Bogdan Mateciuc
În unele medii neoprotestante – nu în toate – circulă credința într-o presupusă răpire a Bisericii la ceruri, care ar avea loc înaintea celei de-a doua veniri a Domnului Iisus Hristos. Această doctrină religioasă se întemeiază pe interpretarea câtorva versete din Noul Testament, iar cei ce cred în ea sunt convinși că Biserica primară credea în așa ceva. Totuși, nici Biserica Ortodoxă, nici Biserica Romano-Catolică nu au mărturisit vreodată o asemenea idee, și chiar în lumea protestantă există numeroase voci care o resping, tocmai pentru că această învățătură nu este mai veche de aproximativ 200 de ani și nu aparține Tradiției creștine vechi. Timp de aproape 1800 de ani, încă din epoca apostolică, creștinii au fost învățați să rămână statornici și biruitori, să îndure cu răbdare suferințele, prigoanele și încercările – inclusiv strâmtorarea cea mare amintită de Mântuitor la Matei 24:21 – până la revenirea în slavă a Domnului Iisus Hristos.
Originea teoriei
Ideea unei răpiri sau luări a Bisericii la ceruri a început să fie popularizată abia în secolul XIX, începând de prin anul 1830. Până atunci, ideea apăruse doar sporadic în comentariile izolate ale câtorva autori originali.
Toți sfinții și aleșii lui Dumnezeu sunt strânși laolaltă înainte de necazul cel mare care va să vină și sunt luați de Domnul ca să nu vadă tulburarea care vine peste lume din pricina păcatelor noastre (Pseudo-Efrem).
Afirmația de mai sus este cea mai veche menționare a unei aparente luări de pe pământ („răpiri”) a Bisericii înainte de necazul cel mare, astfel încât ea – Biserica – să nu aibă parte de acea strâmtorare. Textul face parte dintr-o scriere numită Despre vremurile de pe urmă, despre Antihrist și despre sfârșitul lumii, atribuită în mod greșit Sfântului Efrem Sirul, care a trăit în a doua jumătate a secolului IV. Din acest motiv, autorul este numit „Pseudo-Efrem”, iar scrierea în sine este datată între 374 și 627 d.Hr.. Nu se știe prea clar la ce s-a referit autorul, întrucât Biserica nu avea o asemenea învățătură. În bogata literatură creștină care a început cu cărțile Noului Testament și a continuat după stabilirea canonului biblic, nu există nicio menționare a vreunei răpiri a Bisericii la ceruri, ceea ce reprezintă un indiciu dacă această învățătură a fost sau nu propovăduită de Biserica din vechime. Iar când am spus bogata literatură creștină, am inclus aici autorii greci, latini, armeni, copți, sirieni și etiopieni, ortodocși și eretici. Niciunul nu vorbește despre vreo răpire.
Prima idee publică despre o răpire a Bisericii a apărut în anul 1585, când un preot catolic spaniol pe nume Francisco de Ribera a scris un comentariu la cartea Apocalipsei, pe baza unor note din versiunea Vulgata a Bibliei. Aparent, acest comentariu vorbea de o răpire înainte de strâmtorarea cea mare (prigonirea celor credincioși de către Satana, înaintea celei de-a doua veniri a Mântuitorului). În 1838, Samuel Roffey Maitland, bibliotecar și arhivar al manuscriselor de la Lambeth Palace din Londra, unde se afla biblioteca Bisericii Anglicane, a descoperit manuscrisul lui Ribera și l-a publicat de dragul interesului public.
Prima publicație referitoare la o răpire înainte de necazul cel mare o găsim în 1788. Prin 1740, un baptist pe nume Morgan Edwards a scris un articol pentru ora de Escatologie, conținând opiniile sale despre profețiile biblice. Acest articol a fost ulterior publicat în 1788 cu titlul Două exerciții academice asupra subiectelor numite Mileniul și Zilele de pe Urmă. În articol, Edwards își expunea opiniile despre o strângere a Bisericii înainte de strâmtorarea cea mare. Teoriile lui nu s-au bucurat de apreciere și au fost complet ignorate de lumea religioasă, fiind considerate extravaganțe pseudo-religioase.
O altă scriere referitoare la o răpire înainte de strâmtorarea cea mare s-a numit Venirea lui Hristos cu slavă și mărire și a fost scrisă în 1790 de Manuel Lacunza, un preot iezuit din Chile. Cartea cu pricina a fost condamnată și interzisă ca eretică de către Biserica Romano-Catolică, dar a fost ulterior tradusă în engleză de Edward Irving și publicată la Londra în 1827.
În primăvara anului 1830, o scoțiancă cu numele Margaret McDonald, grav bolnavă la pat, a avut parte de niște „vedenii” care au convins-o că Hristos va reveni mai întâi cu slavă pentru cei ce Îl așteaptă, și încă o dată mai târziu, când Îl va vedea orice om de pe pământ. Cu alte cuvinte, a doua venire a Domnului în două etape. Vedeniile ei au devenit cumva populare, până într-acolo încât în vara aceluiași an, credința ei în revenirea lui Hristos în două etape era deja preluată și predicată în unele adunări religioase din vestul Scoției. La aceleași întâlniri, unii oameni „vorbeau în limbi”, iar alții aveau parte de alte presupuse manifestări ale Duhului Sfânt.
Edward Irving, fost romano-catolic, fondase recent așa-numita „Biserică Apostolică Catolică”. El și adepții săi au început să propovăduiască o răpire înainte de necazul cel mare în jurul anului 1839, fiind influențați de cartea lui Lacunza, deoarece foloseau aceleași referințe biblice. Cam tot pe atunci a început să propovăduiască această teorie și John Darby, din gruparea Creștinilor după Evanghelie. Darby, care o cunoscuse pe Margaret McDonald, spunea că a primit o descoperire dumnezeiască despre o răpire în 1827, an care era (absolut întâmplător) chiar anul publicării traducerii făcute de Irving după cartea lui Lacunza.
Biserica ne învață să fim foarte prudenți atunci când vine vorba de vedenii sau descoperiri de la Dumnezeu și, dacă sunt contrare Scripturii și învățăturii Bisericii, să le respingem categoric. În aceeași perioadă în care Margaret McDonalds și John Darby își făceau cunoscute descoperirile, de cealaltă parte a Atlanticului, în America, un oarecare Joseph Smith primea și el descoperiri și înființa Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele de pe Urmă. Nu după mult timp, o oarecare Ellen White primea și ea niște descoperiri și înființa Biserica Adventistă. Toate aceste persoane au crezut că descoperirile lor sunt de la Dumnezeu – toate opuse între ele și toate opuse Scripturii. Asemenea întâmplări ne duc cu gândul la avertismentul dat de Dumnezeu lui Moise:
De se va ridica în mijlocul tău proroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: Să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora, să nu asculți cuvintele prorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispitește Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiți pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră și din tot sufletul vostru. (Deuteronom 13:1-3)
Cu privire la învățăturile vizionarilor, Sfântul Apostol Ioan scria:
Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți proroci mincinoși au ieșit în lume. (1 Ioan 4:1)
În decurs de aproximativ 60 de ani, teoria răpirii era deja acceptată în principalele grupări religioase apusene și devenea doctrină oficială. Majoritatea grupărilor apărute la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX (penticostalii, carismaticii...) au preluat această învățătură așa cum o învățaseră în adunările din care proveneau. Noile grupări au dus-o mai departe, unele reciclând-o și spunând că presupusa răpire va avea loc în timpul sau după strâmtorarea cea mare.
Așa și-a croit drum în lumea neoprotestantă teoria răpirii, o teorie de care Biserica nu a auzit vreme de 1800 de ani. Ce spune însă Scriptura în această privință?
Venirea Domnului și strângerea celor credincioși la El
Unul dintre principiile de căpătâi ale susținătorilor acestei teorii este interpretarea literală consistentă, cu ignorarea interpretării și învățăturii Părinților Bisericii din epocă. Ei afirmă că interpretează literal Biblia, însă problema delicată a teoriei răpirii este că e foarte șubredă în ceea ce privește baza biblică, fiind plină de speculații, asocieri și figuri de stil. Nu se vorbește nicăieri în Biblie de vreo venire secretă sau semi-venire a Domnului. În particular, Mântuitorul nu a vorbit niciodată și nici nu a dat de înțeles că va veni prin aer sau pe pământ înainte de ceea ce cu toții numim a Doua Venire.
La Matei 24, El face câteva prorocii ca răspuns la întrebările ucenicilor despre „când vor fi acestea?” și „care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului?”. Răspunzând acestor întrebări, Domnul le-a arătat ordinea evenimentelor de dinaintea venirii Lui și strângerii sfinților la El.
El vorbește despre falși proroci, războaie, foamete, molime și cutremure (v. 4-8), despre durerile și prigoana care va veni asupra sfinților din cauza mărturiei lor către neamuri (v. 9-14), despre „urâciunea pustiirii”, atunci când Antihristul se va așeza în templul lui Dumnezeu și se va da drept Dumnezeu (v. 15, Dan. 11:36, 2 Tes. 2:4, Apoc. 13) și despre strâmtorarea cea mare care va veni peste pământ (v. 21). Ne spune că imediat după acea strâmtorare soarele se va întuneca, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea din cer și puterile cerești se vor clătina; apoi va apărea pe cer semnul Fiului Omului și toate semințiile pământului se vor jeli (v. 30, Zah. 12:10-12). Fiul Omului va fi văzut venind pe norii cerului, trimițându-și îngerii la un sunet de trâmbiță. Aceștia îi vor strânge pe cei aleși din cele patru colțuri ale pământului, de la un capăt al cerului la celălalt (v. 29-31, Marcu 13:24-27).
Ceea ce spune Mântuitorul este că El nu va veni pe norii cerului, la sunetul trâmbiței, pentru a-i aduna pe sfinți până după necazul cel mare. Toate lucrurile menționate la 1 Tes. 4:16-17 și 1 Cor. 15:51, versete care reprezintă baza teoriei răpirii, indică ceea ce a descris Domnul ca având loc la a doua Sa venire. În aceste versete, Apostolul Pavel a arătat ce se va întâmpla la revenirea Domnului pe pământ. De exemplu, la 1 Tes. 4:17, atunci când spune că noi toți îl vom întâlni pe Domnul în văzduh, cuvântul „a întâlni” are un anumit sens. Este o expresie folosită cu referire la primirea unei persoane cu o funcție înaltă. Când Domnul va veni a doua oară pe pământ, credincioșii de pe pământ se vor ridica în văzduh pentru a-L întâmpina ca Împărat al Împăraților și Domn al Domnilor, nu pentru a pleca în ceruri cu El. În același timp, credincioșii vor fi transformați astfel că atunci când Îl vor vedea, Îl vor vedea așa cum este El și vor fi ca El (1 Ioan 3:2).
Teoria răpirii
Aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți, pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul. (1 Tes. 4:15-17)
După cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul celui ceresc. Aceasta însă zic, fraților: Carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune și acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghițită de biruință. (1 Cor. 15:49-54)
1 Tes. 4:15-17 și 1 Cor. 15:49-54 sunt principalele versete invocate de susținătorii teoriei răpirii. Ei spun că aceste două versete vorbesc despre o venire specială a Domnului Iisus Hristos pentru a lua Biserica de pe pământ, înainte de a Doua Venire, astfel ca ei să scape de strâmtorarea cea mare care se va abate peste lume. Versetele sunt scoase din context și se ignoră faptul că ele pomenesc aceleași lucruri pe care le pomenesc și versetele care vorbesc în mod vădit despre a Doua Venire – venirea pe nori, trâmbița lui Dumnezeu, strângerea sfinților și o ordine a evenimentelor care trebuie să se întâmple înainte de a Doua Lui Venire.
Norii
Domnul ne spune că El va veni pe nori (Matei 24:30, Marcu 13:26, Luca 21:27).
În Fapte 1:9-11, Domnul Iisus Hristos s-a ridicat de la pământ și a fost acoperit de un nor. În timp ce ucenicii priveau în sus, au văzut doi oameni în haine albe care le-au spus că așa cum s-a ridicat El la ceruri, la fel va și veni (pe nori).
Apocalipsa 1:7 ne spune că El va veni pe nori și că orice ochi îl va vedea (nu va exista nicio jumătate de venire sau o venire ascunsă).
La 1 Tes. 4:15-17, Apostolul Pavel ne spune că la venirea Domnului, cei care sunt în viață vor fi răpiți în nori la Domnul. Am arătat deja ce înseamnă acel „a întâlni”. Acest verset este în deplină armonie cu evenimentele descrise de Domnul ca având loc la a Doua Sa Venire. Nu există nimic care să indice o luare a celor credincioși de pe pământ și o plecare a lor cu Domnul înapoi în ceruri.
Trâmbița lui Dumnezeu
Domnul a spus că la venirea Lui trâmbița va suna cu putere (Matei 24:31).
1 Tes. 4:16 spune că Domnul va coborî din ceruri cu trâmbița lui Dumnezeu.
1 Cor. 15:52 spune că la trâmbița cea de apoi, morții vor învia, iar viii se vor schimba. Această ultimă trâmbiță este trâmbița care va suna înainte ca Domnul să revină pe pământ și să-i adune pe cei credincioși. Trâmbița de la ridicarea în văzduh și trâmbița de la a Doua Venire sunt una și aceeași.
După cum se poate vedea, cele două versete invocate de susținătorii teoriei răpirii corespund lucrurilor pomenite de Mântuitor cu privire la a Doua Sa Venire. De ce le-am aplica la altceva și nu la revenirea Domnului pe pământ?
Strângerea celor credincioși
Domnul a spus că atunci când va reveni pe nori cu slavă și mărire, își va trimite îngerii în sunet de trâmbiță ca să-i adune pe cei aleși din cele patru colțuri ale pământului (Matei 24:30-31, Marcu 13:26-27).
Strângerea celor credincioși este pur și simplu împlinirea acelei părți din învățătura lui Hristos (Evr. 6:12) cu privire la învierea morților. Există două părți diferite ale învierii: una este învierea celor credincioși pentru viața veșnică și alta este învierea celor păcătoși pentru pedeapsa veșnică (Ioan 5:24-29, Dan. 12:2, Fapte 24:15, Luca 14:14, Apoc. 20:4-6, 11-15).
Învierea se va petrece într-o anumită ordine. Apostolul Pavel ne spune la 1 Cor. 15:23-24 că fiecare va fi înviat în ceata sa, adică potrivit categoriei din care face parte: Hristos a fost primul, ca pârgă; apoi vor învia cei morți în Hristos, la venirea Lui; în cele din urmă vor învia cei necredincioși, pentru Judecată.
La 2 Tes. 2:1-5, Apostolul Pavel ne vorbește despre lucruri care se vor petrece înainte de a Doua Venire.
În privința venirii Domnului nostru Iisus Hristos și a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă clintiți degrabă cu mintea, nici să vă spăimântați - nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a și sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceți aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? (2 Tes. 2:1-5)
Aceste versete ne spun că Domnul nu va reveni și că cei credincioși nu vor fi adunați până când nu va veni lepădarea de credință și Antihristul se va așeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (urâciunea pustiirii). Să ne amintim că Domnul a spus la Matei 24:15, 21 că strâmtorarea cea mare nu va veni peste pământ decât după urâciunea pustiirii și că cei credincioși nu vor fi adunați decât după strâmtorare. Ziua Domnului la care se face referire mai sus este acea zi în care Mântuitorul va reveni pentru a-i aduna pe cei credincioși, a-i pedepsi pe cei nelegiuiți și a-și întemeia împărăția (Apoc. 19 și 20, Zah. 14:1-9).
Locașurile din Cer și masa de nuntă a Mielului
Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine. În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu. (Ioan 14:1-3)
O altă eroare a învățăturii despre răpire este aceea că Mântuitorul ar construi locașuri în cer pentru ca atunci când își ia Biserica la ceruri, sfinții să meargă să locuiască în aceste locașuri și, în timpul strâmtorării care va dura șapte ani, să sărbătorească nunta Mielului. Versetul citat ca argument pentru acest „plan urbanistic” al Domnului este Ioan 14:1-3. Dacă, așa cum am văzut, Domnul își adună Biserica atunci când revine pe pământ pentru întemeierea împărăției Sale, iar la sfârșit Noul Ierusalim și scaunul de domnie al lui Dumnezeu coboară din cer pentru a se așeza pentru totdeauna pe pământ (Apoc. 21:2-3), atunci cine va mai locui în acele locașuri pe care Iisus le-ar construi în cer? Un „plan urbanistic” complet inutil. Realitatea este că Ioan 14:1-3 se referă nu la strângerea celor credincioși, ci la mântuire. Când Domnul spune „în casa Tatălui Meu sunt multe locașuri”, El vorbește despre feluritele răsplăți pe care le primesc cei credincioși.
Cu privire la nunta Mielului, Scriptura arată că aceasta va avea loc la a Doua Venire a Domnului. Apocalipsa 19:7 anunță că a venit nunta Mielului. De remarcat că aceasta are loc după ruperea celor șapte peceți (Apoc. 6:1-8:1), după judecățile celor șapte trâmbițe (Apoc. 8:2-11:15) și după judecățile celor șapte potire (Apoc. 16:1-17). La 19:9 se spune „Fericiți cei chemați la cina de nuntă a Mielului”, iar în continuare îl vedem pe Domnul cu sfinții care sunt în cer pregătindu-se să vină pe pământ (Apoc. 19:11-16). În Apocalipsa 19:17, un înger anunță că toate păsările sunt chemate „să vină și să se adune la ospățul cel mare al lui Dumnezeu”, ca să mănânce cărnuri de împărați, căpetenii, oameni puternici, etc. Despre ce cină vorbește îngerul? Contextul arată că e vorba de cina de nuntă a Mielului. Vedem apoi că fiara (Antihristul), împărații pământului și oștirile lor se adună se facă război împotriva Domnului. Domnul biruiește fiara și pe falsul proroc, iar oștile pământului sunt zdrobite. Se pare că intenția lui Dumnezeu ca plan pentru nunta Fiului Său diferă de viziunea noastră asupra unei nunți tradiționale. Cina de nuntă a Mielului începe cu o jertfă. În Ezechiel 39:17-20, Domnul invită fiecare pasăre și fiară a câmpului să vină și să mănânce din jertfa pe care o aduce El – carnea împăraților, căpeteniilor și a oamenilor puternici. Este aceeași descriere ca în Apocalipsa 19:17.
Conform Scripturii, cina de nuntă a Mielului are loc după ce Domnul revine pe pământ. În ceea ce privește teoria răpirii, sfinții nu ar putea lua parte la cina de nuntă a Mielului în strâmtorării celei mari. Sfânta Scriptură arată că ei nu pot participa.
Biserica în cartea Apocalipsei
Există câteva neconcordanțe pe care susținătorii teoriei răpirii le promovează cu privire la cartea Apocalipsei. Două dintre ele de care ne vom ocupa aici sunt interpretarea eronată la Apocalipsa 3:10 și afirmația lor cum că între Apocalipsa 4:1 și Apocalipsa 19 nu se vorbește de Biserică – chipurile pentru că ea nu ar mai fi pe pământ, ci luată la cer.
Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, și Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. (Apoc. 3:10)
Doctrina răpirii afirmă că în Apocalipsa 3:10, când Domnul spune că „te voi păzi de ceasul ispitei”, El ar vorbi de răpirea Bisericii înainte de strâmtorarea cea mare. Această interpretare nu e altceva decât pură speculație. Să vedem ce spune de fapt Scriptura.
„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele...” Cuvântul grecesc pentru „păzit” este tereo, care înseamnă a supraveghea, a avea grijă, a purta de grijă, a feri, a respecta. Cuvântul grecesc pentru „răbdare” este hypomone, care înseamnă consecvență, așteptare, siguranță în acțiune. În Noul Testament, acest cuvânt descrie natura celui care nu se lasă clintit din drumul său și din credincioșia și evlavia lui, în ciuda suferințelor și a încercărilor. Dezvoltat, versetul spune: Pentru că ai respectat cuvântul planului Meu, Eu te voi păzi de ceasul ispitei. Cuvântul grecesc pentru „a păzi” este același cu „păzit” de mai sus (tereo). Sensul cuvântului „ispită” din acest context este testarea fidelității, integrității, virtuții unui om. Această parte a versetului spune deci: Voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru încercarea fidelității și credincioșiei tale, vreme care va veni peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Cuvântul folosit în text înseamnă întregul pământ locuit.
Dacă parafrazăm Apocalipsa 3:10 pe baza observațiilor de mai sus, avem:
Pentru că ai respectat cuvântul Meu, și Eu voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru încercarea prin ispitirea la păcat a credincioșiei tuturor celor care locuiesc pe pământ.
Avem aici vreun indiciu că Mântuitorul ar vorbi despre luarea Bisericii de pe pământ? Mai precis, aici se spune că Domnul îi va păzi și va avea grijă de sfinți la vremea încercării datorită credincioșiei lor (similar cu „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” – vezi Evrei 13:5). Acest verset este în armonie cu Ioan 17:15, unde Domnul spune „Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești (tereo) pe ei de cel viclean”. Domnul nu își va lua Biserica de pe pământ în timpul strâmtorării, deoarece Biserica trebuie să fie pe acest pământ martoră a Domnului Iisus Hristos, spre mântuirea oamenilor. Chiar dacă strâmtorarea va fi o vreme de judecăți teribile asupra celor fără de Dumnezeu, oamenii lui Dumnezeu vor fi păziți, îngrijiți și apărați prin puterea Celui Preaînalt. Nu poate Dumnezeu să facă aceasta? Nu i-a păzit El pe Noe și pe familia acestuia fără a-i lua de pe pământ? (Facerea 5:13-23). Nu l-a păzit El pe Lot fără a-l lua de pe pământ? (Facerea 19:15-16). Au fost copiii lui Israel afectați de plăgile aduse asupra Egiptului? N-au fost ei păziți în ținutul Goșenului? (Ieșirea 8:22-23, 9:6,26, 10:23). Nu au fost ei mântuiți prin sângele mielului de Paști atunci când moartea a umbrit țara? (Ieșirea 12:27). Unde în Scriptură Dumnezeu îi ia de pe pământ pe cei pe care vrea să-i păzească, atunci când trimite judecată asupra celor necredincioși? Așa ceva nu s-a întâmplat niciodată și nici nu se va întâmpla. Cu privire la cei credincioși, Scriptura spune la 1 Tes. 5:9: „Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos.” Cei credincioși nu au de ce să se teamă atunci când va fi turnată mânia lui Dumnezeu peste lume, deoarece nu ei fac obiectul acestei mânii, ci cei necredincioși.
Aceasta nu înseamnă că în timpul strâmtorări, cei credincioși nu vor avea parte de încercări, prigoane și suferințe. Cei ce sunt ai Lui nu numai că vor fi prigoniți, ci vor fi chiar omorâți (Apoc. 6:9-11, 7:13-14, 12:11,17, 13:7-10, 14:12-13). Cel ce aduce aceste prigoane și suferințe peste cei credincioși nu este Dumnezeu, ci Satana și cei necredincioși care îi prigonesc pe copiii lui Dumnezeu. Mântuitorul nu le-a făgăduit ucenicilor Săi că nu vor avea parte de prigoane și suferințe. Din contră, El spune la Ioan 15:20: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni”. La Matei 24:9, când El vorbea despre vremurile din urmă, spunea: „Vă vor da spre asuprire și vă vor ucide și veți fi urâți de toate neamurile pentru numele Meu”. La Ioan 16:33, El spune: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. Reacția unui creștin la prigoană și suferințe ar trebui să fie o mărturie pentru Iisus Hristos. De pildă, în Fapte 16:20-34, Pavel și Sila sunt aduși în fața autorităților, bătuți și aruncați în temniță, cu picioarele în lanțuri. Nu s-au plâns unul altuia că erau prost tratați, ci la miezul nopții s-au rugat și au cântat imne de slavă. Atunci a avut loc un cutremur. Temnicerul vine apoi la Pavel și îl întreabă: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” și el și toată casa lui se botează. Cutremurul i-a făcut pe aceștia să se boteze? Nu. A fost mărturia în Hristos Iisus, într-un moment de prigoană și suferință. Așa cum am arătat, Biserica trebuie să fie pe pământ un martor al lui Iisus Hristos, vestind Evanghelia și chemându-i pe oameni la mântuire.
Teoria răpirii afirmă că după Apocalipsa 4:1 și până la Apocalipsa 19, Biserica nu mai este menționată. Potrivit opiniei susținătorilor acestei teorii, atunci când Sfântul Ioan este luat la cer, aceasta ar fi o imagine a răpirii Bisericii. Dacă ne uităm însă în Scriptură, vom vedea că aceasta nu este decât o speculație și o fantezie. Și Sfântul Pavel a fost luat (în duh) la cer unde a primit niște descoperiri, dar aceasta nu înseamnă că cei credincioși vor fi luați de pe pământ!
Într-un limbaj figurativ, Scriptura vorbește despre veșmintele Bisericii. La Apocalipsa 3:4-5, se spune: „Ai câțiva oameni în Sardes, care nu și-au mânjit hainele lor, ci ei vor umbla cu Mine îmbrăcați în veșminte albe, fiindcă sunt vrednici. Cel ce biruiește va fi astfel îmbrăcat în veșminte albe și nu voi șterge deloc numele lui din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu și înaintea îngerilor Lui”. La Apocalipsa 3:18, unde Mântuitorul vorbește bisericii din Laodiceea, El spune: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești, și veșminte albe ca să te îmbraci și să nu se dea pe față rușinea goliciunii tale”. Dacă ne uităm la Apocalipsa 19:7-8, o găsim pe Mireasa Mielului, care este Biserica: „I s-a dat ei să se înveșmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinților”.
În Scriptură, Biserica este îmbrăcată în haine albe. Aceasta este definitoriu pentru cei care au fost spălați prin sângele mântuitor al lui Iisus Hristos. Orice pomenire în Apocalipsă a credincioșilor îmbrăcați în alb este despre membrii Bisericii.
La Apocalipsa 6:9-11: „Am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o... Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veșmânt alb”. Aceasta este o descriere a membrilor Bisericii.
La Apocalipsa 7:13-14: „Unul dintre bătrâni a deschis gura și mi-a zis: Aceștia care sunt îmbrăcați în veșminte albe, cine sunt și de unde au venit? Şi i-am zis: Doamne, Tu știi. El mi-a răspuns: Aceștia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului.” Aici, acești sfinți au venit din strâmtorarea cea mare. Ei nu au fost luați la cer ca să scape.
La Apocalipsa 12:11: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor și nu și-au iubit sufletul lor, până la moarte”. Aceasta este tot o referire la Biserică. Cine altcineva a biruit prin sângele Mielului?
Mai departe, la Apocalipsa 12:17: „Balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii și a pornit să facă război cu ceilalți din seminția ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus”. Aceasta este tot o referire la Biserică. Cine altcineva mai are mărturia lui Iisus Hristos?
Mai departe, la Apocalipsa 13:7: „I s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască...” Mulți ar zice aici, cum poate aceasta să fie o referire la Biserică dacă sfinții sunt biruiți? Acest verset se leagă de Daniel 12:7b: „Când se va isprăvi de sfărâmat puterea poporului celui sfânt, atunci vor lua sfârșit toate acestea”. Această sfărâmare a puterii celor sfinți este o aparentă biruire a lor. Spre sfârșitul necazului, Satana și Antihrist vor crede că au câștigat lupta împotriva Domnului și a Bisericii Sale, încât Antihrist se va așeza în Templu, dându-se drept Dumnezeu. La Matei 24:22 Domnul a spus: „Pentru cei aleși se vor scurta acele zile” și la versetul 24 „Se vor ridica hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși”. Va fi o vreme de mari prigoane și suferințe pentru Biserică și, deși puterea lor va fi aparent sfărâmată, în cele din urmă biruința va fi a lor.
În fine, la Apocalipsa 14:12: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus”. Cine altcineva păzește poruncile lui Dumnezeu și credința în Iisus Hristos, dacă nu Biserica?
Concluzie
Am cântărit doctrina răpirii și am găsit-o ușurică (Daniel 5:27). Toate aspectele din acest studiu au fost analizate în context și dovedite cu multe versete.
Această învățătură nu aparține credinței creștine vechi și nu se regăsește nici în Tradiția patristică, nici în învățătura Bisericii primare. Este o construcție teologică modernă, apărută târziu, în secolul al XIX-lea, pe fondul unor interpretări speculative ale textului biblic, rupte de contextul istoric și de continuitatea credinței creștine. Absența oricărui consens istoric, lipsa unei mărturii patristice autentice și fragmentarea opiniilor chiar în interiorul lumii protestante arată limpede că „răpirea” nu este o doctrină apostolică, ci o inovație escatologică recentă. În contrast, mărturia constantă a Creștinismului istoric rămâne așteptarea unei singure și vizibile a doua veniri a Domnului Iisus Hristos, în care Biserica, trecută prin încercări și răbdare, va fi chemată la judecată și la împlinirea Împărăției lui Dumnezeu.
Vezi și Întâlnire la „răpire” sau în realitate?
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric