lideri europeni instalați la putere de Germania nazistă
Bogdan Mateciuc
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania nazistă nu a guvernat Europa numai prin armata și administrația sa. În numeroase țări ocupate, Berlinul a preferat să folosească oameni din interiorul societăților respective: politicieni, militari și lideri ai unor mișcări fasciste care puteau da ocupației o aparență de administrație națională.
Unii au fost instalați direct de germani după cucerirea țării. Alții erau lideri ai unor mișcări politice existente, pe care Germania le-a adus la putere după înfrângerea statului respectiv. În toate aceste cazuri, însă, autonomia lor era limitată de prezența militară și de puterea politică a Reichului.
Printre cele mai cunoscute exemple se află norvegianul Vidkun Quisling, slovacul Jozef Tiso, croatul Ante Pavelić, sârbul Milan Nedić și ungurul Ferenc Szálasi. În Grecia ocupată, trei oameni au condus succesiv guvernul dependent de Axă: Georgios Tsolakoglou, Konstantinos Logothetopoulos și Ioannis Rallis.
Destinele lor au fost foarte diferite. Unii au fost executați după război, alții au murit în închisoare, iar câțiva au reușit să scape de justiția imediată. Dar carierele lor au avut un punct comun: au ajuns să conducă în numele unor regimuri a căror existență depindea în mare măsură de victoria Germaniei naziste.
Vidkun Quisling – omul care a dat numele trădătorului
Vidkun Quisling s-a născut în Norvegia în 1887 și, înainte de a deveni politician fascist, avusese o carieră militară remarcabilă. A urmat Academia Militară Norvegiană, unde a obținut rezultate excepționale, iar în 1911 a intrat în Marele Stat Major. Ulterior a participat la misiuni diplomatice și umanitare și a trăit inclusiv în Rusia, Finlanda, Franța și Germania. Experiența sa din Rusia i-a întărit puternic ostilitatea față de comunism.
În anii 1930, Quisling a intrat definitiv în politică. În 1933 a fondat Nasjonal Samling, o organizație fascistă norvegiană inspirată de național-socialismul german. Partidul nu a reușit însă să devină o forță politică importantă în Norvegia.
Situația s-a schimbat în 1940, când Germania a invadat Norvegia.
Quisling încercase deja să stabilească relații cu conducerea germană. În decembrie 1939 s-a întâlnit cu Adolf Hitler și i-a prezentat perspectiva unei colaborări între Germania și forțele sale politice. Când Wehrmachtul a invadat Norvegia, la 9 aprilie 1940, Quisling a încercat să profite imediat de prăbușirea administrației norvegiene.
A apărut la radio și a anunțat formarea unui nou guvern, proclamându-se conducător al țării. Lovitura de stat a eșuat însă. Regele Haakon al VII-lea și guvernul legitim au refuzat să-l recunoască, iar germanii au ajuns la concluzia că Quisling nu beneficia de suficient sprijin popular pentru a conduce singur țara. Hitler l-a preferat atunci pe Josef Terboven, numit Reichskommissar al Norvegiei.
Quisling nu a dispărut însă din peisaj. În 1942, în urma unui acord între autoritățile germane de ocupație și Nasjonal Samling, a fost instalat în fruntea unui așa-numit guvern național. Guvernul era, în esență, un regim-marionetă aflat sub control german.
După capitularea Germaniei, Quisling a fost arestat. A fost judecat pentru înaltă trădare și alte crime și condamnat la moarte.
La 24 octombrie 1945, a fost executat la Oslo.
Numele său a avut însă un destin aparte. „Quisling” a devenit în numeroase limbi sinonim cu trădătorul sau colaboratorul unei puteri străine.
Jozef Tiso – preotul care a condus Slovacia nazificată
Jozef Tiso s-a născut în 1887 și provenea dintr-o familie slovacă. A urmat studii teologice și a devenit preot romano-catolic. Înainte de cariera politică, a fost profesor și cleric, iar după apariția Cehoslovaciei a intrat în Partidul Popular Slovac.
Tiso a devenit unul dintre principalii promotori ai autonomiei slovace. A fost deputat în parlamentul de la Praga și a ocupat și funcții ministeriale. În 1938, după destrămarea progresivă a Cehoslovaciei, a devenit șeful guvernului autonom slovac.
Momentul decisiv a venit în martie 1939.
Pe fondul crizei provocate de Hitler, Tiso s-a deplasat la Berlin și s-a întâlnit cu Führerul. Germania urmărea dezmembrarea Cehoslovaciei, iar Tiso și aliații săi doreau crearea unui stat slovac separat. La 14 martie 1939, Slovacia și-a proclamat independența.
