Bogdan Mateciuc
Expresia „poporul ales” este una dintre cele mai cunoscute și mai controversate formulări din întreaga istorie religioasă. Timp de milenii, ea a fost asociată cu poporul evreu, cu legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam și cu întreaga istorie a Vechiului Testament. Pentru mulți oameni însă, această alegere ridică întrebări dificile. De ce ar alege Dumnezeu un singur popor dintre toate neamurile lumii? În ce consta această alegere? Era vorba despre o superioritate etnică sau despre o misiune spirituală? Și, mai ales, ce s-a întâmplat după venirea lui Iisus Hristos, Mesia cel promis? Mai sunt evreii astăzi „poporul ales” în același sens în care erau în vremea patriarhilor și a prorocilor?
Pentru a înțelege aceste lucruri, trebuie privită întreaga istorie biblică ca un plan al lui Dumnezeu desfășurat în timp. Alegerea poporului evreu nu poate fi înțeleasă separat de scopul ei final: venirea lui Mesia și mântuirea lumii.
Alegerea lui Avraam și începutul unui popor aparte
Istoria poporului ales începe cu chemarea lui Avraam. Într-o lume dominată de idolatrie și de culturi păgâne, Dumnezeu îl cheamă pe Avraam să părăsească țara și neamul său și îi făgăduiește că din el va face „un neam mare”. Alegerea aceasta apare în cartea Facerii și reprezintă fundamentul întregii istorii biblice.
Dumnezeu îi spune lui Avraam că prin seminția lui „se vor binecuvânta toate neamurile pământului”. Această formulare este esențială, pentru că arată încă de la început că alegerea lui Israel nu era un scop în sine. Israel nu era ales pentru propria slăvire, ci pentru a deveni instrumentul prin care Dumnezeu urma să aducă mântuirea întregii omeniri.
Alegerea lui Israel avea, așadar, un caracter mesianic și istoric. Dumnezeu pregătea, prin acest popor, cadrul în care avea să Se nască Mesia.
Israelul antic trebuia să păstreze credința într-un singur Dumnezeu într-o lume politeistă. Trebuia să păzească revelația divină, Legea, prorociile și făgăduința venirii lui Hristos. Din acest motiv, evreii aveau o poziție aparte în Vechiul Testament. Nu pentru că erau superiori altor popoare, ci pentru că aveau o misiune aparte.
Ce însemna concret că Israel era „poporul ales”
În perioada Vechiului Testament, statutul de popor ales implica mai multe lucruri.
În primul rând, Israel primise revelația lui Dumnezeu. Patriarhii, prorocii și drepții Vechiului Testament au fost purtătorii unei cunoașteri spirituale pe care alte popoare nu o aveau în aceeași formă. Legea lui Moise, cultul templului, prorociile mesianice și întreaga structură religioasă a Israelului aveau rolul de a păstra vie așteptarea venirii lui Mesia.
În al doilea rând, Israel avea o responsabilitate morală și spirituală uriașă. Alegerea nu era doar un privilegiu, ci și o povară. De aceea, Vechiul Testament este plin de mustrări adresate poporului evreu. Prorocii condamnă constant idolatria, corupția, nedreptatea și neascultarea. Faptul că Israel era ales nu îl scutea de judecata lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, îl făcea mai responsabil.
În al treilea rând, alegerea lui Israel era legată direct de venirea lui Mesia. Toată istoria Vechiului Testament converge spre acest punct. Legământul cu Avraam, regatul lui David, prorociile lui Isaia, Ieremia, Daniel sau Miheia pregăteau apariția lui Hristos.
Aceasta este cheia fundamentală a întregii probleme. Israel a fost ales pentru Hristos.
Prorociile mesianice și pregătirea venirii lui Hristos
În Vechiul Testament există numeroase prorocii despre Mesia. Unele vorbesc despre originea Sa din seminția lui Iuda și din casa lui David. Altele descriu nașterea Sa, lucrarea Sa, suferințele Sale și chiar moartea Sa.
Profetul Isaia vorbește despre „robul Domnului” care va purta păcatele lumii. Psalmii lui David conțin imagini care sunt o anticipare a răstignirii. Profetul Miheia indică Betleemul drept loc al nașterii lui Mesia. Daniel vorbește despre timpul venirii Unsului.
Întregul sistem religios al Vechiului Testament avea un caracter simbolic și profetic. Jertfele de la templu, mielul pascal, sărbătorile religioase și preoția levitică sunt toate prefigurări ale lui Hristos.
Prin urmare, rolul istoric al Israelului era să pregătească venirea Fiului lui Dumnezeu în lume.
Venirea lui Hristos și împlinirea alegerii
Din perspectivă creștină, alegerea lui Israel își găsește împlinirea în Iisus Hristos. El este Mesia promis de proroci și scopul final al întregii istorii veterotestamentare.
În Evanghelii apare însă drama fundamentală a istoriei biblice: o mare parte a conducătorilor religioși ai Israelului nu L-au primit pe Hristos. Deși El venea în continuitatea prorocilor și a Legii, mulți dintre liderii religioși ai vremii L-au respins.
Evanghelia după Ioan spune: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.”
Conflictul dintre Hristos și elitele religioase ale vremii devine tot mai puternic până la condamnarea și răstignirea Sa. Acest moment are o semnificație uriașă. Poporul care fusese ales pentru a-L aduce pe Mesia în lume ajunge, prin conducătorii săi religioși, să Îl respingă.
Totuși, Noul Testament nu vorbește despre o vină colectivă biologică sau etnică a tuturor evreilor. Iisus, apostolii și primii creștini erau ei înșiși evrei. Creștinismul s-a născut inițial în interiorul lumii iudaice. Problema nu este una rasială, ci una spirituală: acceptarea sau respingerea lui Hristos.
Noul Legământ și apariția noului Israel
După venirea lui Hristos, perspectiva creștină asupra poporului ales se schimbă radical. Alegerea nu mai este definită etnic, ci duhovnicește.
În scrierile Apostolului Pavel apare ideea că adevăratul Israel nu mai este limitat la descendența biologică din Avraam, ci este format din cei care cred în Hristos. Biserica devine noul popor al lui Dumnezeu, alcătuit din oameni proveniți din toate neamurile.
Apostolul Pavel spune că „nu toți cei din Israel sunt Israel” și că adevărații fii ai lui Avraam sunt cei care au credință.
Aceasta reprezintă una dintre cele mai mari transformări religioase din istorie. Dacă în Vechiul Testament alegerea era concentrată într-un singur popor, în Noul Testament chemarea se extinde universal.
Creștinismul devine o religie adresată tuturor popoarelor. Nu mai există privilegiu etnic în fața lui Dumnezeu. Greci, romani, sirieni, egipteni, africani, sciți sau evrei pot deveni parte a poporului lui Dumnezeu prin credință și botez.
Din această perspectivă, alegerea exclusivă a Israelului ca popor separat își încetează rolul istoric după venirea lui Hristos.
Distrugerea Ierusalimului și sfârșitul vechiului sistem
Un moment foarte important pentru teologia creștină este distrugerea Ierusalimului și a templului în anul 70 d.Hr. de către romani.
Pentru creștini, acest eveniment are și o semnificație spirituală. Templul era centrul cultului vechi-testamentar, al jertfelor și al sistemului religios mozaic. După distrugerea lui, cultul levitic încetează definitiv.
Mulți Părinți ai Bisericii au interpretat această distrugere ca pe un semn că vechiul legământ își încheiase misiunea istorică.
Jertfa lui Hristos înlocuise jertfele animale ale templului. Noul Legământ îl depășise pe cel vechi. Biserica devenise noul Israel spiritual.
Ce statut au evreii astăzi în perspectiva creștină
Aceasta este una dintre cele mai delicate întrebări teologice și istorice.
În perspectiva creștină, evreii nu mai au statutul de popor ales pe care îl aveau în Vechiul Testament. Alegerea aceea avea un scop precis: pregătirea și aducerea lui Mesia în lume. Odată cu venirea lui Hristos, scopul a fost împlinit.
Creștinismul vede poporul evreu într-o situație paradoxală. Pe de o parte, Israelul are o importanță istorică unică, pentru că din el au venit patriarhii, prorocii, apostolii și Însuși Hristos după trup. Pe de altă parte, respingerea lui Mesia îl așază într-o stare de separare față de noul legământ.
Din perspectivă creștină, relația omului cu Dumnezeu nu mai depinde de apartenența etnică, ci de relația cu Hristos.
Diferența dintre perspectiva creștină și cea iudaică
Iudaismul nu acceptă că Iisus din Nazaret este Mesia și, prin urmare, nu acceptă nici ideea că alegerea specială a Israelului s-ar fi încheiat. Pentru iudaism, legământul cu Avraam și Moise rămâne valabil. Mai nou, în Israelul de astăzi există opinia că Mesia este poporul evreu însuși.
Creștinismul însă interpretează Vechiul Testament prin prisma lui Hristos. Din acest motiv, cele două religii se despart fundamental tocmai în jurul întrebării: cine este Iisus din Nazaret?
Dacă El este Mesia, atunci întreaga structură vechi-testamentară își găsește împlinirea în El. Dacă nu este Mesia, atunci iudaismul rămâne continuatorul direct al vechiului legământ.
Această ruptură dintre iudaism și creștinism reprezintă una dintre marile separări religioase ale istoriei.
Poporul ales în lumina Noului Testament
De la Hristos încoace, conceptul de popor ales capătă un sens universal și duhovnicesc. Dumnezeu nu mai lucrează printr-o separare etnică, ci prin Biserică, deschisă tuturor neamurilor.
Adevărata alegere devine chemarea la sfințenie și la unirea cu Hristos.
În acest sens, creștinii sunt numiți în Noul Testament „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt”. Nu prin sânge sau origine, ci prin credință și viață duhovnicească.
Astfel, ideea poporului ales nu dispare, ci se transformă. Alegerea lui Israel din Vechiul Testament a fost începutul unui plan universal care culminează în Hristos și în extinderea Evangheliei către întreaga lume.
Concluzie
Ideea de „popor ales” nu poate fi înțeleasă corect fără perspectiva istoriei mântuirii. În Vechiul Testament, Israel a fost ales pentru a păstra revelația lui Dumnezeu și pentru a pregăti venirea lui Mesia. Alegerea aceasta nu era o dovadă de superioritate etnică, ci o misiune spirituală și istorică.
Din perspectivă creștină, această misiune se împlinește în Iisus Hristos. După venirea Sa, alegerea lui Israel încetează, iar poporul lui Dumnezeu devine Biserica formată din toate neamurile.
Respingerea lui Hristos de către o mare parte a lumii iudaice reprezintă una dintre marile tragedii ale istoriei biblice, însă creștinismul nu transformă această realitate într-o condamnare etnică. Chemarea la mântuire rămâne deschisă tuturor oamenilor.
În lumina Evangheliei, adevăratul „popor ales” nu mai este definit de origine sau de sânge, ci de credința în Hristos și de participarea la noul legământ al lui Dumnezeu cu omenirea.
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric