Bogdan Mateciuc
Capernaum este un orășel cuibărit pe țărmul de nord al Mării Galileii, acolo unde albastrul apei se întâlnește cu colbul drumurilor bătătorite de pașii negustorilor, pescarilor și căutătorilor de adevăr. Casele, din piatră cenușie de bazalt, se adună strâns unele lângă altele, ca niște umeri ridicați împotriva vânturilor ce se stârnesc dinspre munți. Străzile înguste forfotesc de viață — femei care își vând roadele grădinii, copii alergând desculți printre colivii de păsări, și bătrâni așezați în umbra zidurilor, povestind despre profeți și vremuri trecute.
Un loc al întâlnirilor — între cer și pământ, între lege și har, între omul simplu și taina lui Dumnezeu coborât printre muritori.
Viața curge încet, ca o apă domoală care nu știe să viseze. Aici, între ziduri bătrâne și ulițe bătătorite de pașii obișnuinței, trăiesc patru prieteni legați de ani, trudă și o prietenie neobișnuit de trainică.
Naum, cel mai tânăr dintre ei, are 23 de ani. Sub pielea arsă de soare, i se ascunde o inimă zbuciumată și o minte care nu încetează să pună întrebări. Locuiește cu mama sa, o femeie tăcută, cu ochi veșnic înlăcrimați de dorul bărbatului pierdut în vremea unei boli lungi. Naum este visător, dar mâinile îi sunt bătătorite de muncă — de la năvoadele grele, de la coșurile ude, de la amarul vieții de pescar.
Ioan, cu patru ani mai în vârstă, este deja tată. Doi copii mici îl așteaptă seara la ușa casei, iar femeia lui, Miriam — un nume des întâlnit în ținut — este blândă și demnă. Ioan este un om al pământului și al apei: tăcut, dar temeinic, cu o privire în care se citește un echilibru dobândit prin trudă.
Amos, negustorul, nu pescuiește, dar îi știe pe toți pescarii. Este felul de om care poate să vândă și peștele care încă nu a fost prins. Are o gură iute și o judecată ascuțită. Se spune că, deși pare interesat doar de câștig, inima lui bate sincer pentru puținii prieteni apropiați. Trăiește singur, într-o casă rămasă de la părinții lui, dar sufletul lui caută de mult ceva mai înalt decât prețul peștelui la piață.
Al patrulea este Simon, vecin cu Iohebed. Om înalt și zdravăn, cu față brăzdată de muncă, a fost dulgher în tinerețe, dar de ani buni lucrează la bărcile pescarilor de pe lac. Nu vorbește mult, dar este omul care spune totul dintr-o singură privire. Îl leagă de ceilalți nu doar prietenia, ci și amintirile copilăriei.
Când erau toți copii, mai era unul în ceata lor: Iohebed. Avea atunci un râs limpede și ochi curioși. Dar bucuria i s-a scurs repede din oase. O boală nevăzută i-a slăbit trupul, iar la șapte ani n-a mai putut să meargă. A rămas pe pat, mai întâi privind pe fereastră, apoi privind înăuntrul ființei lui, acolo unde cresc uneori speranțe din cele mai tăcute. Părinții lui, oameni simpli, au încercat tot ce le-a stat în putință: o alifie de la bătrâna din satul vecin, o vizită la templul din Ierusalim, o rugăciune rostită seară de seară. Cu timpul, însă, trupurile lor au obosit, iar singura lor dorință a rămas să-l mai poată ține pe Iohebed în brațe o dată ca altădată.
Așa se face că, într-o seară cu miros de sare și praf, Naum deschide gura și zice către Ioan: „Ce-ar fi să-l ducem pe Iohebed la profetul ăsta nou?” Nici el nu știe cum i-a venit gândul ăsta, dar gândul îl cuprinde ca o dogoare.
De câteva zile, în orașul lor a poposit un profet. Unul nou. Încă unul. Însă unii spun că e ceva diferit la acesta. Că e altfel decât cei dinaintea Lui.
După câteva clipe de tăcere și o sprânceană ridicată din partea lui Ioan, ideea prinde rădăcină. Noaptea, somnul lor este scurt și neliniștit. Dimineața, se duc la părinții lui Iohebed. Aceștia tac o vreme. Tatăl închide ochii, apoi dă din cap încet. Mama cade în genunchi și începe să plângă, dar nu cu tristețe, ci cu teamă — acea teamă care vine atunci când nădejdea, pe care ai crezut-o moartă, învie.
Simon este adus în grabă, și sub ochii mari ai lui Iohebed, prietenii lui se pun pe treabă. Cu două prăjini groase și două cămăși vechi fac o targă. Amos aduce apă și pâine, Simon o pătură. Ridică targa cu o grijă sfântă, ca și cum n-ar fi dus un trup, ci o rugăciune.
Drumul până la casa lui Miriam este anevoios. Soarele îi bate în creștet, iar oamenii îi privesc cu o curiozitate reținută. Pe ulița îngustă, mulțimea este atât de deasă, încât nu ai loc să arunci un ac.
„Ne urcăm pe casa lui Iuda”, spune Simon. Este singurul care nu pare înspăimântat de gândul de a desface acoperișul unei case. Amos râde scurt: „Bine, dar să nu ne pierdem pe drum și cinstea.” Ioan dă din cap, iar Naum se cațără primul. Când deschid acoperișul, din încăpere îi întâmpină chipul profetului, senin și fără uimire. Pare că știe.
Cei patru coboară targa în mijlocul încăperii, unde cuvintele mulțimii se opresc și respirațiile se adâncesc.
„Fiule, păcatele îți sunt iertate.”
Pentru o clipă, se face o liniște de piatră. Priviri tăioase, neînțelegeri, încruntări. Dar în mijlocul lor, profetul rostește din nou — limpede și fără umbră de îndoială:
„Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta.”
Iohebed simte că ceva se rupe în el. O legătură veche, adâncă, nevăzută. Mișcă un deget, apoi un picior. O femeie scapă un țipăt înăbușit. Cu un efort străvechi, băiatul de 19 ani se ridică. Ia targa în brațe și pășește, pentru prima oară după mulți, mulți ani. Iese încet pe ușă.
Cei patru prieteni coboară repede de pe acoperiș și îl urmează în tăcere. Nu-și spun nimic, dar între ei e o lumină nouă. O tăcere care spune totul.
Acasă la Iohebed, părinții așteaptă. Când ușa se deschide larg și fiul lor intră pe picioarele lui, timpul se oprește. Tatăl plânge ca un copil, mama cade la podea. În ușă, Naum, Ioan, Amos și Simon stau nemișcați, ca niște martori la o naștere din nou.
Și pentru o clipă, în acel oraș prăfuit, viața învață să viseze din nou.