revoluționarii de la 1848 și scopurile lor
Bogdan Mateciuc
Frăția, societatea secretă înființată în 1843 în Țara Românească, a reprezentat unul dintre principalele nuclee din care s-a format Revoluția de la 1848. Deviza ei, „Dreptate și Frăție”, avea să devină una dintre formulele simbolice ale generației pașoptiste.
Cine erau însă oamenii din spatele Frăției? Erau francmasoni? Erau carbonari? Cum s-au cunoscut, cine i-a influențat și ce urmăreau? Și, mai ales, ce a fost în realitate Revoluția de la 1848 din Țările Române?
Răspunsul este mai complex decât imaginea unei simple „conspirații masonice”. Frăția a fost o societate secretă revoluționară românească, inspirată în organizarea ei de societățile conspirative europene, în special de tradiția carbonară, dar aflată și în contact cu mediile masonice. Unii dintre membrii și colaboratorii ei au fost masoni, însă Frăția nu poate fi identificată pur și simplu cu francmasoneria.
În jurul ei s-a format însă ceva mult mai important decât o organizație clandestină: o generație politică. Oamenii ei aveau origini sociale și temperamente diferite, dar erau uniți de câteva convingeri fundamentale: libertatea politică, modernizarea societății, afirmarea națiunii române, desființarea privilegiilor și, pentru cei mai radicali, emanciparea și împroprietărirea țărănimii.
Cum a apărut Frăția
Pentru a înțelege Frăția trebuie să ne întoarcem la anii 1830–1840.
În 1840, Nicolae Bălcescu fusese implicat în conspirația condusă de Dimitrie Filipescu, care urmărea schimbarea radicală a regimului politic. Experiența arestării și a închisorii l-a radicalizat.
În 1843, Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell au pus bazele Frăției. C.A. Rosetti este, de asemenea, asociat nucleului fondator și dezvoltării ulterioare a societății.
Frăția nu era un partid politic în sens modern. Într-o epocă în care un partid revoluționar nu putea funcționa legal, societatea secretă oferea un mecanism de conspirare, recrutare și organizare.
Modelul ei amintea de Carboneria italiană, prin jurăminte, secret, disciplină și structuri conspirative. Existau, în același timp, contacte cu mediile masonice. De aceea, Frăția trebuie privită ca o societate revoluționară de inspirație carbonară, aflată într-o epocă în care carbonarismul, republicanismul și masoneria se intersectau frecvent, fără a fi însă identice.
Ce urmăreau oamenii Frăției
Pașoptiștii nu aveau o doctrină unitară. Bălcescu era mai radical pe problema țărănească, Rosetti era profund liberal și republican, Ghica era mai pragmatic, iar Brătienii aveau să devină ulterior constructorii liberalismului românesc.
În linii mari, însă, ei urmăreau:
- libertatea politică, printr-o constituție și instituții reprezentative;
- egalitatea în fața legii, prin desființarea privilegiilor;
- libertatea presei și a exprimării;
- modernizarea administrației și a statului;
- emanciparea țăranilor și desființarea obligațiilor feudale;
- afirmarea națiunii române;
- și, în perspectivă, unirea Moldovei și Țării Românești.
Pentru unii dintre ei, obiectivul final era chiar o formă republicană de guvernământ. Pentru alții, era suficientă o monarhie constituțională sau un stat modern bazat pe libertăți și instituții reprezentative.
Important este că nu toți pașoptiștii urmăreau exact aceeași Românie.
Cei zece oameni ai Frăției și ai nucleului revoluționar
Nu există o listă completă și incontestabilă a tuturor membrilor Frăției. Unele liste istorice amestecă membrii efectivi ai societății cu participanții la cercurile revoluționare din 1848. De aceea este mai prudent să vorbim despre principalii oameni ai Frăției și ai nucleului revoluționar.
Nicolae Bălcescu – ideologul revoluției
Născut în 1819, la București, într-o familie din mica boierime, Nicolae Bălcescu a fost istoricul, publicistul și ideologul cel mai radical al generației.
Experiența conspirației din 1840 și a închisorii l-a convins că vechea ordine nu putea fi reformată superficial.
Pentru Bălcescu, problema națională era inseparabilă de cea socială. România trebuia să fie nu numai liberă, ci și mai dreaptă. El considera că țăranii trebuiau eliberați de obligațiile feudale și susținea împroprietărirea lor.
Bălcescu a avut contacte cu mediile revoluționare europene și cu societăți de tip carbonar. În privința apartenenței sale la francmasonerie există afirmații și tradiții ulterioare, dar dovezile documentare sunt mai puțin sigure decât în cazul altor pașoptiști.
A murit în exil, la Palermo, în 1852, fără să vadă împlinit proiectul generației sale.
Ion Ghica – aristocratul revoluționar
Ion Ghica provenea din familia domnitoare Ghica, una dintre cele mai importante familii aristocratice din Principate.
S-a cunoscut cu Bălcescu la Sfântul Sava, unde s-au format mai multe dintre relațiile care aveau să dea naștere nucleului revoluționar.
Ghica era mai pragmatic și mai diplomat decât Bălcescu. A înțeles că modernizarea României necesita nu doar revoluție, ci și diplomație, instituții și relații internaționale.
La Paris a devenit președintele Societății Studenților Români, iar C.A. Rosetti a fost secretar. Societatea a beneficiat de sprijinul lui Lamartine, Michelet și Quinet.
După 1848, Ghica avea să devină unul dintre oamenii politici importanți ai României moderne.
Christian Tell – militarul Frăției
Christian Tell provenea dintr-o familie de mici boieri și a urmat cariera militară.
El reprezenta dimensiunea practică a revoluției. O mișcare politică nu putea supraviețui numai prin manifeste și discursuri; avea nevoie de oameni capabili să organizeze forța militară.
Tell a fost unul dintre fondatorii Frăției și unul dintre principalii conducători militari ai Revoluției din 1848.
Este asociat și cu mediile masonice ale epocii, dar acest lucru nu transformă Frăția într-o organizație masonică.
C.A. Rosetti – radicalul republican
C.A. Rosetti provenea dintr-o familie boierească și a devenit unul dintre cei mai radicali revoluționari ai generației.
La Paris a intrat direct în contact cu mediile liberale și republicane. Spre deosebire de cazul lui Bălcescu, apartenența sa la masonerie este bine documentată: în 1844 a fost inițiat în loja La Rose du Parfait Silence.
Rosetti a fost secretarul Societății Studenților Români și unul dintre oamenii care au făcut legătura dintre revoluționarii români și mediul politic francez.
Avea să devină ulterior unul dintre fondatorii liberalismului românesc și un mare publicist politic.
Alexandru G. Golescu
Alexandru G. Golescu, cunoscut sub porecla „Arăpilă”, provenea din puternica familie Golescu.
Familia fusese deja influențată de contactul cu Occidentul prin Dinicu Golescu, tatăl său, care călătorise în Europa și descrisese diferențele dintre societățile occidentale și Principate.
Alexandru Golescu a devenit revoluționar și a făcut legătura între cercurile din țară și cele de la Paris.
În primăvara lui 1848 s-a întors din Franța împreună cu Bălcescu, într-un moment în care revoluția europeană se răspândea rapid.
Nicolae Golescu
Nicolae Golescu, fratele lui Ștefan Golescu, aparținea aceleiași familii boierești care a dat mai mulți revoluționari.
Participarea Goleștilor este semnificativă deoarece demonstrează că Revoluția de la 1848 nu a fost o revoltă împotriva unei elite în întregime unite împotriva schimbării.
O parte a vechii elite boierești a înțeles că trebuie să se transforme și să accepte principiile moderne.
Nicolae Golescu a participat la conducerea revoluției și a făcut parte din structurile de putere create după izbucnirea acesteia.
Ștefan Golescu
Ștefan Golescu, fratele lui Nicolae, a participat la mișcarea revoluționară și la structurile politice create în 1848.
Prezența simultană a fraților Golescu ilustrează importanța rețelelor familiale în formarea elitei politice moderne.
În secolul al XIX-lea, familia era una dintre principalele căi prin care circulau educația, averea, relațiile și ideile politice.
Ion C. Brătianu
Ion C. Brătianu era tânăr când a ajuns la Paris, dar experiența franceză avea să-i schimbe decisiv destinul.
A audiat cursurile lui Jules Michelet și Edgar Quinet și a intrat în contact cu mediile revoluționare.
În 1846 a fost inițiat în masonerie la Paris, în loja Athénée des Étrangers.
A participat la Revoluția de la 1848 și, după înfrângerea acesteia, a plecat în exil.
Mai târziu, același revoluționar avea să devină unul dintre principalii constructori ai României moderne și unul dintre fondatorii Partidului Național Liberal.
Dimitrie Brătianu
Fratele lui Ion, Dimitrie Brătianu, a făcut parte din aceeași generație revoluționară.
Educația sa franceză și contactele cu mediile politice europene l-au apropiat de ideile liberale și naționaliste.
Și el a fost inițiat în masonerie la Paris.
După 1848, legăturile sale cu mediile revoluționare europene au devenit importante, inclusiv cele asociate lui Giuseppe Mazzini.
Dimitrie Brătianu ilustrează foarte bine transformarea revoluționarului român într-un actor al politicii europene.
Gheorghe Magheru
Gheorghe Magheru era diferit de tinerii intelectuali ai Frăției. Provenea din lumea militară și avea experiență politică și militară.
În 1848 a devenit unul dintre principalii lideri militari ai revoluției.
Rolul său arată că mișcarea nu era compusă numai din studenți, istorici și publiciști. Revoluția avea nevoie și de oameni capabili să organizeze forța armată.
Erau pașoptiștii francmasoni?
Răspunsul este: unii da, dar Frăția nu era identică cu masoneria.
Cazurile lui C.A. Rosetti și Ion C. Brătianu sunt bine documentate. Alți revoluționari sunt asociați cu lojile sau mediile masonice, însă gradul de certitudine diferă.
În schimb, influența Carboneriei asupra societăților secrete revoluționare românești este mai clară.
Carboneria italiană folosea jurăminte, structuri clandestine, celule restrânse și fraternitatea revoluționară. Pentru tinerii români, acest model era atractiv deoarece permitea organizarea opoziției într-un regim în care activitatea revoluționară nu putea fi desfășurată legal.
Prin urmare, formula cea mai corectă este aceea că Frăția a fost o societate secretă revoluționară românească de inspirație carbonară, în cadrul căreia au existat și legături cu francmasoneria.
Simpla afirmație că „francmasonii au organizat Revoluția de la 1848” nu este corectă.
Parisul și rețeaua europeană a revoluționarilor români
Parisul a avut o importanță enormă în formarea generației pașoptiste.
În 1845 a fost creată Societatea Studenților Români, condusă de Ion Ghica și C.A. Rosetti. Ea a fost susținută de personalități franceze precum Lamartine, Jules Michelet și Edgar Quinet.
Michelet și Quinet au influențat puternic concepția istorică și națională a tinerilor români. Pentru Michelet, poporul era un actor al istoriei; pentru Quinet, libertatea națiunilor și lupta împotriva dominației imperiale aveau o importanță fundamentală.
Lamartine a reprezentat mai ales legătura cu liberalismul și republicanismul francez.
În paralel, exista influența lui Giuseppe Mazzini și a proiectului său „Tânăra Europă”. Mazzini susținea ideea unor națiuni europene libere și independente.
Astfel, pașoptiștii români făceau parte dintr-o rețea europeană de idei, contacte și solidarități revoluționare, fără ca aceasta să fie o organizație unică și centralizată.
În ce a constat Revoluția de la 1848 în Țările Române
Revoluția nu a avut aceeași formă în toate cele trei mari spații românești.
În Moldova, în martie 1848, revoluționarii au redactat o petiție-program care cerea reforme politice și administrative, libertatea presei și alte schimbări. Domnitorul Mihail Sturdza a refuzat revendicările, iar mișcarea a fost rapid reprimată. O parte dintre revoluționari au fost arestați, iar alții au fugit în Transilvania și apoi în Bucovina și Occident.
În Țara Românească, situația a fost diferită. Aici Frăția dispunea de o organizare mai solidă, iar revoluționarii au reușit să preia temporar puterea.
La 9/21 iunie 1848, la Islaz, a fost proclamat programul revoluției, cunoscut drept Proclamația de la Islaz.
Programul cerea libertatea tiparului, egalitatea în drepturi, desființarea privilegiilor, o adunare reprezentativă, reformarea administrației, emanciparea robilor și rezolvarea problemei țărănești.
La București, revoluționarii au preluat puterea și au format un Guvern provizoriu. Domnitorul Gheorghe Bibescu a abdicat și a părăsit țara.
Au fost adoptate măsuri simbolice și politice importante: libertatea tiparului, desființarea rangurilor și privilegiilor, organizarea unei administrații revoluționare și emanciparea robilor.
Unul dintre cele mai importante acte a fost dezrobirea țiganilor aflați în proprietatea particulară, măsură prin care revoluția munteană a făcut un pas important spre abolirea sclaviei.
Problema țărănească s-a dovedit însă mult mai dificilă.
Revoluționarii doreau desființarea clăcii, dar nu au reușit să ajungă la o soluție acceptată de toate grupurile sociale și politice. Bălcescu considera împroprietărirea țăranilor fundamentală, însă proprietarii și revoluționarii mai moderați se temeau de consecințele unei asemenea măsuri.
În Transilvania, revoluția românilor a avut o dimensiune suplimentară: lupta pentru recunoașterea națiunii române și pentru drepturi politice într-un spațiu dominat politic de nobilimea maghiară. Revoluționarii români, reuniți în special la Blaj, au cerut recunoașterea națiunii române, reprezentare politică și desființarea iobăgiei.
În același timp, revoluția maghiară urmărea integrarea Transilvaniei în Ungaria, ceea ce a dus la un conflict fățiș între revoluționarii maghiari și români.
Astfel, în 1848, românii din Principate și Transilvania au participat la același mare fenomen european, dar cu obiective politice locale diferite.
Înfrângerea Revoluției
Succesul revoluționarilor munteni a fost temporar.
Imperiul Otoman și Imperiul Rus nu puteau privi cu liniște o revoluție care putea destabiliza Principatele.
În septembrie 1848, trupele otomane au intervenit în Țara Românească. Revoluția a fost înfrântă, iar conducătorii ei au fost arestați sau siliți să plece în exil.
În Moldova, mișcarea fusese deja reprimată.
În Transilvania, conflictul dintre români și revoluționarii maghiari a dus la un război civil, iar revoluția maghiară avea să fie în cele din urmă înfrântă prin intervenția militară a Imperiului Habsburgic și a Rusiei.
Din punct de vedere imediat, Revoluția română de la 1848 a eșuat.
Nu a creat un stat român unit. Nu a realizat împroprietărirea țăranilor. Nu a instaurat definitiv regimul politic dorit de revoluționari.
Însă această înfrângere nu înseamnă că revoluția a fost inutilă.
Ce au obținut revoluționarii și care au fost consecințele
Cea mai importantă consecință a fost schimbarea radicală a imaginii viitorului românesc.
Înainte de 1848, unirea Principatelor, modernizarea instituțiilor și emanciparea socială erau proiecte susținute de cercuri relativ restrânse.
După 1848, ele au devenit obiective politice centrale ale unei întregi generații.
Revoluționarii exilați au continuat să acționeze în Occident. Au făcut propagandă pentru cauza românească, au căutat sprijin diplomatic și au încercat să convingă marile puteri că Principatele trebuie să aibă un viitor politic propriu.
Experiența exilului i-a apropiat și mai mult de cercurile europene.
Iar proiectul unirii Moldovei cu Țara Românească a devenit tot mai puternic.
În 1859, după Războiul Crimeii și schimbarea echilibrului european, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în ambele Principate, începând astfel unirea Principatelor.
Mulți dintre oamenii care au contribuit la acest proces proveneau din generația de la 1848.
În 1866, Brătienii și alți foști pașoptiști au avut un rol esențial în aducerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tron.
În deceniile următoare, România a adoptat instituții moderne, a obținut independența și a construit statul modern.
Astfel, revoluția din 1848 a fost înfrântă militar, dar victorioasă pe termen lung în plan politic și intelectual.
Moștenirea generației de la 1848
Cei zece oameni ai Frăției și ai nucleului revoluționar nu au avut aceeași viziune asupra tuturor problemelor.
Unii erau republicani, alții acceptau monarhia constituțională. Unii erau radicali în problema țărănească, alții erau mai prudenți. Unii erau apropiați de masonerie, alții de societățile carbonare, iar despre apartenența unora nu avem suficiente dovezi.
Însă împreună au contribuit la apariția unei noi culturi politice românești. Au pus în dezbatere ideea că românii sunt o națiune politică, că privilegiile trebuie desființate, că statul trebuie modernizat și că libertatea nu poate exista fără instituții.
Frăția a fost, în acest sens, un laborator politic clandestin al generației pașoptiste.
Influențele ei nu au venit dintr-o singură direcție. Au venit din Franța lui Lamartine, Michelet și Quinet, din Italia lui Mazzini, din tradiția carbonară, din liberalismul european și, pentru unii dintre revoluționari, din francmasonerie.
Însă ideile europene au fost adaptate realității românești.
De aceea, Revoluția de la 1848 nu trebuie privită nici ca o conspirație masonică, nici ca o copie a revoluției franceze.
A fost revoluția unei generații românești care descoperise Europa și care a încercat să transforme societatea românească după idealurile politice ale epocii.
„Dreptate și Frăție” sintetiza acest proiect. Dreptate însemna egalitate juridică, desființarea privilegiilor și emancipare socială. Frăție însemna solidaritatea unei națiuni care începea să se vadă pe sine ca un singur popor.
Revoluția din 1848 a fost înfrântă, dar oamenii ei nu au renunțat. Au plecat în exil, au continuat propaganda, au construit alianțe și au pregătit următoarea etapă.
Și peste numai unsprezece ani, în 1859, proiectul lor începea să prindă formă prin Unirea Principatelor.
În acest sens, Frăția din 1843 și Revoluția din 1848 reprezintă una dintre verigile esențiale dintre vechile Principate și România modernă.
Vezi și Unirea Principatelor Române
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric