Bogdan Mateciuc
Cuvântul „nebunie” poartă o încărcătură puternic emoțională, dar în esență el descrie un fenomen neurobiologic: dezintegrarea funcțională a rețelelor care mențin coerența percepției, gândirii și emoției. În spatele suferinței psihice extreme se află o serie de procese fizice ce pot fi observate, măsurate și chiar cartografiate cu ajutorul neuroimagisticii moderne.
1. Creierul ca sistem de echilibru
Creierul uman este o rețea de peste 86 de miliarde de neuroni care comunică prin impulsuri electrice și semnale chimice. Într-o minte sănătoasă, activitatea acestor celule este sincronizată într-o dinamică fină între excitație și inhibiție, între emoție și rațiune.
Când echilibrul se rupe — din cauze genetice, traumatice, infecțioase, toxice sau psihologice — se declanșează un proces de desincronizare neuronală. Rețelele care ordonează gândirea, percepția și controlul emoțional se fragmentează, iar lumea interioară își pierde contururile.
2. Cauzele dezechilibrelor: ce duce creierul la colaps
Dezechilibrele neurochimice și funcționale care stau la baza „nebuniei” nu apar din senin. Ele pot fi rezultatul interacțiunii complexe dintre predispoziția biologică, mediul de viață și evenimentele traumatice.
Factori genetici și epigenetici
O parte a vulnerabilității este moștenită. Mutațiile care afectează funcționarea receptorilor de dopamină, glutamat sau GABA pot face creierul mai sensibil la stres și la dezechilibre interne. În plus, stresul cronic și traumele timpurii pot modifica expresia genelor implicate în reglarea emoțiilor, prin mecanisme epigenetice (metilare, acetilare etc.).
Traumatisme psihologice și stresul extrem
Expunerea îndelungată la stres intens activează axa hipotalamo-hipofizo-suprarenaliană (HPA), crescând nivelul de cortizol. Pe termen lung, cortizolul excesiv distruge conexiunile din hipocamp, afectează cortexul prefrontal și sensibilizează amigdala. Astfel, creierul devine hipervigilent, anxios și predispus la interpretări delirante.
Substanțe neurotoxice și infecții
Drogurile psihoactive (amfetamine, LSD, PCP, canabis în doze mari) pot declanșa psihoze prin stimularea anormală a receptorilor dopaminergici sau serotoninergici. De asemenea, infecțiile virale și procesele autoimune pot inflama țesutul cerebral, perturbând comunicația neuronală.
Izolare socială și deprivare senzorială
Creierul este un organ social. Lipsa interacțiunii umane prelungite — sau trăirea într-un mediu imprevizibil și ostil — poate duce la dereglări severe ale rețelelor responsabile de percepția sinelui și a celorlalți.
3. Chimie haotică: neurotransmițătorii care scapă de sub control
Dopamina – semnalul sensului
Dopamina este neurotransmițătorul care determină ce anume considerăm semnificativ. În creierul unui om psihotic, sistemul dopaminergic mezolimbic devine hiperactiv: semnalele banale sunt etichetate ca importante, pline de sens. Astfel, un zgomot, o privire sau o coincidență banală devin „semne” sau „mesaje ascunse”.
În același timp, deficitul de dopamină în cortexul prefrontal slăbește capacitatea de analiză logică. Rezultatul este o minte care percepe intens, dar înțelege greșit.
Serotonina – arhitectul echilibrului emoțional
Serotonina stabilizează dispoziția și reglează intensitatea trăirilor. Când nivelul ei scade, realitatea devine amenințătoare, iar gândirea anxioasă se amplifică. Unele halucinații au legătură cu stimularea receptorilor serotoninergici 5-HT2A — aceiași pe care acționează drogurile halucinogene.
Glutamatul și GABA – motorul și frâna sistemului nervos
Glutamatul, principalul neurotransmițător excitator, este responsabil pentru procesarea cognitivă rapidă. GABA, opusul său, inhibă și stabilizează. În psihoză, balanța dintre cei doi se prăbușește: excitarea neuronală nu mai este temperată, iar creierul intră într-o stare de hiperactivitate haotică.
4. Zonele care se deconectează
Cortexul prefrontal – centrul rațiunii
Această regiune planifică, evaluează și filtrează impulsurile. În stările psihotice, activitatea sa scade considerabil. Gândirea devine fragmentară, iar controlul asupra comportamentului se diminuează.
Sistemul limbic – focarul emoțiilor
Amigdala și hipocampul, nucleele emoției și memoriei, devin hiperactive. Persoana trăiește frica sau extazul la intensități devastatoare. Hipocampul nu mai reușește să separe trecutul de prezent: amintirile se amestecă cu halucinațiile.
Rețeaua modului implicit (Default Mode Network)
Aceasta este rețeaua asociată gândurilor despre sine. În nebunie, ea se decuplează de la rețeaua de control și devine autonomă: gândurile interioare sunt percepute ca realități exterioare, ca voci sau revelații.
5. Ritmurile care se destramă
Activitatea electrică a creierului are ritmuri bine definite: undele alfa, beta, gama etc. În psihoză, aceste oscilații pierd sincronizarea. Comunicarea dintre regiuni devine haotică, iar conștiința își pierde coeziunea.
În mod normal, undele gamma integrează percepțiile într-o imagine coerentă a realității. Când aceste ritmuri se fragmentează, lumea este percepută ca un mozaic de stimuli izolați, fără context.
6. Plasticitatea aberantă și inflamația neuronală
Studiile RMN au arătat că în bolile psihotice apar:
Creierul încearcă să se reorganizeze sub presiunea stresului sau a traumei, dar reface circuitele greșit. Această plasticitate maladaptivă explică de ce delirurile pot deveni structuri stabile, greu de corectat prin simpla rațiune.
7. Nebunia bruscă – prăbușirea instantanee a ordinii minții
În cazuri extreme, o persoană poate să „înnebunească pe loc”. Neurobiologic, este o criză acută de decompensare: o eliberare masivă de cortizol, adrenalină și noradrenalină hiperactivează amigdala, cortexul prefrontal este inhibat, iar hipocampul se blochează. Dopamina și glutamatul cresc, GABA scade, neuronii „se aprind” simultan. Rezultatul: percepții delirante, pierderea identității și un colaps al rațiunii.
Dacă sistemul reușește să se stabilizeze, conștiința poate fi refăcută în ore sau zile; altfel, apar leziuni funcționale care pot duce la psihoze cronice.
Privită strict neurobiologic, nebunia este pierderea sincronizării dintre chimie, rețele și ritmuri. Este o stare în care creierul nu mai poate diferenția între percepție internă și externă, între amintire și prezent, între emoție și rațiune.
8. Dincolo de patologie
Deși în limbaj comun nebunia este percepută ca o prăbușire, ea reflectă fragilitatea fundamentală a creierului uman, o mașinărie care echilibrează permanent haosul și ordinea.
Mecanismele care produc delirul sunt, la scară redusă, aceleași care fac posibile visarea, imaginația și creativitatea.
Creierul „nebunului” nu este un sistem complet distrus, ci unul decuplat de la sensul realității. Fiecare halucinație, fiecare delir este expresia unei logici interne, a unui sistem care funcționează după alte reguli.
9. Cum pot fi reversate aceste procese: neuroplasticitate și vindecare dirijată
Deși anumite leziuni și disfuncții pot fi permanente, creierul posedă o capacitate remarcabilă de autoreglare. Reechilibrarea se produce atunci când sunt restabilite condițiile chimice, emoționale și relaționale care susțin coerența internă.
a) Intervenția farmacologică
Antipsihoticele moderne blochează receptorii dopaminergici D2 și reduc hiperactivitatea mezolimbică, restabilind filtrarea semnificațiilor. Stabilizatorii de dispoziție și antidepresivele contribuie la reglarea serotoninei și GABA, aducând calm și claritate perceptivă.
b) Psihoterapia și restructurarea cognitivă
Prin dialog ghidat, pacientul învață să distingă percepția de interpretare și să reîntemeieze un raport critic cu propriile gânduri. Psihoterapia modifică, în timp, activitatea circuitelor fronto-limbice, reducând intensitatea emoțională a delirurilor.
c) Neuroplasticitatea dirijată
Activitățile care implică atenție, empatie, artă sau introspecție reorganizează rețelele neuronale. Meditația, rugăciunea și reflecția profundă stimulează cortexul prefrontal și reduc hiperactivitatea amigdalei. În acest sens, vindecarea este un proces de recalibrare a ritmurilor interne.
d) Mediul social și legătura umană
Relațiile stabile, sprijinul emoțional și contactul cu realitatea externă funcționează ca un „ancoraj neuronal”. Conectarea cu ceilalți reactivează rețelele de empatie și de autoreglare, contracarând izolarea psihotică.
10. Nebunia și vindecarea în Evanghelie
Știința actuală, limitată, nu înțelege deplin ce este sufletul. Din perspectivă creștină, nebunia nu este doar o boală a creierului, ci o rănire a sufletului. În Evanghelii, Hristos se întâlnește cu oameni „nebuni”, posedați, dezumanizați — ființe care au pierdut ordinea interioară a ființei.
Un exemplu tulburător este cel din ținutul Gadarenilor (Marcu 5:1–20): un om trăia printre morminte, violent, dezbrăcat, lipsit de rațiune. Neuroștiința ar vorbi despre o psihoză severă. Evanghelia însă vede dincolo de simptome: nu doar un creier bolnav, ci o suflare umană ruptă de Duhul Sfânt.
De remarcat puterea neobișnuită a „nebunului”. „Nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanțuri, pentru că de multe ori fiind legat în obezi și lanțuri, el rupsese lanțurile și sfărâmase obezile.” Un om sănătos nu are asemenea putere.
Explicația neurobiologică este aceea că în stările de nebunie acută (psihoze, manii, crize de furie sau panică), corpul intră într-o hiperactivare a sistemului simpatic („furtună catecolaminică”), exact ca în reacția de luptă sau fugă.
Se eliberează cantități uriașe de adrenalină, noradrenalină și dopamină, care:
În mod normal, cortexul prefrontal limitează aceste reacții, controlând impulsurile. În „nebunie”, această frână rațională dispare. Rezultatul este o descătușare completă a forței musculare, fără autoconservare și fără simț al durerii.
Astfel, omul aparent slab poate rupe lanțuri, uși, sau să-și rănească trupul fără reacție. Nu pentru că are mai multă masă musculară, ci pentru că accesul la resursele energetice este total — o stare pe care un om sănătos nu o atinge nici în condiții extreme.
În același timp, explicația psihologică este aceea că, în momentele de criză, conștiința se poate fractura. O parte din minte intră în modul „supraviețuire primitivă”, eliberând comportamente arhaice, aproape animalice. Survine o transă de disociere.
În acest mod, frica, durerea și rușinea dispar, iar corpul răspunde doar la impulsuri brute. Psihologic, e ca și cum un alt „program” ia controlul, eliberând potențialul latent al organismului.
Această disociere e vizibilă și în cazurile de isterie colectivă sau la soldații aflați în tranșee: forța fizică și rezistența par supranaturale, dar sunt alimentate de un sistem nervos care funcționează la limita distrugerii.
Când Hristos îl vindecă pe bolnavul din Gadara, Evanghelia notează un detaliu semnificativ: omul „ședea îmbrăcat și întreg la minte”. Vindecarea sa este integrală — biologică, psihică și duhovnicească. E mai mult decât o reglare a nivelului neurotransmițătorilor. Este restaurată ordinea dumnezeiască în om — energia vitală este din nou sub autoritatea duhului, nu a instinctului.
Astfel, din perspectivă creștină, nebunia este o dezordine ontologică. Mintea își pierde axa atunci când sufletul se desprinde de Izvorul său — Dumnezeu. De aceea, adevărata vindecare presupune nu doar tratament medical, ci și restaurarea comuniunii duhovnicești, fără de care echilibrul ființei nu poate fi deplin.
Concluzie
Din punct de vedere fizic, „nebunia” este un colaps al coordonării neurochimice, neuronale și energetice. Este o stare în care universul interior devine mai real decât lumea exterioară — un exemplu extrem al fragilității și complexității minții umane. Totuși, prin tratament, sprijin și reconstrucție a sinelui, creierul poate reveni la o formă de armonie: nu aceea dinaintea ruperii, ci una nouă, conștientă de propriile limite și puteri.
Dincolo de aspectul fizic, în „nebunie” sufletul își pierde centrul. Dar tot acolo, în haos, se ascunde posibilitatea renașterii — pentru că omul poate fi refăcut, prin har și înțelegere, în echilibrul dintre rațiune și inimă, dintre materie și duh, dintre om și Dumnezeu.