Bogdan Mateciuc
Știm că vom muri, dar nu trăim ca și cum am ști
Există un fapt pe care orice om îl cunoaște: va muri.
Nu este nevoie de o credință religioasă pentru a afirma acest lucru. Este una dintre puținele certitudini absolute ale existenței umane. Și totuși, aproape nimeni nu trăiește în mod obișnuit cu această realitate prezentă în conștiință.
Ne facem planuri. Construim case, schimbăm mașini, mergem în vacanțe, ne planificăm cariera, ne gândim la pensie, facem proiecte pentru anul viitor și pentru următorii zece ani. Viitorul ni se pare, în mod natural, o continuare a prezentului.
Moartea rămâne undeva în afara acestei imagini.
Știm că există, dar nu o integrăm cu adevărat în reprezentarea noastră obișnuită despre propria viață.
De aceea moartea ne lovește atât de puternic atunci când devine concretă. Când moare cineva apropiat, propoziția generală „toți oamenii mor” se transformă brusc în „el a murit”. Iar când aflăm că noi înșine vom muri, moartea încetează să mai fie o idee despre oameni și devine o realitate despre noi.
Poate că problema nu este că omul nu știe că va muri. Problema este că știe, dar nu asimilează această cunoaștere.
Iar de aici începe întrebarea: ce înseamnă, de fapt, moartea pentru un om care este obișnuit să-și perceapă viața ca pe o succesiune continuă de experiențe, relații, planuri și activități?
Ce numim, de fapt, „viața mea”?
Când spunem „viața mea”, rareori ne referim doar la faptul că existăm.
Ne gândim la conținutul vieții.
La copilărie și adolescență. La părinți și frați. La soț sau soție. La copii. La prieteni. La serviciu. La casă. La locurile în care am călătorit. La vacanțe. La cărțile citite. La pasiunile noastre. La bucurii, dezamăgiri, succese, eșecuri și amintiri.
Viața fiecărui om este percepută ca o construcție unică de experiențe. Nicio viață nu seamănă perfect cu alta.
Fiecare om are propriul său traseu prin lume, propriile întâlniri, propriile amintiri și propriile lucruri care au devenit importante pentru el.
În acest sens, viața este atât de personală încât aproape că ne identificăm cu conținutul ei.
„Eu” înseamnă, pentru noi, și ceea ce am trăit.
Eu sunt omul care a copilărit acolo. Eu sunt cel care a cunoscut acei oameni. Eu sunt cel care a făcut acea călătorie. Eu sunt cel care a citit acele cărți. Eu sunt cel care a construit această casă și a lucrat atâția ani.
Dar există aici o distincție importantă.
Viața nu este doar ceea ce ni se întâmplă. Este și ceea ce trăim în interior ca urmare a ceea ce ni se întâmplă.
O vacanță este un eveniment exterior, dar produce amintiri, emoții și senzații interioare. O conversație poate fi un fapt exterior, dar produce bucurie, tristețe, iubire sau resentiment. O carte este un obiect exterior, dar poate produce o experiență intelectuală profundă.
Chiar și omul care nu caută aventuri și distracții poate avea o viață interioară bogată, alcătuită din gândire, lectură, contemplație și delectare intelectuală.
Astfel, oamenii își trăiesc viața în moduri foarte diferite. Unii au nevoie de experiențe exterioare pentru a simți că trăiesc. Alții găsesc această intensitate în interior, în idei, lectură, muzică, contemplație sau reflecție. Dar, indiferent de formă, există o caracteristică comună: toate acestea se petrec în timpul vieții.
„Trăiește-ți viața!” – viața ca acumulare de experiențe
Expresia „trăiește-ți viața!” este folosită adesea ca un îndemn la acțiune.
Călătorește. Vezi lumea. Încearcă lucruri noi. Iubește. Distrează-te. Fă ceea ce îți place. Nu pierde timpul.
În sensul popular, a-ți trăi viața înseamnă să acumulezi experiențe.
Există însă o subtilitate aici.
Atunci când spunem unui om să „trăiască”, de cele mai multe ori îl îndemnăm să facă lucruri care să îi producă trăiri.
Mergi într-un loc frumos pentru a avea o experiență. Ascultă muzică pentru emoția pe care o produce. Cunoaște oameni pentru ceea ce vei simți în relație cu ei. Citește pentru satisfacția intelectuală. Fă sport pentru senzația de vitalitate. Privește un peisaj pentru ceea ce îți produce în interior.
În acest sens, foarte multe dintre lucrurile pe care le numim „viață” sunt relații între lumea exterioară și lumea noastră interioară.
Dar tocmai aici apare întrebarea care ne conduce spre problema morții: ce se întâmplă cu toate aceste lucruri când omul moare?
Moartea nu are un „conținut” asemenea vieții
Viața are conținut. Are oameni, locuri, activități, amintiri, planuri, obiecte, conversații și experiențe.
Moartea, privită strict în raport cu viața pământească, nu adaugă un asemenea conținut.
Ea este încetarea. Încetarea activităților. Încetarea participării omului la lumea exterioară. Încetarea experiențelor sale pământești. Încetarea planurilor care urmau să fie realizate. Încetarea întâlnirilor care urmau să aibă loc.
De aceea moartea este atât de greu de imaginat.
Putem să ne imaginăm un om bolnav. Putem să ne imaginăm un om bătrân. Putem să ne imaginăm un trup lipsit de viață. Putem să ne imaginăm o înmormântare.
Dar toate acestea sunt imagini despre ceea ce se întâmplă în jurul morții.
Este mult mai greu să reprezentăm în mintea noastră simplul fapt că activitatea concretă a unui om în această lume s-a încheiat.
Aici este importantă o precizare.
A spune că activitatea pământească a omului încetează prin moarte nu înseamnă a spune că sufletul încetează să existe. Nemurirea sufletului și viața după moarte sunt întrebări distincte de observația pe care o facem aici.
Deocamdată vorbim despre moarte ca despre sfârșitul participării omului la viața acestei lumi: la familie, muncă, călătorii, conversații, proiecte, plăceri și toate celelalte lucruri care alcătuiesc existența sa pământească.
De ce ne este atât de greu să acceptăm că cineva „nu mai este”?
Când moare cineva apropiat, nu dispar toate lucrurile care îl înconjurau.
Casa rămâne. Obiectele rămân. Hainele rămân. Fotografiile rămân. Cărțile rămân. Telefonul poate păstra încă mesajele lui. Înregistrările îi păstrează vocea. Fotografiile îi păstrează chipul. Amintirile lui rămân în memoria celor care l-au cunoscut.
Și totuși, persoana nu mai este prezentă.
Aici apare una dintre cele mai stranii experiențe ale doliului.
Urmele omului continuă să existe după ce omul a dispărut din viața celor rămași.
Fotografia nu este omul. Hainele nu sunt omul. Casa nu este omul. Amintirea nu este omul. Obiectele pe care le-a folosit nu sunt omul.
Toate sunt dovezi că omul a existat, dar niciuna dintre ele nu este omul însuși.
De aceea este posibil ca un om îndoliat să știe perfect, rațional, că persoana a murit și, totuși, să aibă nevoie de timp pentru a asimila acest fapt.
Mintea este obișnuită cu continuitatea. Dacă cineva a fost prezent în viața noastră ani de zile, existența lui devine parte din structura lumii noastre.
Ne așteptăm să îl vedem. Să îi auzim vocea. Să îl sunăm. Să îi spunem ceva.
Moartea rupe această așteptare. Nu doar că persoana nu mai face lucrurile pe care le făcea. Ea a ieșit din viața noastră.
Iar lumea noastră trebuie reorganizată în jurul absenței ei.
Lumea continuă după moartea omului
Poate că unul dintre cele mai tulburătoare lucruri legate de moarte este că lumea nu se oprește odată cu omul care moare.
Dimineața vine. Oamenii merg la serviciu. Magazinele se deschid. Mașinile circulă. Trenurile pleacă. Copiii merg la școală. Familia continuă să trăiască. Casa rămâne. Strada rămâne. Orașul rămâne.
Pentru omul care a murit, participarea lui la această lume s-a încheiat. Pentru cei rămași, lumea continuă.
Această diferență este greu de asimilat.
Un om poate să fi stat mii de ore într-un anumit fotoliu. După moartea lui, fotoliul poate rămâne acolo ani întregi.
Obiectul rămâne. Omul nu.
Și tocmai această diferență face ca moartea să fie atât de greu de înțeles.
Nu este doar faptul că activitățile unei persoane s-au oprit. Este faptul că persoana nu mai participă la lumea la care participa cu o zi înainte.
De ce trăim ca și cum am fi veșnici?
Omul știe că va muri, dar trăiește aproape instinctiv ca și cum viața ar continua.
Își face planuri pentru anul viitor. Își construiește casa. Își cumpără lucruri. Se gândește la pensie. Își organizează vacanțele. Își face planuri pentru copii.
Toate aceste lucruri presupun existența unui „eu” viitor.
Nu este nimic anormal în acest lucru. Dimpotrivă, fără această capacitate de a presupune continuitatea, viața cotidiană ar deveni imposibilă.
Problema este că omul uită adesea că această continuitate este limitată.
Moartea rămâne undeva în viitor, într-un viitor atât de vag încât pare aproape ireal.
Astfel, apare o contradicție fundamentală: știm că vom muri, dar nu trăim ca și cum am ști.
Cunoașterea există la nivel intelectual, însă nu este prezentă în mod constant în conștiință.
De aceea moartea poate produce un șoc atât de puternic.
Nu aflăm ceva complet necunoscut. Aflăm ceva ce știam deja, dar pe care nu îl integraserăm cu adevărat în imaginea noastră despre viață.
„Toți oamenii mor” versus „omul acesta a murit”
Există o diferență enormă între cele două afirmații.
„Toți oamenii mor” este o propoziție generală. Ea nu ne obligă să schimbăm nimic în prezent.
Dar „Tatăl meu a murit”, „Prietenul meu a murit” sau „Soția mea a murit” sunt propoziții care schimbă lumea concretă a celui care le spune.
În momentul acela, moartea trece de la general la particular. Și atunci omul descoperă cât de diferită este cunoașterea abstractă de realitatea trăită.
Același lucru se întâmplă când aflăm că noi înșine vom muri.
„Toți oamenii mor” este ușor de spus. „Eu voi muri” este cu totul altceva.
Prima este o afirmație despre omenire. A doua este o afirmație despre propria existență.
De ce evităm cuvinte precum „moarte” sau „cancer”?
Același mecanism poate explica și faptul că oamenii evită uneori chiar și cuvintele asociate cu moartea.
„Nu vreau să vorbesc despre asta.” „Nu vreau să aud de cancer.” „Mai bine nu discutăm asemenea lucruri.”
Simpla rostire a cuvântului nu produce, evident, boala sau moartea. Dar cuvântul poate face ceva important: aduce realitatea în conștiință.
Cât timp „cancerul” este boala altcuiva, el rămâne exterior. Când omul începe să se gândească „aș putea avea și eu”, distanța dispare.
La fel cu moartea.
„Moartea există” este o idee. „Eu voi muri” este o realitate personală.
De aceea uneori omul preferă să nu vorbească despre ea. Nu pentru că nu știe că există, ci pentru că nu vrea să o lase să devină prezentă în propria conștiință.
Omul nu așteaptă niciodată cu adevărat ultima zi
Există ceva paradoxal în faptul că nu știm niciodată care este ultima noastră experiență.
Nu știm care va fi ultima vacanță. Ultima conversație. Ultima fotografie. Ultima masă. Ultimul drum. Ultima dimineață.
De cele mai multe ori, ultimele lucruri nu arată deloc ca niște „ultime lucruri”. Sunt banale. Tocmai de aceea nu le recunoaștem. Trăim fiecare zi ca pe o zi care va fi urmată de alta.
Iar această presupunere este atât de puternică încât rareori ne gândim că, pentru fiecare om, există o zi după care nu va mai exista o altă zi trăită de el în această lume.
Nu știm când este acea zi. Și nu trebuie să trăim speriați de ea. Dar putem recunoaște faptul că ea există.
Să te oprești și să-ți amintești că ești trecător
Poate că omul ar avea de câștigat dacă, din când în când, s-ar opri pur și simplu din ceea ce face.
Nu pentru a se teme. Nu pentru a se întrista. Nu pentru a-și imagina propria moarte. Ci pentru a se privi.
Să se oprească pentru câteva minute din fluxul activităților și să observe: „Sunt aici.” „Aceasta este casa mea.” „Aceștia sunt oamenii mei.” „Acestea sunt lucrurile pe care le fac.” „Aceasta este viața mea.”
Și apoi: „Sunt trecător.” „Nu sunt veșnic.” „Într-o zi nu voi mai fi aici.”
Atât. Nu trebuie mers mai departe. Nu este necesar să ne imaginăm ce vom simți în clipa morții. Nu este necesar să ne întrebăm ce va fi după ea.
Acestea sunt alte întrebări.
Este suficientă conștientizarea simplă a faptului că existența noastră în această lume are o limită.
Conștientizarea morții nu este același lucru cu frica de moarte
Această diferență este esențială. A te gândi la moarte nu înseamnă neapărat să te temi de moarte.
Există o diferență între: „Voi muri și este îngrozitor” și „Voi muri. Sunt trecător. Aceasta este condiția mea de om.”
Prima afirmație poate produce anxietate. A doua poate produce luciditate.
Scopul unei asemenea reflecții nu ar fi să introducă frica în viața omului, ci să introducă conștiința limitării.
Nu este nevoie ca moartea să devină centrul vieții. Este suficient să nu fie complet exclusă din ea.
„Fiți trecători!” – un ecou în Evanghelia după Toma
În acest context, un verset din Evanghelia după Toma este deosebit de interesant: „Treceți! Treceți! Fiți trecători!”
Evanghelia după Toma este un text creștin timpuriu necanonic, care nu face parte din canonul Noului Testament. Prin urmare, formularea nu trebuie tratată ca având aceeași autoritate cu cuvintele Evangheliilor canonice. Ea poate fi însă foarte interesantă ca punct de reflecție asupra condiției omului.
Expresia „Fiți trecători” poate fi pusă în legătură cu una dintre ideile fundamentale discutate aici.
Omul trăiește adesea ca și cum ar rămâne. Își construiește viața ca și cum lucrurile din jurul său ar fi permanente.
Dar omul este trecător. Casa este trecătoare. Averea este trecătoare. Tinerețea este trecătoare. Cariera este trecătoare. Relațiile omenești, în forma lor pământească, sunt trecătoare.
Și viața însăși este trecătoare.
În acest sens, „Fiți trecători” poate fi citit nu ca un îndemn la disprețuirea vieții, ci ca un avertisment împotriva iluziei permanenței.
Nu „Nu trăiți.” Ci „Nu trăiți ca și cum ceea ce trăiți acum ar fi permanent.”
Este o diferență importantă.
Omul poate să se bucure de viață și, în același timp, să știe că este trecător. Poate să iubească o casă fără să creadă că va rămâne veșnic în ea. Poate să iubească oamenii fără să uite că îi va pierde într-o zi. Poate să se bucure de o vacanță fără să creadă că experiența va dura. Poate să se bucure de prezent fără să-l transforme într-o promisiune de permanență.
În această interpretare, „treceți” sugerează și mișcare.
Omul nu este doar o ființă care, la sfârșit, va muri. Este o ființă care trece prin timp.
Copilăria trece. Tinerețea trece. Maturitatea trece. Generațiile trec. Oamenii apar și dispar din viața noastră. Iar omul însuși trece.
Expresia poate fi astfel așezată lângă întrebarea fundamentală de aici: Dacă sunt trecător, de ce trăiesc ca și cum aș rămâne?
Aceasta este întrebarea care merită păstrată. Nu pentru a produce teamă, ci pentru a produce luciditate.
„Chipul lumii acesteia trece”
După această reflecție asupra expresiei din Evanghelia după Toma, există un text canonic al Noului Testament care introduce o idee apropiată.
Sfântul Apostol Pavel scrie: „Chipul lumii acesteia trece” (1 Corinteni 7:31).
Aici apare o perspectivă creștină mult mai clară asupra caracterului trecător al existenței pământești.
Lumea în care trăim nu este prezentată ca realitatea ultimă și permanentă. Ea trece.
Dar faptul că lumea trece nu înseamnă că viața prezentă este lipsită de valoare.
Dimpotrivă, tocmai pentru că este trecătoare, omul este chemat să nu transforme lucrurile acestei lumi în scopuri absolute.
Casa, banii, succesul, prestigiul, plăcerile și chiar proiectele personale au o valoare limitată. Ele aparțin timpului.
Și omul trebuie să știe că aparține, pentru o vreme, timpului.
Această perspectivă se apropie mult de ideea reflecției noastre: a fi conștient că ești trecător nu înseamnă a renunța la viață, ci a nu confunda ceea ce este temporar cu ceea ce este veșnic.
Ce s-ar putea schimba dacă am conștientiza că suntem trecători?
Dacă omul s-ar opri din când în când și ar contempla simplul fapt că este trecător, efectele ar putea fi mai degrabă asupra felului în care vede viața decât asupra felului în care vede moartea.
Am putea vedea altfel lucrurile obișnuite
Casa nu mai este doar „casa mea”. Este casa în care locuiesc pentru o vreme.
O plimbare nu mai este doar o plimbare. Este o plimbare pe care o fac acum și pe care, într-o zi, nu o voi mai face.
O conversație cu un om drag nu mai este doar una dintre nenumăratele conversații. Este o conversație între două persoane care nu vor fi aici pentru totdeauna.
Am putea aprecia mai mult prezentul
Nu neapărat prin căutarea continuă a unor experiențe extraordinare. Dimpotrivă. Poate că am începe să apreciem mai mult banalul.
O cafea. O masă. O dimineață. O plimbare. O carte. Vocea unei persoane dragi. Lumina care intră pe fereastră.
Nu pentru că acestea ar deveni spectaculoase, ci pentru că am înțelege că sunt finite.
Am putea renunța mai ușor la unele conflicte inutile
Când omul își amintește că timpul său este limitat, unele lucruri își pierd proporțiile.
O ceartă poate să nu mai merite trei zile de resentimente. O ambiție poate să nu mai pară atât de importantă. O nedreptate minoră poate să nu mai merite consumul unei întregi zile.
Întrebarea devine simplă: „Merită să-mi consum o parte din timpul vieții pentru asta?”
Am putea privi altfel relațiile
Conștientizarea propriei mortalități ne amintește și că ceilalți sunt trecători.
Părinții nu vor fi întotdeauna aici. Copiii nu vor fi întotdeauna lângă noi. Prietenii nu vor fi întotdeauna disponibili. Oamenii pe care îi iubim nu sunt garantați pentru totdeauna.
Această conștientizare nu micșorează iubirea. Poate să o facă mai atentă.
„Pentru o vreme” – poate cea mai importantă expresie
Poate că una dintre cele mai profunde consecințe ale conștientizării mortalității este schimbarea modului în care privim lucrurile.
Le considerăm ale noastre.
Casa mea. Mașina mea. Familia mea. Viața mea. Planurile mele.
Dar toate acestea există în interiorul unei perioade. Le avem pentru o vreme.
Această formulare nu înseamnă că lucrurile sunt lipsite de valoare pentru că sunt temporare. Poate însemna exact contrariul.
Un lucru nu trebuie să fie veșnic pentru a fi valoros. O conversație poate dura zece minute și poate avea o valoare uriașă. O vacanță poate dura o săptămână. O copilărie durează câțiva ani. O viață durează câteva decenii.
Faptul că ceva se termină nu înseamnă că nu a avut valoare.
Paradoxul: conștientizarea morții ne poate face să vedem viața
Poate aici se află cea mai interesantă concluzie.
Omul caută adesea să „trăiască”. Caută experiențe, aventuri, călătorii, distracții și realizări pentru a simți că trăiește.
Dar poate exista un moment în care omul se oprește și nu mai caută nimic.
Nu face. Nu consumă. Nu experimentează. Nu aleargă după următoarea experiență.
Doar observă.
„Sunt aici.”
Și, pentru o clipă: „Nu voi fi aici pentru totdeauna.”
În mod paradoxal, această gândire despre moarte poate deveni o formă de atenție acordată vieții.
Pentru că omul descoperă că, până atunci, fusese atât de ocupat să trăiască încât rareori se oprise să observe faptul că trăiește.
Moartea ca margine a tabloului
Poate că viața este asemenea unui tablou în care omul privește întotdeauna din interior.
El vede oamenii, lucrurile, casa, orașul, munca, familia, trecutul și viitorul.
Dar nu vede marginea tabloului.
Conștientizarea morții introduce pentru câteva clipe această margine.
Nu distruge tabloul. Nu îl face mai urât. Doar îl face mai complet.
În acel moment omul poate vedea: „Aceasta este viața mea.”
Și, în același timp: „Această viață este trecătoare.”
Cele două afirmații nu se contrazic. Dimpotrivă, se completează.
Moartea, nemurirea sufletului și viața de după moarte
Reflecția asupra mortalității ne conduce în mod firesc către o altă întrebare, dar trebuie să păstrăm distincția dintre ele.
Faptul că viața pământească se oprește prin moarte nu înseamnă, în perspectiva creștină, că persoana încetează să existe.
Aici începe o altă temă: sufletul, judecata, existența după moarte și, mai ales, Învierea.
Este important să nu confundăm aceste planuri.
Când spunem că omul moare, putem observa faptul că viața sa pământească încetează.
Când vorbim despre nemurirea sufletului, vorbim despre o altă realitate.
Iar când creștinismul vorbește despre Înviere, intrăm într-o perspectivă și mai profundă asupra destinului persoanei umane.
Prin urmare, meditația asupra faptului că suntem trecători nu trebuie să fie confundată cu ideea că omul este destinat neantului.
Dimpotrivă, pentru creștin, tocmai conștientizarea morții poate deschide întrebarea despre ceea ce este dincolo de moarte.
O meditație simplă asupra trecerii
Nu este nevoie de un ritual complicat. Uneori poate fi suficient să te oprești din ceea ce faci.
Să stai câteva minute în liniște. Să privești camera în care te afli. Lucrurile din jur. Oamenii pe care îi iubești. Viața pe care ai construit-o.
Și să îți spui: „Sunt aici.” „Aceasta este viața mea.” „Toate acestea se întâmplă acum.”
Apoi: „Sunt trecător.” „Nu sunt veșnic.” „Într-o zi voi muri.”
Nu trebuie să simți ceva anume. Nu trebuie să te sperii. Nu trebuie să găsești imediat un răspuns.
Doar să lași aceste cuvinte să existe în conștiință.
Apoi te ridici și îți continui ziua.
Poate că tocmai acesta este sensul unei asemenea meditații: nu să te scoată din viață, ci să te întoarcă în ea cu o conștiință mai limpede a faptului că este trecătoare.
Concluzie: să știi că ești trecător
Poate că una dintre cele mai mari dificultăți ale omului nu este faptul că moartea este necunoscută.
Este faptul că moartea este cunoscută și, totuși, aproape niciodată nu este prezentă în conștiință.
Știm că vom muri, dar trăim ca și cum am avea timp nelimitat.
Ne facem planuri. Adunăm lucruri. Căutăm experiențe. Construim. Iubim. Ne certăm. Ne împăcăm. Alergăm de la o zi la alta.
Și rareori ne oprim.
Poate că, din când în când, ar trebui pur și simplu să ne oprim.
Nu să ne fie frică. Nu să ne gândim obsesiv la moarte. Nu să ne imaginăm propria dispariție.
Ci doar să observăm: „Sunt aici.” „Trăiesc.” „Aceasta este lumea mea.”
Și apoi: „Sunt trecător.” „Nu sunt veșnic.” „Într-o zi voi muri.”
După care putem continua să trăim.
Poate chiar mai atent.
Pentru că există o diferență între omul care aleargă prin viață fără să-și privească vreodată existența și omul care, din când în când, se oprește și își amintește că timpul său este limitat.
Primul trăiește.
Al doilea poate începe să vadă că trăiește.
Iar poate că aceasta este una dintre cele mai simple forme de luciditate pe care omul și le poate oferi: să nu lase moartea să-i ia bucuria vieții, dar nici să lase viața să-l facă să uite că este muritor.
Vezi și Fiul risipitor și venirea în sine: adevărata călătorie către Tatăl
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric