Norica Ion
Cuvânt înainte
Doamna Norica Ion trudește din greu în satul Homojdia, com. Curtea, Jud. Timiș, pentru a-și creste cei opt copii minori. Suferă alături de soțul atins de o boală necruțătoare și privește cu nădejde în viitor. Spune oricui vrea să o asculte experiența ei religioasă și-l îndeamnă să-și păstreze credința creștină ortodoxă neîntinată de influente străine. Cu posibilitățile pe care le are, dânsa a devenit un neobosit misionar al Domnului Hristos.
Doamna Norica Ion a ajuns prin împrejurări nefericite într-un mediu pseudo-religios. Cu toate acestea, dânsa a avut tăria și curajul să nu se piardă cu firea și să rămână ea însăși. A avu tăria să apeleze la valorile dintotdeauna ale creștinismului autentic: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfânta Cruce, Sfintele Taine, postul, rugăciunea, fiind convinsă că fără de acestea nu poate ajunge pe calea cea adevărată a mântuirii. A adăugat convingerilor sale intime o credință puternică și o practică neîntreruptă a rugăciunii, a postului și a faptelor bune. Ușor-ușor, Dumnezeu a venit în întâmpinarea acestor căutări și strădanii și nu a lăsat un suflet în rătăcire. Dumnezeu i-a descoperit că în afara Bisericii Ortodoxe nu este mântuire. La aceeași concluzie au ajuns și Sfinții Părinți din primele veacuri ale creștinismului, spunând că „extra ecclesia nulla salus” (în afara Bisericii nu este mântuire).
Doamna Norica a aflat adevărul; a aflat limitele până la care poate fi încercat omul și, mai mult, a învățat să biruiască răul – diavolul și uneltele lui. Nu păstrează doar pentru sine cele învățate din propria experiență, ci le spune tuturor pentru a-i feri pe unii de pierzare și pentru a-i ajuta pe alții să se mântuiască. Este un gest deosebit, care o onorează, prin care ea își face de fapt datoria de adevărat creștin față de cei din jur.
Dacă avem în vedere concluziile la care ajunge autoarea, putem îndemna pe oricine caută calea cea adevărată spre mântuire să urmeze zicala românească: „La orice treabă pe Stan Pățitu-l întreabă!”. Autoarea este într-adevăr un Stan Pățitu’.
Cine are urechi de auzit și minte de priceput să audă și să priceapă.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Copilăria
Am avut o viață foarte grea. M-am născut într-o familie de penticostali, fiind cea mai mică dintre cele șase fete. Când eram de trei ani, am rămas orfană de mamă. La puțin timp după aceea, tata s-a însurat cu o femeie mult mai tânără decât el. O iubea mult și nu-i ieșea din vorbă. Noi fetele primeam bătaie de multe ori, nefiind vinovate. Și azi îmi aduc aminte de bătăile de la vârsta de trei ani.
Locuiam în Simeria. La început mama vitregă nu ne putea suferi. Ea avea o față cu primul ei soț și pe aceea o spăla, o hrănea și o îngrijea cum se cuvine. Patru dintre surorile mele bune erau mai mici decât sora noastră vitregă, însă nici pe ele nu le îngrijea. Eram pline de păduchi și bube. Eu eram cea mai prăpădită. Eram plină de bube și nimănui nu-i păsa. Mă culcau pe jos, pe o scândură. Mama mamei mele vitrege, venind într-o zi pe la noi, m-a văzut în ce hal eram și m-a luat la ea acasă, la Gurasada. Ea era văduvă din tinerețe și făcea parte din secta baptiștilor. La Gurasada acea femeie m-a îngrijit ca o adevărată mamă. O iubeam foarte mult.
Mama vitregă i-a cerut tatei să cumpere casă în satul ei, la Gurasada. Tata i-a împlinit dorința și cu venirea lor la Gurasada au început și chinurile mele. Au cumpărat capre și de la ele m-am umplut de râie și păduchi. Când a venit medicul la scoală și m-a văzut cum eram, s-a dus la tata și i-a spus situația mea. Tata m-a bătut rău cu cureaua și apoi a aruncat cu apă rece pe mine. Nici nu-mi treceau bine vânătăile și îmi făceau altele: când tata, când mama. Câteodată, când nu mai puteam să suport durerea, mă duceam pe malul Mureșului cu gând să mă arunc în apă.
Când aveam șase ani obișnuiam să merg la biserica ortodoxă din sat la cununii. Nu știa nimeni din casă. Mă înghesuiam în biserică, mă urcam pe un scaun sau mă băgam în față să văd mai bine. Pâinea ce rămânea de la miri mi-o dădea preotul mie. Ce ușurare sufletească simțeam când mă apropiam de biserică, deși eram doar un copil! Întotdeauna în Joia Paștelui mergeam cu ceilalți copii și ne jucam în cimitir. Când băteau clopotele bisericii, parcă mă cuprindea o dragoste în inimă și o dorință de a intra în biserică. În fiecare duminică eram dusă de cei din familie la adunarea baptiștilor. Nu mă simțeam bine acolo. Eram tot tristă și copleșită de necazuri. Așa au trecut anii.
Vara, în vacanțe, mă duceam ca slujnică plătită, mai cu seamă la preotul din sat. Mergeam cu vitele la păscut. Mereu când plecam cu oile doamna preoteasă îmi dădea un pachet cu mâncare. Îi iubeam pe amândoi pentru că aveau milă de mine. Din banii câștigați vara îmi cumpăram toamna haine de scoală.
Îmi amintesc că pe la 11 ani m-am îmbolnăvit de apendicită. O soră a mea, de 13 ani, m-a dus cu salvarea la spitalul din Ilia. Am fost operată și dusă la reanimare, dar nimeni dintre ai mei nu era lângă mine. Ceream deseori apă și ceilalți bolnavi îmi puneau pe buze un pansament muiat în apă. Mamă nu aveam, iar pe tata nu-l interesa de mine. Strigam deseori după el, uneori și în somn. Odată a venit sora mea la mine și i-am zis: „Du-te după tata, că eu mor!” S-a dus și l-a rugat să vină la spital că eu mor. Tata i-a spus că va veni el la spital cu cureaua, să mă învie.
As fi avut nevoie de compot sau supe după operație, însă nimeni nu mi-a adus. De la spital m-am dus singură acasă. Nu mă durea operația cât mă durea lipsa dragostei părintești.
Adolescența
Toată copilăria mea tata nu mi-a dat un leu măcar să-mi cumpăr bomboane. Nici el nu ne cumpăra, deși avea salariu și primea alocație pentru noi. Cu banii strânși împlinea dorințele soției sale.
M-a dus la Deva în clasa a noua, la Liceul Industrial, însă am stat puțin timp acolo pentru că nu aveam bani să-mi plătesc cantina. Am stat acolo flămândă trei zile. Văzându-le pe celelalte fete cu geamantanele pline de haine, mă rușinam. Eu nu aveam decât uniforma cumpărată cu banii câștigați pe timpul verii. Îmi trebuiau acum bani pentru unele cărți, iar când am apelat la surorile mele măritate, mi-au spus că nu mă pot ajuta pentru că au soți și soacre și nu le dau voie. Nu exista nici o soluție.
Căsătoria
Eram foarte săracă. Așa am luat o hotărâre: dacă voi găsi pe cineva să mă ia, mă mărit. O cunoștință mi-a recomandat un băiat orfan de mamă. Ne-am căsătorit, însă tatăl și bunica lui n-au fost prea bucuroși când m-au văzut. Eram prea săracă și ar fi vrut pe altcineva pentru băiatul lor.
Eram săraci lipiți pământului, însă ne iubeam și așa am rămas împreună. La 17 ani aveam deja doi copii. Ne-am căsătorit la primărie și, când am avut al doilea copil, am mers la biserică. M-am botezat eu întâi, m-am cununat cu bărbatul meu și am botezat și copilul. Așa am devenit o familie de creștini ortodocși.
Necazurile nu m-au ocolit. Soțul meu era șofer. După ce s-au născut copiii, nu i-a mai plăcut de mine. Orice făceam nu era bine. A venit și al treilea copil și necazurile au devenit mai mari. Nu știam ce să mai cred. Nu citisem Sfânta Scriptură și nu știam care-i calea cea adevărată. Încă nu știam că prin suferință poți ajunge mai ușor la mântuire.
Apostazia
Între timp m-am îmbolnăvit. Mă durea mereu capul. Am fost la doctor, însă nu mi-a putut spune ce am. Credeam că așa mă pedepsește Dumnezeu pentru că nu mai mergeam la adunarea baptistă. M-am dus în schimb la o mănăstire din apropiere, unde m-am spovedit și m-am împărtășit pentru prima oară. După aceea m-am simțit foarte bine o vreme. Mă rodea însă mereu gândul și mă mustra cugetul că mă lăsasem de sectă. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Mi-au revenit durerile, parcă mai chinuitoare acum.
Atunci m-am hotărât să mă duc la penticostali, aceștia fiind mai vestiți pentru puterile lor. Având o adunarea de-a lor în sat, m-am alăturat lor. Mi-au cerut să mă lepăd de Ortodoxie și să mă botez în legea lor. Am făcut o declarație publică prin care m-am lepădat de dreapta credință. Botezul s-a făcut în ascuns, fără martori. Nici nu am auzit într-al cui nume am fost botezată.
Nu știam care este calea cea adevărată a mântuirii, însă o căutam cu tot mai multă râvnă. Penticostalii lucrează cu niște duhuri. Ei susțin că e vorba de însuși Duhul Sfânt și că cine nu îl are, va rămâne pe pământ când va veni Domnul Iisus Hristos să răpească Biserica.
Am trăit șapte ani în mijlocul penticostalilor. Citeam mereu Biblia și am învățat lucruri foarte importante. Mă opream deseori la cartea prorocului Daniel, citind tainele pe care i le descoperise Dumnezeu. Citeam, de asemenea, și în Evanghelia după Matei despre venirea prorocilor mincinoși. Mi se părea că de fiecare dată când citeam din Sfânta Scriptură găseam ceva nou. Unde nu înțelegeam, socoteam că este o enigmă pentru mine. Neavând pe cine să întreb, încercam să pătrund singură înțelesul textelor. Uneori îl întrebam pe pastor, dar din păcate el era mai încuiat la minte decât mine. Nu făcea decât să repete întruna credincioșilor lui, dintre care făceam parte și eu, că ei sunt poporul ales, botezat cu Duhul Sfânt și cu foc.
Îmi amintesc de cele scrise în Epistola a II-a a Sf. Pavel către Tesaloniceni, unde scrie că potrivnicul va fi cinstit cu închinare, dându-se pe sine Dumnezeu (2 Tes. 2:3-4). Acest lucru era adevărat, pentru că ne adunam cu toții la rugăciune și îl imploram cu lacrimi pe Domnul să vină în mijlocul nostru să ne mângâie și să ne vorbească prin proorocii noștri. Cum Domnul Iisus nu mai vine în cămări (Mat. 24:26), venea bucuros un alt „domn”, Satana. Acesta ne arăta prin gura prorocilor necazurile în care ne aflam.
Totuși, cred că Dumnezeu a îngăduit să ni se spună mie și unei surori că ne va scoate ca pe Lot din mijlocul lor (Fac. 19). Nu ni se spunea însă clar din mijlocul căror oameni vom fi scoase. Până la urmă aveam să fim scoase chiar din ceata rătăciților. Mergând pe drum către casă, încercam să mă smeresc cât mai mult și să mă pocăiesc tot mai mult în inima mea. Deși eram o rătăcită, îngerul meu păzitor nu m-a părăsit nici o clipă și-l simțeam mereu că mă ajută în necazuri.
Timpul a trecut. Aveam acum patru copii botezați la ortodocși și alți doi „binecuvântați”, cum spuneau penticostalii. La sectanți, în loc de botez, pastorul ia copiii în brațe și se roagă ca Domnul să-i binecuvânteze.
Necazurile mele creșteau mereu. Deseori primeam câte o bătaie zdravănă și câte o fugăreală de la soț. Își găsise alte femei și îmi spunea tot mai des că mă va părăsi și că va pleca cu copiii.
Vorbirea în limbi
Pastorul nostru ne zicea mereu că cine nu are Duhul Sfânt nu va fi răpit la cer înainte de strâmtorarea cea mare. Eu mă gândeam că nu sunt vrednică să am Duhul Sfânt în mine. El ne presa însă tare, îndemnându-ne să postim, să facem nopți de veghe și să stăruim în rugăciune pentru a primi Duhul Sfânt. Încet-încet am început să sper că poate îl voi primi și eu.
Într-o zi m-am dus cu o soră a mea, tot penticostală, la o adunare de stăruință într-un sat vecin. Aici ne-au învățat să spunem întruna „Sângele Domnului să mă curățească”, până ni se va îngroșa limba. Abia atunci, ne spuneau ei, vom începe să vorbim în limbi îngerești. Așa am făcut. Către miezul nopții am simțit că mi se îngroașă limba. Deodată am simțit o stare de înviorare. Am strigat: „Iisus Hristos”. În preajma mea era 10-12 persoane care vorbeau în limbi. Nu înțelegeam ce spuneau. Când am strigat eu, toți au tăcut și nimeni nu a mai putu vorbi în limbi. S-au ridicat și mi-au zis: „Soro, nu ești pregătită pentru lucrarea Domnului. Nu ești curată, cum vrea Domnul!”
Cei care aveau darul proorociei ne-au spus că Domnul ne va conduce către casă. Adunarea s-a terminat și ne-am despărțit. Eram împreună cu alte trei persoane. Am trecut pe lângă o pădure, unde se auzeau numai foșnete, însă nu ne-a fost frică. Am găsit o mașină care ne-a dus mai aproape de casă.
După acea adunare de stăruință eu am rămas pe gânduri, întrucât mi se părea ceva anormal. Îmi știam bine viața particulară și nu credeam că trebuie să-mi spună ei că sunt nepregătită. Aveam o dragoste foarte mare pentru Dumnezeu și mă rugam mult. Ceva însă mi se părea neclar. Nu înțelegeam de ce se opriseră cu toții din vorbirea în limbi când am strigat eu „Iisus Hristos”. Când spusesem acele cuvinte, parcă mă înviorase cineva cu aer rece. Mă rugasem mult până în clipa aceea și eram foarte transpirată pentru că în casă era cald. Când am rostit numele Mântuitorului, am simțit un aer răcoritor.
Descoperirea
Muncindu-mă acest gând, am postit trei zile și m-a rugat Creatorului lumii. Îi spuneam că sunt neștiutoare și că dacă voi primi vreodată un dar, de la El să-l primesc și El să-mi descopere lucrurile pe care nu le înțeleg. Mă rugam să fiu luminată precum fusese prorocul Daniel. Rugându-l pe Dumnezeu, aveam credința că tot ce voi cere în numele Domnului Iisus voi primi.
Într-o noapte am avut un vis. Afară se făcuse cerul într-o singură ființă. Nu o puteam privi din pricina strălucirii ei. Am căzut cu fața la pământ, căci am priceput că e o putere dumnezeiască. Am auzit un glas spunându-mi: „Privește aceasta! Cine nu știe ce este aceasta nu va vedea Împărăția Cerurilor niciodată!” Cum stăteam cu fața la pământ, am ridicat puțin capul ca să pot privi ce-mi arăta. Cam pe unde îi era fața se vedeau numai fulgere, iar când vorbea parcă tuna. Privind spre mâna înfricoșător de mare, am văzut că ținea o inimă de om în care era foarte multă mizerie. Am auzit iar acel glas de tunet: „Privește și să știi că cine nu cunoaște ce este aceasta nu va vedea Împărăția Cerurilor!”
Visul m-a speriat foarte tare. Trei zile n-am fost în stare să fac nimic. Tremuram tot timpul și rămăsesem cu sperietură, deși nu înțelesesem prea multe.
După un timp am postit iarăși ca să primesc Duhul Sfânt. Pastorul nostru ne amintea mereu că cine nu are Duhul sfânt va rămâne pe pământ la venirea lui Hristos. Atunci, după mintea mea cea încuiată și fiindcă cerusem dezlegarea tainei, Dumnezeul cel adevărat a îngăduit pentru mine încercarea de a călca pragul morții.
Pragul morții
Obișnuiam să vizitez bolnavi, în special pe cei din adunare. Făceam asta deși eram deseori certată și bătută de soțul meu. Într-o zi, m-am dus în Făget, la o bătrână foarte bolnavă. Era în sectă de doisprezece ani și avea duhul vorbirii în limbi. Cum intrase în sectă, cum căzuse la pat. Cobora din pat doar pentru rugăciune, dar și atunci cu mare greutate. Prorocea după cum îi zicea duhul. Mi-a zis: „Tu ai ceva de la Dumnezeu. Să știi că-ți va descoperi ceva, dar îți trebuie trei zile de post.”
Am ținut trei zile post negru. Plânsesem de multe ori în rugăciunile mele, când mă rugam lui Dumnezeu pentru familia mea, ca soțul să nu se depărteze de mine și ca cei șase copii ai mei să nu rămână pe drumuri. Așa am făcut și atunci. M-am rugat fierbinte ca Dumnezeu să nu-i îngăduie soțului meu să-mi ia copiii. Ei erau bucuria mea, viața mea. Îi crescusem cu multă trudă și nopți nedormite. Aveam o mare încredere că Dumnezeu nu va îngădui să vină un asemenea rău peste mine.
După trei zile de post negru, am început să merg zilnic la femeia din Făget. Timp de trei săptămâni am mers cu drag, crezând că însuși Domnul Hristos îmi vorbește prin acei proroci. Într-o zi, când eram cu sora mea acolo, a venit un bărbat, sectant și el. Îl chema Vasile și avea vreo 53 de ani. Ne-a întrebat dacă am primit darul Duhului Sfânt. I-am spus că nu, iar el ne-a spus că a fost trimis la noi pentru stăruința pentru Duhul Sfânt. Am început să ne rugăm iar acel om m-a uns cu ulei pe frunte, dar nu în semnul Sfintei Cruci. Mi-a pus doar un deget pe frunte. Deodată am început să vorbesc în alte limbi. Nu știam ce limbi sunt, dar în timp ce vorbeam aveam mintea foarte limpede, căci îi vedeam și auzeam pe toți ce vorbesc.
La noi în Homojdia sunt oameni săraci care-și câștigă pâinea făcând trocuri, linguri și alte lucruri din lemn pentru a le vinde. Cei din celelalte sate îi numesc țigani, însă ei nu știu să vorbească țigănește. Acel om care m-a uns pe frunte le-a spus celorlalți că eu am primit darul vorbirii în limba țigănească. Eu mă simțeam puțin rușinată, dar nu-mi puteam stăpâni gura. Nu știam ce vorbesc, dar eram bucuroasă. Sora mea striga într-una: „Tată din cer, ai milă de mine!” O unsese și pe ea pe frunte și la un moment dat a început să cânte, dar fără cuvinte. Omul acela i-a spus să strige mai tare.
În timp ce vorbeam vorbe neînțelese, am întins mâna dreaptă către sora mea. Printre cuvintele care mi se amestecau în gură, i-am spus în românește: „Gândul la Golgota!”. Atunci ea a început să strige Haliluia, nu Aliluia. La terminarea rugăciunii, acel om ne-a zis: „Surorilor, ați primit Duhul Sfânt!” Pe mine m-a atenționat că primisem lucrare cu proorocie și că nu trebuie să mă opresc deoarece Domnul are de vorbit poporului.
Fereastra spre cer
Am mers acasă și de atunci a început un adevărat calvar. Din prima noapte am început să simt o mare apăsare. Am visat că eram făcută mireasă într-un loc necunoscut. Cu mare greutate am scăpat de acolo, am urcat într-un tren și am fugit.
Îmi venea tot mai mult în minte o vedenie pe care o avusesem cu puțin înainte de a primi duhul vorbirii în limbi.
Mă dusesem la sora mea. Era pe la nouă dimineața. Noi obișnuiam să ne rugăm de trei ori pe zi, spunând Tatăl Nostru înainte de alte rugăciuni. M-am așezat pe genunchi, dar nu am apucat să spun nimic. Am văzut ca o fereastră spre cer, de formă ovală. Prin ea curgeau spre pământ raze mai puternice ca ale soarelui, care se revărsau peste noi în timp ce eram așezate pe genunchi.
În stânga lângă mine am văzut o ființă înfricoșătoare. Semăna cu un urs, cu păr negru pe tot corpul, iar la degete părul era alb. Lucrul acesta nu l-am visat, ci l-am văzut, dar nu știu dacă aveam ochii deschiși sau l-am văzut numai cu inima. Abia mai târziu am înțeles vedenia, după o discuție cu diavolul.
Înșelătorul
Revin cu firul povestirii. Acel duh locuia în mine de șase zile. În acest timp am primit vizita mai multor femei, între care și soția pastorului. Să explic mai pe larg.
În mine era un duh. La rugăciune acest duh chema o putere mai mare și vorbea din mine următoarele: „Eu sunt domnul în trup.” Apoi începea să vorbească în mine. Tot trupul mi se deplasa, ca fiind purtat de o putere. Mâna mi se îndrepta spre acela căruia îi era adresat mesajul. Mă ridica în sus și mă scutura cu un tremur specific celor care au astfel de duhuri. Pentru toate femeile venite la mine au fost mesaje rele. Chiar și pentru soția pastorului. Dânsa era o femeie în vârstă, iar mie îmi era foarte rușine de cele ce îi strigase duhul prin mine. Dânsa mi-a spus: „Vai de tine, nu te mai scutura toată degeaba!” Duhul din mine i-a răspuns: „Pe ea o scutur acum, iar pe voi, când vă voi scutura, nu va fi bine de voi!”
Aceste duhuri au o putere foarte mare. S-au întâlnit cazuri când oameni bolnavi de boli incurabile au fost vindecați. De aceea duhul din mine mi-a spus să merg în satul unde am copilărit, unde era o femeie bolnavă care striga după vindecare. Duhul mi-a spus că însuși Domnul va veni acolo să facă vindecarea, eu urmând să fiu martoră. Toate cele prorocite de duhul din mine le-a auzit și sora mea. Eu i-am zis duhului: „Nu am ceas și nu știu când să plec.” El mi-a răspuns: „Te voi anunța eu când să pleci.”
Când duhul din mine mi-a spus să mă duc, am socotit că e momentul să-l ispitesc. Așa cum am spus, acest duh îmi dădea un tremur specific oamenilor posedați. Când venea acea putere mai mare, tremurul devenea și el mai puternic.
Când mi-a zis să mă îmbrac, i-am zis: „Duhule, chiar Domnul Iisus Hristos vine acolo unde mă trimiți?” Duhul mi-a zis: „Da, El vine! Ești necredincioasă?” „Nu, i-am zis eu, dar acum voi putea să-i sărut palmele cu semnele cuielor, căci s-a jertfit și pentru mine pe Golgota!” Zicând eu acestea, am simțit o schimbare mare. Duhul nu mai vorbea cum vorbise până atunci, iar tremurul dispăruse. Nu știam ce să mai zis. La un moment dat am crezut că Domnul Iisus s-a supărat pe mine pentru că i-am cerut să-mi arate semnele sfinte. Cineva parcă îmi șoptea însă că Domnul Iisus e blând și că nu s-a supărat nici pe ucenicul Lui care îi ceruse să vadă urmele cuielor.
M-am îmbrăcat și am pornit cu sora mea spre tata. În drum spre stația de autobuz am simțit o stare de tristețe și de părere de rău în suflet. Eu nu jignisem niciodată pe nimeni, dar acum, prin gura mea, fusese jignită soția pastorului. Îmi curgeau lacrimile. În stație i-am spus surorii mele: „Nu puteam eu să rămân așa cum eram înainte?” În timp ce plângeam întruna, duhul din mine a zis: „Nu mai plânge, căci Domnul nu mai vine!”. Neînțelegând bine aceste cuvinte, am plecat spre casă. Ajungând acasă la sora mea, ne-am așezat pe genunchi să ne rugăm. Sora mea a zis: „În numele lui Iisus Hristos, să ieși din noi căci tu nu ești Duhul Sfânt!” Duhul nu-i răspundea nimic. Am simțit atunci că a venit peste mine un fel de adiere ca o întărire. Cu glas poruncitor, i-am spus: „Ieși din mine, în numele lui Iisus Hristos! Îți poruncesc!” „Da, am să ies, căci voi nu sunteți vrednice de lucrările mele. Dar mai întâi am să vă spun cine sunt. Eu sunt domnul, dar domnul dracilor. Acesta este poporul meu, ei sunt copiii mei. Să nu uitați, căci eu i-am luat în brațe pe copiii voștri și i-am binecuvântat. Când vor fi mari, să le spuneți.” „Ieși mai repede, i-am zis eu poruncitor, ieși mai repede că m-am săturat de tine! Ieși!”
A ieșit. L-am simțit cum a ieșit tot așa cum îl simțisem când intrase. După ce a ieșit simțeam că zbor, nu alta. Stătuse în mine de vineri până joi. În tot acest timp ținusem post negru. Mâncasem puțin doar într-una din zile. După aceea, i-am zis surorii mele: „Tu fă ce vrei, eu mă duc la preot să-i spun ce-am pățit!” Citisem în Biblie că duhul rău se întoarce cu alte duhuri și îmi era frică. Sora mea m-a înțeles și a mers cu mine.
Salvatorul
Preotul satului era părintele Vasile Hotică, un preot foarte bun. Își trăia viața mai mult în post și rugăciune. Văzându-mă, s-a mirat foarte, căci nu se aștepta să-l caut. Știa că sunt de altă religie. I-am zis: „Părinte, am venit la dumneata să-mi explici. Ați făcut ani mulți de Teologie și de aceea să-mi spuneți, vă rog, cum e cu vorbirea în limbi, cu proorocirea. Uitați ce am pățit...” I-am povestit toate cele întâmplate. A făcut semnul Sfintei Cruci, s-a gândit și a zis: „Doamne, ferește-ne!”
A urmat o convorbire de trei ore. Era într-o zi de joi, după-masă. La sfârșit i-am spus hotărârea mea: „Părinte, duminică îi aduc la biserică pe cei trei copii ai mei care-s nebotezați. Vă rog să-i botezați. Vreau să mă întorc în Biserica Ortodoxă și să-mi recunosc rătăcirea. Părinte, mă tem însă să nu mi se întâmple ceva până duminică. Mă va ajuta oare Dumnezeu?” „Ai credință”, mi-a spus preotul.
Am plecat. Pe drum m-am întâlnit cu o penticostală, care fusese la mine să-i prorocesc. M-a întrebat râzând: „Soro, e bun duhul tău?” „Ferească Dumnezeu și pe puiul de șarpe de așa duhuri”, i-am răspuns eu și nu am continuat discuția.
Răzbunarea diavolului
Abia am ajuns acasă că duhul s-a întors să mă omoare. Eram la capătul puterilor și m-am târât până la pat. Simțeam valuri de căldură de la vârful picioarelor până în gât, sufocându-mă. Abia am putut să strig: „Mor!”
Copiii au strigat după sora mea. Socrul meu, văzând în ce hal eram, s-a dus la nasul meu, cantorul bisericii, rugându-l să deschidă biserica. Acesta mi-a trimis Sfântul Mir, tămâie, o carte de rugăciuni și Acatistul Maicii Domnului. Până a ajuns socrul meu acasă, eu începusem să spun rugăciunile pe care le știam. Îmi simțeam sufletul în gât, gata să iasă. Cei șase copilași plângeau și mă strigau. Trupul îmi era ca de gheață, nu-l puteam mișca, însă eram conștientă. În gândul meu ziceam: „Doamne, ajută-mă să mă rog, căci mult Te-am iubit! Doamne, Creatorul lumii, ție mă rog, iartă-mă, căci am hulit Duhul Tău cel Sfânt. Te rog, o Doamne, nu mă lăsa să mor, căci îmi rămân copiii ai nimănui, așa cum am fost și eu, Doamne. Arată-mi și descoperă-mi adevărata cale pe care să pot ajunge la mântuire, ca să o arăt și eu copiilor mei!” Simțeam că mă înec. N-am terminat eu bine rugăciunea că a intrat socrul meu pe ușă. Mi-a făcut semnul Sfintei Cruci pe frunte și m-a tămâiat. A pus cartea de rugăciuni pe pieptul meu și atunci am simțit cum se trage sufletul încet-încet înapoi în trup.
Toată noaptea m-am simțit rău. Am luat medicamente, dar degeaba. Simțeam că mă strânge ceva de inimă. Era îngrozitor. Toți cei din casă dormeau. Eu nu puteam să dorm. Când s-a crăpat de ziuă, l-am strigat pe socrul meu, care dormea în altă cameră: „Tată, nu mă lăsa să mor ca un câine! Du-te după preot!”
Socrul meu s-a sculat degrabă și a pornit spre casa preotului. După puțin timp a venit cu preotul și cu un membru din Consiliul Parohial, ca martor. A intrat în casă și ne-a salutat. Până la venirea lui se adunaseră toți vecinii, cu mic cu mare. Nu le-a fost frică, deși diavolul ar fi putut ieși din mine și să treacă în ei. Doar însoțitorul preotului s-a pierdut cu firea. A început să plângă. Eu eram în pat, acoperită cu o pătură, ca zguduită de friguri, deși nu-mi era frig. Aveam o stare de neputință și nu mă puteam ridica. Preotul mi-a zis: „Femeie, dacă nu te încrezi în Sfânta Cruce, nu are rost să-ți fac slujbă!” Mi-a explicat că nu are voie să-mi facă slujbe pentru că eram de altă religie. Venise doar la chemarea mea. I-am spus: „Părinte, fă ce trebuie, numai să trăiesc, să-mi cresc copilașii, ca să nu rămână orfani cum am fost eu.”
Preotul mi-a dat Sfânta Cruce s-o țin în mână și mi-a pus epitrahilul pe cap. Când am luat Crucea în mână am simțit intrând în mine o putere de viață. Minune dumnezeiască! Preotul mi-a făcut o slujbă scurtă pentru îndepărtarea diavolilor și a farmecelor. Mi-a spus că după ce voi reveni la dreapta credință îmi va face moliftele Sfântului Vasile cel Mare. M-a stropit apoi cu apă sfințită. I-am spus că la noi în casă nu s-a făcut sfeștanie (sfințire) de multă vreme. El mi-a promis că se va întoarce spre seară pentru sfințirea casei. Era o zi de vineri. Mi-a lăsat Sfânta Cruce vreme de trei zile.
După plecarea preotului m-am sculat, am mâncat și am făcut treabă în casă. Spre seară m-a cuprins iarăși o moleșeală, însă nu mai tremuram ca înainte. Când a venit preotul m-am bucurat, căci puteam să-i pun întrebări din Scriptură. După săvârșirea sfeștaniei, am discutat îndelung cu dânsul. Îi puneam întrebări din Biblie, iar el îmi răspundea. Mi-a împrumutat chiar Biblia lui. Discuția a durat până la unsprezece noaptea.
Descoperirea diavolului
După ce i-am condus până la poartă (preotul venise împreună cu acel martor), m-am întors în casă. Pornise un vânt puternic și-mi deschisese toate geamurile dinspre grădină. Le-am închis și m-am pregătit de culcare. Am stins lumina și am adormit. Era cam douăsprezece noaptea.
Deodată am fost trezită din somn de un glas necunoscut, un glas înăbușit. Mi-a zis: „Scoală-te, am venit să-ți spun.”
M-am speriat, căci nu cunoșteam glasul acela și simțeam că e ceva necurat. Am înțeles că e diavolul. Nu vedeam nimic în odaie, căci era întuneric. De fapt, nici nu voiam să văd ceva. Am luat perna și mi-am pus-o pe urechi, ca să nu-l mai aud. Glasul s-a auzit din nou: „Scoală-te. Degeaba îți pui perna pe urechi, că tot mă auzi și tot îți voi spune ce am de zis. Iar dacă ai întrebări, îți voi răspunde la toate. Am venit fiind trimis și mustrat de Dumnezeu, să-ți spun care e calea cea adevărată care duce la mântuire.”
În acele moment mi-am amintit că mă rugasem deseori la Dumnezeu să-mi descopere calea cea adevărată. Auzind atunci acel glas, m-am hotărât să încep discuția.
Convorbirea cu diavolul
I-am zis:
- Bine, răspunde-mi, care este calea cea adevărată spre mântuire?
Diavolul mi-a răspuns:
- Credința ortodoxă este dreapta credință, iar Biserica Catolică este aproape soră.
- M-am lămurit acum, i-am zis, dar ortodocșii au numai un copil sau doi, fac avorturi, beau, trăiesc în desfrâu. Nu am văzut la ei fapte care să dovedească dreapta credință.
Diavolul mi-a spus:
- A fi ortodox e lucru mare. Trebuie să te împărtășești în fiecare lună cu Sfintele Taine. Mai întâi te spovedești de tot ce ai făcut și după aceea, dacă duhovnicul îți dă voie, te împărtășești. Credința ortodoxă nu-ți dă voie să mai faci păcate după Sfânta Împărtășanie. Ea îți cere să te ferești de toate păcatele, te învață să nu fii bețiv, să nu fii lacom, să naști copii, nu să-i omori.
La sfârșit mi-a zis:
- Dacă vrei să mai știi ceva, întreabă-mă.
- Mai am o singură întrebare: Maica Domnului a mai avut copii sau nu?
Eu învățasem de la penticostali că Maica Domnului a mai născut patru copii după nașterea Domnului Iisus.
- Maica Domnului, mi-a spus diavolul, fecioară a fost și fecioară a rămas, căci Iosif era bătrân și el doar făcea pe îngrijitorul Maicii Domnului și al lui Iisus Hristos.
- Și atunci, am zis eu, cum se poate că atâția oameni de la penticostali, care strigă cu atâta foc către Dumnezeu, să nu se mântuiască?
- Pot ei să strige, zise diavolul, dar armă împotriva puterilor satanice este numai Crucea. Pentru că ei nu fac acest semn sfânt, rugăciunile lor sunt luate de duhurile mele.
Discuția cu diavolul a mai durat o vreme. Începuse să mă sperie, spunându-mi că nu mai pleacă. Ba chiar îmi spunea să fac aia sau aia. Nu reușeam deloc să mă opresc din discuție. M-am ridicat, am băut apă sfințită și am citit rugăciunea de sâmbătă, dar el tot nu pleca. Până spre dimineață nu mi-a dat pace. Putere asupra mea nu avea pentru că eu purtam mereu o cruce de la biserică. Mi-o dăduse preotul s-o port la mine și mi-o lăsase definitiv. Preotul venea la mine de vineri până duminică, să vadă cum mă simt. Îl întrebam din Sfânta Scriptură, iar el îmi tălmăcea fiecare cuvânt pe care nu-l înțelegeam. Așa îmi dăduse și Sfânta Cruce.
Evadarea
După toate cele prin care trecusem, aveam o credință foarte puternică în Dumnezeu. În prima duminică m-am dus cu cei trei copii ai mei nebotezați la biserică. Am trimis vorbă părintelui că vreau să-i botez în credința ortodoxă. Preotul a anunțat de îndată creștinii să vină la biserică în acea duminică, căci este ceva deosebit și se va face o mărturisire publică.
În biserică fiind, am luat Sfânta Cruce în mână și am mărturisit în fața Altarului ce mi se întâmplase. Unii din cei de față plângeau. După mărturisire, s-a săvârșit Taina Sfântului Botez. Eu și ceilalți membri ai familiei am fost pecetluiți cu Sfântul Mir.
Ajungând acasă, mi-a venit o amețeală puternică. M-am așezat pe pat și am auzit iarăși vocea. Avea să fie însă pentru ultima oară.
- Ți-ai atins scopul. Acum trebuie să plec, că începe popa ăsta cu blestemele Marelui Vasile.
După ce mi s-au slujit 40 de Sfinte Liturghii în trei biserici, m-am simțit mai bine. Cu mulțumire spun acestea. Dumnezeu m-a ascultat în al doisprezecelea ceas al vieții mele și, când sufletul era gata să plece, o rugăciune din capătul puterilor mele mi-a salvat viața și am putut să rămân pe acest pământ pentru a-mi face datoria de mamă.
Tot pățitu-i priceput...
Voi spune tuturor dacă e nevoie. Am să strig în fața lumii, în fața oricui, chiar dacă-mi va fi viața în primejdie. Nu mai vreau să trăiesc pentru mine. Vreau să trăiesc pentru Hristos. Simt cum o putere divină mă ajută și-mi dă curaj să spun care e dreapta credință, calea lui Hristos. Ca un om să-l cunoască pe Hristos, mai ales dacă e neștiutor ca mine, e un drum lung și foarte greu. Nu oricine e în stare să cunoască Adevărul. Poate și dintre eretici ar primi Sfânta Cruce, cum o iubim și o primim noi, dacă ar ști ce știu eu. Dar ei nu cunosc și nu vor să o primească, pentru că le-a intrat în sânge acest lucru, învățând de la părinți cum am învățat și eu de la sora mea. Ei se mulțumesc cu ceea ce aud și nu au dorința de a cunoaște mai mult. Eu i-am cerut lui Dumnezeu să-mi descopere taina, așa cum i-a descoperit prorocului Daniel atâtea taine.
Mulți dintre sătenii mei, în special eretici, mă socotesc nebună. Eu le spun:
- Voi mă credeți nebună, dar nu mă supăr. Lasă să fiu eu nebună, fiindcă mărturisesc pe Domnul Hristos și dreapta credință, fiindcă mărturisesc descoperirea minunată pe care mi-a făcut-o Dumnezeu. Așa păcătoasă și nebună cum mă faceți voi, sunt totuși roaba lui Dumnezeu.
Văd răutatea lumii și mă înspăimânt. Se duc grămadă la credințele eretice. Ereticii au cărți cu miile, de tot felul. Foarte putini caută cărțile ortodoxe. După Revoluție s-au lepădat mulți, deoarece Satana are acum o putere foarte mare. Face vindecări la rugăciunile lor. Vorbește din ei, îi face să prorocească. Satana se întrupează în ei. Adunându-se laolaltă, îl roagă să vină în mijlocul lor să le vorbească și să-i mângâie. Acest domn nu se lasă mult rugat și își face apariția. El este domnul dracilor, așa cum mi s-a descoperit mie. Sărmanii de ei! Proorocii lor dețin această putere satanică pe care ei o numesc „duh sfânt”. Un duh de la diavolul, un „duh sfânt” făcut de Satana ca să-i poată amăgi pe oameni și să le ia rugăciunile.
Când cineva are necazuri în familie cu soția, cu soțul, părinți, socrii, diavolul le spune că-i va mângâia, ajutându-i să se răzbune. Se întâmplă ca mulți din cei care merg la biserica ortodoxă să aibă necazuri, așa cum am avut și eu. Am rămas însă statornică în hotărârea mea de a merge la Biserică și de a mă lăsa de rătăciri. Diavolul a vrut să mă omoare. Acum nu mi-e frică, fiindcă Domnul Iisus Hristos este cu mine și am puterea dumnezeiască a Sfintei Cruci. Am convingerea că voi birui pe Satana până la sfârșit.
Stând de vorbă cu mai mulți preoți, am văzut că unora le e frică de Satana. Când i-am întrebat de ce, mi-au spus că de câte ori au făcut slujbe mai mari pentru păcatele grele ale unor oameni, ori le-au murit animale, ori li s-au îmbolnăvit copiii, și de aceea caută să evite asemenea situații. Credința este rece chiar și la mulți din cei care vestesc Sfânta Evanghelie. Se tem de diavol. Oare de ce? Fiindcă au ceva din al lui. Sfânta Scriptură ne învață: „Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la voi” (Iac. 4:7). Dar dacă omul are ceva, cât de mic, din ale diavolului, atunci îi este frică. Oricât s-ar strădui omul să fie complet neprihănit, nu va putea, fiindcă numai Domnul Iisus Hristos a fost cu adevărat drept și neprihănit. Avem însă datoria să ne străduim mereu, din răsputeri. Trebuie să părăsim idolii care au câștigat acum mare faimă: lăcomia, pofta de avere și altele. Acestea i-au dus pe mulți la pierzare.
Nu poți face avere iubind pe Dumnezeu. Dacă Îl iubești cu adevărat, vezi pe cel sărac și flămând și simți nevoia să împarți cu el. O bucată de pâine dacă ai, iar altul nu are, trebuie să înveți s-o împarți cu el. Atunci când miluiești pe cel necăjit, crești în credință. La fel și când postești și când te rogi. Un creștin adevărat nu-și face vilă, ci își folosește economiile spre a dovedi că e într-adevăr creștin. În zilele noastre se văd rar asemenea fapte de milostenie care să însoțească credința.
De vorbă cu Împărații
Nu demult mi s-a arătat Domnul Iisus Hristos în vis. Era într-un Sfânt Potir și am îndrăznit să-l întreb:
- Doamne, ai simțit și Tu durerea cum o simțim noi?
Domnul Iisus a clătinat din cap în semn că da. Era împodobit cu o lumină puternică, mai strălucitoare decât a soarelui. Era însă foarte trist. Am văzut atunci că putini creștini se mai împărtășesc cu Sfintele Taine. Mulți au ajuns să înjure chiar și în biserică. Mulți dintre slujitorii Sfântului Altar nu iubesc ei înșiși Biserica. Nici chiar unii preoți nu mai țin credința adevărată și nu mai sunt lumină pentru oameni. Răutatea a ajuns la culmile cele mai înalte. Puțini sunt cei aleși. Puțini dintre cei care merg la Sfântul Altar pentru cununie sunt cu adevărat curați. Cel care vorbește altora despre adevărata credință e socotit nebun.
Prin toate am trecut cu bine. Dragostea pentru Dumnezeu și credința în El mi-au fost arme prin care am reușit să scap cu viață. În post și rugăciune, toate le-am cerut în numele Domnului Iisus Hristos. Nu am cerut avere sau ranguri. Am cerut pace în familie și descoperirea tainelor ce țin de credință.
La un an după ce mi s-a arătat Domnul Iisus Hristos am avut altă vedenie în vis. Se făcea că eram la Mănăstirea Sfântul Miron din apropiere. Eram în genunchi și mă rugam. Deodată am văzut că icoana Maicii Domnului se dezlipește de perete. Maica Domnului a ieșit pe ușa altarului și a venit spre mine. Mi-a zis:
- Am venit să-ți spun că vei avea mântuire, fiindcă nu ai păcătuit împotriva Bisericii.
După ce mi-a mai vorbit puțin, s-a retras spre ușă altarului. Am început să plâng. Mi-a zis:
- Am să mă arăt ție, fiindcă văd că-ți pare rău că plec.
După exact o săptămână mi s-a arătat iarăși, tot în vis și tot la Mănăstirea Sfântul Miron. Îi sărutam poala hainei, iar ea era îmbrăcată în veșminte preoțești.
În loc de încheiere
Voi mărturisi în fața oricui că nici o credință nu este adevărată dacă nu are la bază Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Sfânta Cruce, adevăratul altar al Jertfei divine.
15 august 1992