie deliberată de manipulare politică. Fondatorul Republicii Turcia, Mustafa Kemal, a înțeles această discrepanță logică și a încercat să racordeze țara la valorile universale. În 1934, el a luat decizia vizionară de a transforma Sfânta Sofia într-un muzeu laic, oferind un gest de respect global pentru originile sale și eliminând caracterul de trofeu religios.
În schimb, regimul de la Ankara din ultimele decenii a abandonat această viziune civilizată, virând spre o doctrină primitivă, neo-otomană. Decizia din anul 2020 de a anula decretul lui Atatürk și de a transforma Sfânta Sofia înapoi în moschee funcțională a fost însoțită de o retorică agresivă care a invocat în mod direct „dreptul de cucerire”. Festivitățile de pe 29 mai sunt folosite ca ecrane de fum ideologice pentru a masca crizele economice și politice interne, stimulând un naționalism strident bazat pe ideea de subordonare a celuilalt și pe glorificarea unui jaf istoric.
Antiteza globală: Cum gestionează lumea civilizată trecutul imperial
Măreția unei națiuni moderne nu se mai măsoară în numărul de teritorii anexate în trecut sau în capacitatea de a arbora steaguri triumfale pe realizările altor culturi. Marile democrații europene și globale care au trecut prin etape imperiale agresive au înțeles că supraviețuirea într-o comunitate internațională pașnică necesită abandonarea triumfalismului colonialist și asumarea critică a istoriei:
Austria și Imperiul Habsburgic: Deși au controlat și anexat teritorii vaste din Europa Centrală, austriecii de astăzi nu organizează parade militare pentru a celebra cucerirea unor provincii străine. Palatele imperiale din Viena (Schönbrunn sau Hofburg) au fost transformate în muzee naționale și internaționale neutre, fiind promovate ca o moștenire culturală comună, nu ca dovezi ale unei superiorități actuale.
Marea Britanie și Franța: Deși muzeele lor adăpostesc artefacte inestimabile luate în perioada colonială, nici Londra, nici Parisul nu sărbătoresc național zilele în care au subjugat colonii sau au confiscat tezaure. Din contră, ambele state se află în dezbateri interne dureroase și au inițiat programe oficiale de restituire a bunurilor culturale către țările de origine (cum ar fi returnarea de către Franța a artefactelor din Benin).
Germania (Vergangenheitsbewältigung): Reprezintă standardul etic suprem în materie de memorie istorică. Statul german a transformat locurile propriilor atrocități și cuceriri în monumente ale memoriei, demonstrând că demnitatea unei națiuni se naște din curajul de a recunoaște greșelile trecutului, nu din ascunderea lor în spatele unor mituri de glorie militară.
Concluzie: O izolare culturală în afara civilizației actuale
Prin refuzul de a privi critic propria istorie și prin transformarea unui moment de doliu cultural mondial într-o paradă a forței brute, Turcia se plasează în mod conștient în afara paradigmei civilizaționale actuale. A te lăuda în secolul XXI cu un bun furat în secolul al XV-lea, ignorând evoluția morală a omenirii, trădează o mentalitate primitivă în care „cel mai puternic își însușește bunul celui mai slab”.
O societate care își extrage mândria din capacitatea istorică de a distruge și de a deposeda, în loc să își asume rolul de custode neutru și universal al patrimoniului pe care îl administrează, rămâne blocată în logica Evului Mediu. Triumfalismul de la Istanbul nu este o dovadă de putere modernă, ci un simptom al unui regres cultural profund: cel al unui jefuitor care continuă să expună cu mândrie obiectul furtului său în fața unei lumi care a învățat demult că adevărata măreție se construiește pe respect, toleranță și adevăr istoric.
Vezi și Asaltul Constantinopolului
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric