„Biserica Nou-Apostolică” (sic!) a apărut în anul 1863, când s-a rupt dintr-o altă sectă, „Biserica Catolică Apostolică” (BCA).
BCA a apărut în anul 1830 ca o mișcare de înnoire în bisericile din Anglia și Scoția. Gruparea avea doisprezece „apostoli” care învățau că a doua venire a Domnului va avea loc înainte să moară ei. Cum totuși așteptata întoarcere a Domnului Iisus Hristos întârzia să se producă, iar „apostolii” mureau unul după altul, s-a făcut simțită nevoia unei modificări care a generat anumite tensiuni. De aceea, în anul 1860, doi partizani ai ramurii germane a sectei, pe nume Geyer și Schwartz, au explicat că numărul celor „12 apostoli” trebuie reînnoit, apelându-se la alegeri democratice. Acțiunea lor le-a atras excluderea din BCA și, în cea mai bună tradiție sectară, cei doi au plecat și au înființat o altă sectă care, după câteva schimbări de denumire, a devenit în final „Biserica Nouapostolică”. Aici, numărul „apostolilor” a crescut de la cifra inițială de 12 la cifra corespunzătoare congregațiilor existente.
Doctrina sectei este axată pe „împărăția de o mie de ani” și pe a doua venire a Domnului Iisus Hristos. Celelalte învățături o apropie de restul sectelor neoprotestante. Asemenea altor grupări neoprotestante, și aceștia se consideră reafirmarea Bisericii Creștine din primul secol, liderii ei fiind văzuți ca și continuatori ai Sfinților Apostoli.
Primul „apostol principal/patriarh” a fost un șef de gară, Krebs, după acesta urmând, din 1905, un fermier pe nume Niehaus. Din 1930 funcția de „apostol principal/patriarh” a fost preluată de un cizmar, devenit mai târziu sergent, iar după aceea negustor de țigări de foi!
Obiecțiile la pretenția lor de apostolie nu îi împiedică să transmită mai departe slujba de apostol în general și îndeosebi slujba de apostol principal cu împuterniciri ecleziastice nelimitate. Hotărârile și acțiunile „apostolului principal/patriarh” sunt revelatoare cu privire la supremația ecleziastică care i se acordă. În persoana „apostolului principal” se afirmă că se află prezența pământească a însuși Domnului Iisus Hristos, iar manifestarea legitimă a lui Hristos nu se poate lăsa obstrucționată de simple obiecții referitoare la Scriptură sau învățătura istorică a Bisericii. Iată câteva afirmații de bază din învățătura acestei secte: „Apostolii în viață reprezintă poarta către Dumnezeu prin care omul trebuie să intre”. „Iisus nu ne mai poate ajuta; sângele Lui s-a scurs pe pământ la Golgota și nu ne mai poate folosi”. „O altă împăcare cu Dumnezeu nu mai este posibilă decât prin har și prin Apostolat”.
Pe lângă conceptul de „noi apostoli”, secta a inventat și o taină. Pe lângă Botez și Euharistie, cele două taine păstrate dar transformate de sectele neoprotestante, această grupare are și „taina ungerii cu Duh Sfânt”, considerată „cea mai importantă taină”. Această „taină” poate fi administrată numai printr-un „nou apostol”. În revista „Familia Noastră”, anul IV, numărul 3 din martie 1994 se afirmă că apostolul districtual Rosentreter, călătorind în Insulele Fiji, „a botezat cu Duhul Sfânt 130 de suflete”. Prin punerea mâinilor noilor apostoli asupra unei persoane, aceasta primește ungerea cu Duhul Sfânt și obține apartenența la cei 144.000 din cartea Apocalipsei, membri ai „adevăratei Biserici Creștine”.
De asemenea, „ungerea” poate fi transmisă chiar și celor care au murit. În astfel de cazuri, cei vii devin locțiitori ai celor morți. Pentru justificarea acestei practici, secta se folosește de versetului 29 din capitolul 15 din prima Epistolă a Sf. Pavel către Corinteni, însă oricine citește acest verset poate vedea că Sf. Pavel vorbește despre o comunitate religioasă izolată și cel mai probabil necreștină care practica „botezul morților”. O asemenea practică nu a făcut parte niciodată nici din învățătura și nici din practica Bisericii din vechime.
În rândul adepților, Biserica Nouapostolică se bucură de un prestigiu ridicat, prestigiu ce se sprijină pe autoritatea infailibilă a „apostolului patriarh”. Relevante pentru tenacitatea și puterea acestei secte sunt evenimentele care s-au petrecut după moartea apostolului „principal” sau „patriarh” Bischoff. Bischoff afirmase cu ocazii Crăciunului din 1951 că el nu va muri și că va trăi apucând întoarcerea Domnului Iisus Hristos. Timp de nouă ani această afirmație a fost vehiculată constant în cadrul sectei. Bischoff a murit în cele din urma fără ca profeția lui să se împlinească. Această neîmplinire a profeției „apostolului patriarh” a constituit pentru cine avea ochi de văzut și urechi de auzit o demascare a sectei. Pentru cei mai mulți membri însă, lucrurile nu au stat chiar așa. Chiar a doua zi după moartea lui Bischoff, noul ales în funcția de „apostol patriarh”, Schmidt, a declarat că este de neînțeles de ce s-a răzgândit Dumnezeu. Schimbarea de intenție îi aparținea deci lui Dumnezeu, întrucât „apostolul patriarh” nu putea greși.
În România, secta se laudă astăzi cu peste 100 de adunări peste care este responsabil un „apostol” român, subordonat ierarhiei din Elveția. Începuturile par să fi avut loc în perioada celui de-al doilea război mondial, când două femei din Ardeal s-au convertit în Germania și apoi a revenit în țară. În perioada comunistă, în ciuda controlului strict al Securității, „apostoli” din Germania și Elveția au călătorit în România ca turiști, contactând și întreținând micile nuclee sectare din țară.
„Biserica Nou-Apostolică” reprezintă o mistificare a adevăratei Bisericii a lui Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă. Plictisiți de spiritualitatea seacă și raționalistă a lumii neoprotestante, unii oameni caută noi forme care să le dea iluzia de autenticitate și sacru. În loc să se îndrepte spre Biserica Ortodoxă, adevărata depozitară a harului lui Dumnezeu, a succesiunii apostolice și administrator al Sfintelor Taine, acești oameni își plăsmuiesc lor înșiși simulacre de biserică, potrivit cu gusturile lor exotice și cu vanitățile personale.