Noua Slovacie nu era însă cu adevărat independentă în sensul obișnuit al cuvântului. A devenit un stat profund dependent de Germania și unul dintre aliații Reichului. Tiso a devenit președintele țării și, în 1942, conducătorul partidului unic.
Regimul său a adoptat rapid politici inspirate din legislația nazistă. În 1941 a fost promulgat Codul evreiesc, care a impus o serie de discriminări și exproprieri împotriva evreilor.
După ce a trimis în Germania peste 50.000 de evrei, Tiso a încercat să limiteze deportările. În toamna lui 1942, după proteste ale reprezentanților Vaticanului și ai altor autorități bisericești, deportările au fost temporar suspendate. Acest episod este invocat ulterior de apărătorii lui Tiso, dar el a continuat să susțină regimul și alianța cu Germania până la sfârșitul războiului.
În 1944, după izbucnirea Revoltei Naționale Slovace, trupele germane au ocupat efectiv țara, iar autonomia pe care Slovacia o mai păstrase a dispărut.
Tiso a fugit în 1945, dar a fost capturat de americani și predat autorităților cehoslovace.
Tribunalul Național Slovac l-a condamnat pentru trădare și colaborare. A fost executat la 18 aprilie 1947.
Ante Pavelić – dictatorul Ustașa și statul creat de Axă
Ante Pavelić era avocat și politician croat. În perioada interbelică a devenit unul dintre cei mai radicali adversari ai statului iugoslav.
În 1929, după instaurarea dictaturii regale în Iugoslavia, Pavelić a intrat în clandestinitate și a fondat mișcarea Ustașa, o organizație fascistă și ultranaționalistă care urmărea dezmembrarea Iugoslaviei și crearea unui stat croat independent.
Pavelić a trăit ani întregi în exil și a întreținut relații strânse cu Italia fascistă. Ustașa a fost implicată în acțiuni teroriste, inclusiv în asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei la Marsilia, în 1934.
Când Germania și aliații săi au atacat Iugoslavia în aprilie 1941, statul iugoslav s-a prăbușit rapid.
La 10 aprilie 1941, sub protecția forțelor Axei, Ustașa a proclamat Statul Independent al Croației. Pavelić se afla încă în Italia, dar s-a întors și a preluat puterea la Zagreb câteva zile mai târziu. Germania și Italia susținuseră crearea noului stat după ce liderul Partidului Țărănesc Croat, Vladko Maček, refuzase oferta de a forma guvernul.
Pavelić a primit titlul de Poglavnik, „Conducătorul”. Statul său era formal independent, dar depindea militar și politic de Germania și Italia. Teritoriul său era împărțit în zone de influență germană și italiană, iar trupele Axei rămâneau prezente pe teritoriul său.
Regimul Ustașa a trecut aproape imediat la persecuția sistematică a sârbilor, evreilor, țiganilor și adversarilor politici.
Au fost înființate numeroase lagăre, cel mai cunoscut fiind complexul Jasenovac. Potrivit estimărilor, în complexul Jasenovac au fost ucise între 77.000 și 99.000 de persoane. Victimele au inclus zeci de mii de sârbi, evrei și țigani. Cruzimea regimului i-a șocat până și pe germani.
Important este că regimul Pavelić nu a fost doar un executant pasiv al ordinelor germane. Ustașa avea propriul său proiect fascist și propriile obiective etnice și politice, iar multe dintre crimele sale au fost inițiate de autoritățile croate. Dependența de Germania nu înseamnă, prin urmare, că toate crimele Ustașa au fost ordonate de Berlin.
Pe măsură ce Germania pierdea războiul, regimul lui Pavelić s-a prăbușit.
În mai 1945, Pavelić a fugit din Croația. A trecut prin Austria și Italia, apoi a ajuns în Argentina, unde a trăit sub protecția regimului lui Juan Perón. În 1957 a supraviețuit unei tentative de asasinat, fiind grav rănit.
S-a refugiat ulterior în Spania franchistă.
A murit la Madrid, în 1959, din cauza rănilor și complicațiilor provocate de atentat.
Milan Nedić – generalul devenit conducătorul Serbiei ocupate
Milan Nedić s-a născut în 1878 și a avut o lungă carieră militară. A participat la războaiele balcanice și la Primul Război Mondial și a ajuns unul dintre generalii de rang înalt ai Iugoslaviei.
În perioada interbelică a fost șef al Marelui Stat Major și ministru al armatei și marinei.
La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Nedić era unul dintre cei mai importanți oameni ai armatei iugoslave.
Invazia Axei din aprilie 1941 a distrus însă Iugoslavia ca stat unitar. Germania a ocupat Serbia și a instalat o administrație militară.
În acest context, germanii au creat un guvern sârb dependent de ocupație și l-au pus în frunte pe Nedić. Administrația sa a fost cunoscută drept Guvernul Salvării Naționale, însă era un guvern-marionetă, aflat sub supravegherea autorităților germane.
Nedić și-a justificat colaborarea prin necesitatea de a proteja populația Serbiei de represaliile germane și de a preveni o revoluție comunistă. În practică, guvernul său a colaborat cu administrația de ocupație și cu aparatul german de securitate.
Administrația Nedić a furnizat poliție și structuri administrative pentru sistemul de ocupație și a participat la lupta împotriva rezistenței.
Pe măsură ce Armata Roșie și partizanii lui Tito se apropiau, regimul s-a prăbușit.
Nedić a fugit în Austria în 1944 și a ajuns în custodia britanică. A fost predat autorităților iugoslave.
În februarie 1946, înainte de începerea procesului său, Nedić a murit după ce a căzut de la fereastra unei clădiri din Belgrad. Versiunea oficială a autorităților iugoslave a fost sinuciderea. Circumstanțele morții au fost ulterior contestate.
Ferenc Szálasi – omul adus de germani la conducerea Ungariei
Ferenc Szálasi s-a născut în 1897 și a urmat inițial o carieră militară. A servit în armata austro-ungară în timpul Primului Război Mondial, apoi în armata Ungariei interbelice.
În anii 1930 a devenit unul dintre cei mai radicali reprezentanți ai extremei drepte maghiare. A fondat mai multe organizații fasciste și, în cele din urmă, a devenit liderul Partidului Crucilor cu Săgeți, o mișcare național-socialistă, ultranaționalistă și antisemită.
Crucile cu Săgeți au primit sprijin politic și financiar din partea Germaniei. În alegerile din 1939, partidul a obținut un rezultat important pentru o formațiune extremistă, dar regimul lui Miklós Horthy l-a scos ulterior în afara legii.
Szálasi a rămas însă favoritul Berlinului.
În martie 1944, Germania a ocupat Ungaria și a impus un guvern favorabil Reichului. În octombrie, Horthy a încercat să scoată Ungaria din război. Germanii au intervenit, l-au înlăturat și l-au constrâns să accepte formarea unui nou guvern condus de Szálasi.
Astfel, în octombrie 1944, Szálasi a devenit șeful statului și al guvernului.
Acesta este unul dintre cele mai clare exemple de lider instalat la putere prin intervenția directă a Germaniei naziste.
Regimul Crucilor cu Săgeți a durat doar câteva luni, dar a fost extrem de violent.
În primăvara lui 1945, Szálasi a fugit în Germania.
A fost capturat de americani, predat Ungariei și judecat pentru crime de război și trădare.
A fost condamnat la moarte și spânzurat la Budapesta, la 12 martie 1946.
Grecia ocupată – trei „Quislingi” succesivi
Grecia oferă un caz aparte. Nu a existat un singur conducător-marionetă, ci trei guverne succesive, conduse de Georgios Tsolakoglou, Konstantinos Logothetopoulos și Ioannis Rallis.
Germania și Italia au ocupat Grecia în 1941, iar guvernul legitim și regele George al II-lea s-au retras. Puterile Axei au avut nevoie de o administrație grecească locală care să gestioneze țara în timp ce armata germană își concentra resursele în alte zone.
Georgios Tsolakoglou – generalul care a semnat capitularea
Georgios Tsolakoglou era general al armatei grecești și comandant al unui corp de armată în timpul invaziei germane.
La 20 aprilie 1941, Tsolakoglou a semnat un armistițiu cu germanii, în ciuda opoziției conducerii militare grecești. Câteva zile mai târziu, după prăbușirea rezistenței organizate, a devenit primul prim-ministru al guvernului grec instalat sub ocupația Axei.
Pentru germani, era exact omul de care aveau nevoie: un general grec care putea da ocupației aparența continuității statului.
Tsolakoglou nu era un politician fascist de carieră. Era militar și republican și avea propriile concepții despre viitorul Greciei. Totuși, după instalarea sa la putere, a susținut cooperarea cu noua ordine europeană creată de Germania.
Guvernul său a trebuit să administreze o țară devastată de război, supusă rechizițiilor și obligațiilor impuse de ocupanți. Grecia a trecut printr-o foamete catastrofală în iarna 1941–1942.
Tsolakoglou a fost înlocuit în decembrie 1942.
După război a fost arestat și judecat. A primit inițial pedeapsa cu moartea, care a fost comutată în închisoare pe viață.
A murit în detenție în 1948.
Konstantinos Logothetopoulos – medicul devenit prim-ministru al ocupației
Konstantinos Logothetopoulos provenea dintr-un cu totul alt mediu. Era medic, profesor universitar și ginecolog. A participat ca medic la războaiele balcanice și la războiul greco-turc, apoi a devenit profesor și decan al Universității din Atena.
Avea însă relații strânse cu Germania. Vorbea fluent germana și fusese președintele Consiliului Greco-German. Era, de asemenea, căsătorit cu nepoata feldmareșalului german Wilhelm List.
După ocuparea Greciei, a devenit vicepremier și ministru în guvernul lui Tsolakoglou.
În decembrie 1942, germanii l-au pus în fruntea guvernului.
Logothetopoulos a rămas în Grecia până la retragerea germanilor, apoi a plecat împreună cu aceștia în Germania.
A fost capturat de americani și predat Greciei în 1946. A fost condamnat la închisoare pe viață pentru colaborare, dar a fost eliberat în 1951.
A murit la Atena în 1961.
Ioannis Rallis – politicianul care a creat Batalioanele de Securitate
Ioannis Rallis a fost cel mai experimentat politician dintre cei trei conducători ai Greciei ocupate.
Născut în 1878, provenea dintr-o familie politică importantă. Tatăl său, Dimitrios Rallis, fusese prim-ministru al Greciei. Ioannis Rallis fusese avocat, deputat și ministru înainte de război și făcuse parte din viața politică tradițională a Greciei.
Spre deosebire de Tsolakoglou și Logothetopoulos, nu era militar și nici un simplu tehnocrat.
În aprilie 1943, germanii l-au numit prim-ministru al guvernului colaborationist de la Atena. Ocupanții sperau că experiența sa politică îl va face mai eficient în combaterea rezistenței grecești.
Rallis a făcut unul dintre cele mai importante lucruri care au consolidat colaborarea greacă cu ocupanții: a creat și organizat Batalioanele de Securitate, formațiuni armate grecești echipate și sprijinite de germani, folosite în principal împotriva rezistenței, în special împotriva EAM-ELAS.
Astfel, regimul de la Atena nu s-a limitat la administrarea pasivă a unei țări ocupate. A contribuit la lupta împotriva rezistenței prin propriile formațiuni armate.
Rallis a rămas în funcție până la retragerea germană din Grecia, în octombrie 1944.
După eliberare, a fost arestat și judecat pentru colaborare și trădare. A primit pedeapsa cu închisoarea pe viață.
A murit în închisoare la Atena, în octombrie 1946.
Șapte oameni și aceeași problemă: puterea dependentă de Berlin
Quisling, Tiso, Pavelić, Nedić, Szálasi, Tsolakoglou, Logothetopoulos și Rallis nu au avut cariere identice și nici nu au avut aceeași ideologie.
Unii erau fasciști convinși. Alții proveneau din armată, administrație sau politica tradițională. Unii au urmărit obiective naționaliste proprii, alții au văzut în victoria Germaniei o armă împotriva comunismului sau a adversarilor lor politici.
Dar după ce Germania a devenit puterea dominantă în Europa, au acceptat să conducă state sau administrații a căror existență depindea de Reich.
Quisling este exemplul cel mai cunoscut: Germania l-a încercat mai întâi ca lider al unei Norvegii „național-socialiste”, iar ulterior l-a instalat în fruntea unui guvern-marionetă.
Tiso a condus o Slovacie independentă formal, dar profund dependentă de Germania.
Pavelić a devenit conducătorul unui stat creat de Axă după distrugerea Iugoslaviei, iar regimul său a declanșat o campanie proprie de persecuție și exterminare.
Nedić a condus Serbia sub ocupație germană, în cadrul unei administrații pe care germanii o controlau.
Szálasi a ajuns la putere prin intervenția directă a Germaniei, după ce Hitler a decis îndepărtarea lui Horthy.
În Grecia, Tsolakoglou, Logothetopoulos și Rallis au ocupat succesiv aceeași funcție: prim-miniștri ai unui guvern creat și menținut sub ocupația Axei.
Destinele lor de după război au fost diferite. Quisling, Tiso, Pavelić, Nedić, Szálasi și cei trei conducători greci au ajuns în situații foarte diferite în fața justiției. Unii au fost executați, unii au murit în detenție, iar alții au fost eliberați după condamnare. Pavelić a fost unul dintre cei care au scăpat de proces și au murit în exil.
Există însă o ironie istorică în cazul primului dintre ei.
Quisling nu a fost cel mai puternic dintre acești oameni, nici cel mai sângeros și nici cel care a rămas cel mai mult la putere. Totuși, el a devenit simbolul întregii categorii.
Înainte de 1940, „Quisling” era doar un nume de familie norvegian.
După 1945, a devenit un cuvânt.
Un cuvânt pentru omul care își pune propria țară la dispoziția unei puteri străine.
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric