Bogdan Mateciuc
Marea Schismă Occidentală, cunoscută și sub numele de Schisma Papală, a fost una dintre cele mai spectaculoase și tulburătoare crize din istoria creștinismului apusean. Între 1378 și 1417, lumea catolică apuseană s-a aflat într-o situație aproape incredibilă: existau doi papi rivali, unul la Roma și unul la Avignon, fiecare pretinzând că este adevăratul succesor al Sfântului Petru. Iar începând din 1409, după încercarea eșuată a Conciliului de la Pisa de a rezolva conflictul, au ajuns să existe trei papi rivali.
Pentru omul medieval, problema nu era deloc una abstractă. Dacă exista un singur Papă, acesta reprezenta pentru creștinătatea apuseană autoritatea supremă a Bisericii. Dar dacă existau doi papi, fiecare susținând că celălalt este uzurpator, cine avea dreptate? Cine putea numi episcopi? Cine putea acorda dispense? Cine era îndreptățit să primească obediența credincioșilor și a monarhilor?
Mai mult, schisma nu a fost doar o ceartă între câțiva cardinali. Regate întregi au trebuit să aleagă între Roma și Avignon, iar alegerea a fost adesea influențată de interese politice. Franța și aliații săi au susținut în general linia de la Avignon, în timp ce Anglia și adversarii Franței au susținut Roma. Italia a fost împărțită, iar Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană a oscilat în funcție de conjunctura politică.
Criza a arătat cât de strâns erau legate în Evul Mediu religia, politica, diplomația și puterea. În același timp, ea a provocat o importantă dezbatere despre natura autorității în Biserică: este papa deasupra unui conciliu general sau un conciliu poate interveni atunci când papalitatea însăși este divizată?
Schisma avea să fie în cele din urmă încheiată la Conciliul de la Constanța, în 1417, prin alegerea papei Martin al V-lea. Dar urmările intelectuale și instituționale ale crizei au continuat mult după aceea.
Înaintea schismei: Papalitatea de la Avignon
Pentru a înțelege de ce a fost posibilă izbucnirea crizei în 1378, trebuie să ne întoarcem cu aproximativ șapte decenii în urmă.
În 1309, papalitatea s-a mutat de la Roma la Avignon, în sudul Franței, din cauza instabilității politice și violențelor din Roma, în contextul în care influența monarhiei franceze asupra papalității crescuse considerabil, Avignon oferind un loc mai sigur și mai favorabil administrării Bisericii.
Perioada avea să fie cunoscută ulterior drept „captivitatea babiloniană a papilor”, expresie care sugera dependența papalității de puterea franceză.
Situația era însă mai complicată decât imaginea unui papă pur și simplu „prizonier” al regelui Franței. Papalitatea de la Avignon a dezvoltat o administrație extrem de sofisticată și a consolidat mecanismele financiare și juridice ale Curiei. Au fost realizate și reforme administrative importante.
Problema era însă percepția.
Pentru mulți creștini apuseni, Roma era orașul apostolic prin excelență. Acolo se afla mormântul tradițional al Sfântului Petru și acolo se afla centrul istoric al episcopatului roman. Faptul că papa locuia în Franța alimenta impresia că papalitatea devenise prea dependentă de interesele politice franceze.
În plus, în timpul șederii la Avignon, administrația papală a devenit din ce în ce mai complexă, iar fiscalitatea papală a crescut. Criticile privind centralizarea, taxele, nepotismul și influența politică aveau să devină tot mai puternice.
În cele din urmă, papa Grigore al XI-lea a decis să readucă papalitatea la Roma.
În 1377, după aproape șapte decenii de prezență papală la Avignon, Grigore al XI-lea s-a întors la Roma.
Decizia avea să producă însă o consecință pe care nimeni nu o putea anticipa.
Moartea lui Grigore al XI-lea și alegerea lui Urban al VI-lea
Grigore al XI-lea a murit la Roma la 27 martie 1378.
Pentru prima dată după mult timp, alegerea noului papă urma să aibă loc la Roma. Cardinalii se aflau într-o situație extrem de dificilă.
Populația Romei dorea cu orice preț un papă italian. Existau temeri că, dacă era ales din nou un francez, papalitatea ar putea reveni la Avignon.
Conclavul a început în aprilie 1378.
La 8 aprilie 1378, cardinalii l-au ales pe Bartolomeo Prignano, arhiepiscop de Bari, care a luat numele de Urban al VI-lea.
La început, alegerea sa părea o soluție excelentă. Era un administrator experimentat și fusese implicat în administrația papală de la Avignon.
Dar personalitatea sa avea să transforme rapid situația.
Urban al VI-lea era autoritar, impulsiv și foarte critic față de cardinali. El considera că papalitatea trebuie să-și recâștige autoritatea asupra Curiei și că luxul și influența excesivă a cardinalilor trebuiau reduse.
Cardinalii, obișnuiți cu un rol politic și administrativ important, nu au primit bine această atitudine.
Conflictul s-a agravat rapid.
Un element esențial al problemei era însă validitatea alegerii.
Cardinalii care aveau să se revolte împotriva lui Urban au susținut ulterior că alegerile din aprilie 1378 se desfășuraseră sub presiunea populației Romei. Potrivit argumentului lor, teama de mulțime îi împiedicase să aleagă liber.
Această afirmație a devenit fundamentul juridic pentru alegerea unui al doilea papă.
Există însă o problemă majoră: cardinalii îl recunoscuseră inițial pe Urban al VI-lea.
L-au omagiat, au participat la întronizarea sa și la ceremonia de încoronare și au comunicat altor conducători că el fusese ales papă. Chiar unii dintre cei care aveau ulterior să-l declare ilegitim îl recunoscuseră inițial.
De aici avea să pornească una dintre cele mai dificile întrebări ale schismei: A fost Urban al VI-lea adevăratul papă sau alegerea sa fusese invalidată de presiunea exercitată asupra cardinalilor?
Clement al VII-lea: apare papa de la Avignon
În vara anului 1378, conflictul dintre Urban și cardinalii săi devenise aproape ireconciliabil.
Cardinalii francezi s-au retras la Anagni.
La 20 septembrie 1378, ei l-au ales papă pe Robert de Geneva, care a luat numele de Clement al VII-lea.
Astfel au apărut două centre rivale ale papalității: Urban al VI-lea la Roma și Clement al VII-lea la Avignon.
Clement al VII-lea s-a stabilit la Avignon, iar lumea apuseană a început să se împartă între cele două obediențe.
Schisma devenise realitate.
Cum s-a împărțit Europa între Roma și Avignon
Una dintre cele mai interesante caracteristici ale Marii Schisme Apusene este faptul că alegerea papei nu a fost făcută exclusiv pe criterii teologice.
Statele europene au ales adesea obediența în funcție de alianțe politice și interese geopolitice.
Franța a susținut papa de la Avignon. Era firesc din punct de vedere politic: papalitatea de la Avignon se afla în spațiul francez și era percepută ca fiind mai apropiată de interesele franceze.
Anglia, aflată într-un conflict prelungit cu Franța în timpul Războiului de o Sută de Ani, a susținut în schimb papa de la Roma.
Scoția, aliată tradițională a Franței, a optat pentru Avignon.
Regatele iberice au fost, în mare parte, de partea Avignonului, deși situația a variat în timp.
Imperiul German și teritoriile Europei Centrale au fost în general mai apropiate de Roma, dar și aici au existat schimbări.
Italia era împărțită.
Astfel, schisma a căpătat rapid o dimensiune geopolitică.
În practică, fiecare papă avea:
Mai mult, fiecare papă îl considera pe celălalt uzurpator și schismatic.
Situația era extraordinară: două administrații pretindeau simultan că reprezintă aceeași Biserică universală.
Papii de la Roma și papii de la Avignon
Schisma nu a durat doar câțiva ani. A continuat timp de aproape patru decenii.
Linia de la Roma
După Urban al VI-lea au urmat:
Urban al VI-lea (1378–1389). A fost primul papă al liniei romane în timpul schismei.
Bonifaciu al IX-lea (1389–1404). A continuat linia romană și a încercat să consolideze poziția papalității la Roma.
Inocențiu al VII-lea (1404–1406). Pontificatul său a fost scurt și nu a reușit să rezolve schisma.
Grigore al XII-lea (1406–1415). A devenit ultimul papă al liniei romane înaintea restaurării unității.
Linia de la Avignon
De partea cealaltă:
Clement al VII-lea (1378–1394). A fost primul papă rival de la Avignon.
Benedict al XIII-lea (1394–1423/24). Născut Pedro Martínez de Luna, provenea din Regatul Aragonului și avea să devină una dintre figurile cele mai încăpățânate ale întregii schisme.
Lista oficială actuală a papilor Bisericii Catolice nu îi consideră pe Clement al VII-lea și Benedict al XIII-lea papi legitimi, ci „antipapi”. În schimb, Urban al VI-lea, Bonifaciu al IX-lea, Inocențiu al VII-lea și Grigore al XII-lea sunt incluși în succesiunea papală.
Este important de precizat acest lucru deoarece, în literatura istorică, expresia „papii de la Avignon” poate crea impresia că legitimitatea lor este o chestiune definitiv acceptată în Biserica Catolică. Nu este.
În schimb, în epoca schismei însăși, problema legitimității era profund disputată. Pentru milioane de oameni, Clement al VII-lea sau Benedict al XIII-lea puteau fi considerați adevăratul papă.
De ce nu au renunțat pur și simplu unul dintre papi?
Pentru un observator modern, soluția pare simplă: „Dacă există doi papi, unul dintre ei să demisioneze.”
În realitate, lucrurile erau mult mai complicate.
Fiecare papă era convins că el reprezenta Biserica legitimă.
Dacă Urban sau succesorii săi ar fi demisionat în fața papei de la Avignon, ar fi însemnat recunoașterea faptului că alegerea lor fusese ilegitimă.
Dacă papa de la Avignon ar fi renunțat, ar fi recunoscut implicit aceeași idee.
În plus, fiecare papă avea cardinali care depindeau de el. Existau interese financiare, beneficii eclesiastice, episcopii, funcții și rețele diplomatice.
Schisma devenise astfel un sistem instituțional care se putea perpetua singur.
Au existat numeroase încercări de a o soluționa. Unele propuneau ca unul dintre papi să demisioneze. Altele propuneau întâlnirea personală a celor doi. Altele apelau la arbitraj.
Niciuna nu a funcționat.
Criza se adâncește: Conciliul de la Pisa
La începutul secolului al XV-lea, devenise evident că soluția nu putea fi obținută prin simpla negociere dintre cei doi papi.
În acest context a apărut ideea conciliarismului.
Potrivit acestei concepții, un conciliu general al Bisericii ar putea avea autoritatea necesară pentru a rezolva o criză pe care papa nu reușea să o rezolve.
În 1409, cardinali provenind din cele două tabere s-au reunit la Pisa.
Obiectivul era ambițios: să pună capăt Marii Schisme Apusene.
Conciliul i-a declarat depuși pe cei doi papi rivali și a ales un nou papă: Alexandru al V-lea.
Numai că exista o problemă enormă. Cei doi papi existenți nu au acceptat hotărârile conciliului.
Prin urmare, în loc de doi papi, lumea apuseană avea acum trei. Papa de la Roma, papa de la Avignon și papa de la Pisa.
Conciliul de la Pisa, convocat pentru a vindeca schisma, a reușit să o facă și mai complicată.
Este probabil unul dintre cele mai spectaculoase paradoxuri din istoria instituțiilor creștine: încercarea de a elimina doi papi a produs un al treilea.
Alexandru al V-lea și Ioan al XXIII-lea
Alexandru al V-lea a murit după mai puțin de un an.
Succesorul său a fost Baldassarre Cossa, care a luat numele de Ioan al XXIII-lea. Acesta a devenit papa liniei de la Pisa.
Prin urmare, în jurul anului 1410, situația era: Roma – Grigore al XII-lea; Avignon – Benedict al XIII-lea; Pisa – Ioan al XXIII-lea.
Trei oameni pretindeau că reprezintă autoritatea supremă a Bisericii apusene. Fiecare avea susținători. Fiecare avea cardinali. Fiecare pretindea legitimitate.
Pentru omul medieval obișnuit, situația putea fi profund derutantă. Nu era vorba doar despre o dispută politică. Existau consecințe practice.
Dacă un cleric era numit de un papă și altul îl considera pe acel papă ilegitim, cine era adevăratul episcop?
Dacă un papă excomunica o persoană, iar altul o recunoștea, ce valoare avea excomunicarea?
Dacă un credincios se afla sub autoritatea unui papă considerat ulterior antipapă, cum trebuia să înțeleagă situația sacramentală și juridică?
Criza afecta chiar structura vizibilă a Bisericii apusene.
Conciliul de la Constanța: ultima mare încercare
În această situație a intrat în scenă unul dintre cei mai importanți oameni politici ai Europei centrale: Sigismund de Luxemburg, rege german și viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.
Sigismund a susținut convocarea unui nou conciliu general.
Locul ales a fost Constanța, oraș situat pe malul lacului cu același nume din Elveția.
Conciliul s-a reunit în 1414 și avea să funcționeze până în 1418.
Avea în față trei probleme majore: rezolvarea Marii Schisme, reforma Bisericii, și problemele doctrinare și condamnarea unor învățături considerate eretice.
Pentru problema schismei, conciliul a folosit o combinație de diplomație, presiune politică și proceduri canonice.
Primul papă care a fost eliminat din ecuație a fost Ioan al XXIII-lea, papa de la Pisa. El a sperat inițial că va putea controla situația, dar poziția sa s-a deteriorat. În 1415 a fugit de la Constanța.
Fuga sa a fost un dezastru politic. Conciliul l-a declarat depus.
Apoi a venit momentul decisiv.
Grigore al XII-lea, papa liniei romane, a acceptat să renunțe la funcție, cu condiția ca acest lucru să contribuie la restabilirea unității Bisericii.
Demisia sa a fost extrem de importantă deoarece permitea conciliului să rezolve problema fără a pune sub semnul întrebării în aceeași măsură legitimitatea liniei romane.
În cele din urmă, Benedict al XIII-lea, papa de la Avignon, a refuzat să renunțe.
Conciliul l-a declarat depus.
Benedict al XIII-lea s-a retras în cele din urmă la Peñíscola, în Regatul Aragonului, unde a continuat să susțină că este adevăratul papă până la moarte.
Pentru istoria schismei, acesta este unul dintre cele mai fascinante episoade: chiar după ce majoritatea lumii apusene considera problema rezolvată, un bătrân papă rival continua să afirme că el este succesorul legitim al Sfântului Petru.
Martin al V-lea: sfârșitul schismei
După eliminarea sau renunțarea la cei trei rivali, conciliul a putut trece la alegerea unui nou papă.
În 1417, cardinalii l-au ales pe Oddone Colonna, care a luat numele de Martin al V-lea. Alegerea sa a reprezentat momentul decisiv al sfârșitului Marii Schisme Apusene.
Pentru prima dată după aproape patruzeci de ani, lumea catolică apuseană avea din nou un singur papă recunoscut pe scară largă.
Martin al V-lea s-a întors la Roma, unde papalitatea avea să se consolideze din nou.
Marea Schismă Occidentală se încheiase.
Dar problemele pe care le scosese la suprafață nu dispăruseră.
Conciliarismul: putea un conciliu să fie mai presus decât papa?
Una dintre cele mai importante consecințe intelectuale ale schismei a fost dezvoltarea conciliarismului.
Ideea era simplă în esență: Dacă un papă poate deveni parte a problemei, poate un conciliu general al Bisericii să aibă autoritatea de a interveni?
În timpul Conciliului de la Constanța a fost formulată celebra idee că un conciliu general poate exercita autoritate asupra celor implicați în criza Bisericii.
Decretul Haec sancta a devenit unul dintre textele fundamentale ale conciliarismului.
Dar aici apare o altă ironie istorică.
Conciliarismul care contribuise la salvarea Bisericii apusene în timpul Marii Schisme a devenit ulterior o problemă pentru papalitate.
Dacă un conciliu poate depune un papă într-o situație excepțională, poate un conciliu să fie permanent superior papei?
Dacă răspunsul era afirmativ, structura monarhică a papalității era pusă sub semnul întrebării.
În secolele următoare, papalitatea avea să respingă în mod progresiv ideea că un conciliu general este permanent superior papei. Dezbaterea nu a dispărut însă complet și avea să reapară în diverse forme în istoria Bisericii apusene.
Marea Schismă și reputația papalității
Schisma a avut și o consecință psihologică enormă.
Imaginea papalității ca instituție universală și unică fusese grav afectată.
Timp de aproape patruzeci de ani, creștinii apuseni au asistat la un spectacol care părea aproape imposibil: doi papi se excomunicau reciproc, iar apoi trei papi pretindeau simultan că sunt capul Bisericii.
Pentru unii intelectuali ai epocii, situația demonstra necesitatea unei reforme profunde. Critica Bisericii devenea tot mai puternică. Era nevoie, spuneau reformatorii, de o reformă „în cap și în membre” – in capite et membris.
Problemele nu erau doar teologice. Erau acuzate:
Marea Schismă a oferit criticilor un argument extrem de puternic: dacă Biserica are un singur conducător universal, cum poate lumea creștină să nu știe timp de decenii cine este acesta?
Schisma nu a însemnat „două Biserici” în sensul modern
Este important să nu proiectăm asupra Evului Mediu conceptele confesionale moderne.
Marea Schismă Occidentală nu a creat două religii distincte, comparabile cu catolicismul și protestantismul de mai târziu.
Nu exista o „Biserică romană” și o „Biserică avignoneză” cu doctrine fundamental diferite.
Ambele tabere se considerau aceeași Biserică. Ambele foloseau aceeași doctrină. Ambele recunoșteau aceleași sacramente. Ambele se închinau aceluiași Hristos. Ambele afirmau continuitatea cu apostolii.
Problema centrală era cine era adevăratul papă și care era linia legitimă de succesiune.
Cine a fost adevăratul papă?
Aceasta este probabil cea mai interesantă întrebare istorică.
În perspectiva oficială actuală a Bisericii Catolice, linia romană este considerată linia legitimă.
Prin urmare:
În schimb:
sunt considerați „antipapi”.
Această concluzie nu înseamnă că în anul 1380 problema era evidentă pentru toată lumea. Dimpotrivă.
Pentru contemporani, dovezile erau contradictorii, iar presiunea politică era uriașă. Un credincios din Franța putea fi convins că papa de la Avignon este legitim, în timp ce un englez putea fi la fel de convins că adevăratul papă este la Roma.
Chiar alegerea lui Urban al VI-lea, considerată astăzi validă în tradiția romano-catolică, a fost contestată pe baza presiunii exercitate asupra cardinalilor în timpul conclavului. Istoricii au analizat însă faptul că aceiași cardinali l-au recunoscut inițial pe Urban, ceea ce reprezintă un argument important în favoarea legitimității alegerii sale.
Așadar, problema nu trebuie prezentată simplist ca o situație în care „toată lumea știa cine este adevăratul papă, dar unii s-au răzvrătit”.
În realitate, incertitudinea era una dintre caracteristicile fundamentale ale crizei.
Ce a fost, de fapt, „schisma papală”?
Marea Schismă Occidentală poate fi privită din mai multe perspective.
O criză de succesiune
Totul a început de la problema alegerii unui nou papă după moartea lui Grigore al XI-lea.
O criză instituțională
Curia papală, cardinalii și administrațiile rivale au făcut ca schisma să se perpetueze.
O criză politică
Regatele europene au sprijinit diferite obediențe în funcție de propriile interese.
O criză eclesiologică
Schisma a ridicat întrebarea fundamentală: cine are autoritatea supremă în Biserică? Papa? Cardinalii? Un conciliu general?
O criză de credibilitate
Imaginea papalității a fost profund afectată de faptul că doi, apoi trei oameni revendicau aceeași funcție.
Aceste dimensiuni nu trebuie separate. Ele s-au alimentat reciproc.
O cronologie a Marii Schisme Apusene
Pentru a înțelege mai ușor evenimentele, iată succesiunea principală:
1309 – Papalitatea se stabilește la Avignon.
1377 – Grigore al XI-lea readuce papalitatea la Roma.
27 martie 1378 – Moare Grigore al XI-lea.
8 aprilie 1378 – Este ales Urban al VI-lea.
20 septembrie 1378 – Cardinalii rebeli îl aleg pe Robert de Geneva, devenit Clement al VII-lea.
1378 – Începe Marea Schismă Occidentală: Roma și Avignon.
1389 – Moare Urban al VI-lea; este urmat de Bonifaciu al IX-lea.
1394 – Clement al VII-lea moare; este urmat de Benedict al XIII-lea.
1404 – Bonifaciu al IX-lea moare; este urmat de Inocențiu al VII-lea.
1406 – Inocențiu al VII-lea moare; este urmat de Grigore al XII-lea.
1409 – Conciliul de la Pisa îi declară depuși pe cei doi papi și îl alege pe Alexandru al V-lea.
1410 – Alexandru al V-lea moare; este urmat de Ioan al XXIII-lea.
1414 – Începe Conciliul de la Constanța.
1415 – Ioan al XXIII-lea este depus, iar Grigore al XII-lea renunță la papalitate.
1417 – Benedict al XIII-lea este declarat depus, iar Oddone Colonna este ales Martin al V-lea.
1417 – Marea Schismă Occidentală este considerată încheiată.
Această succesiune este confirmată de listele istorice ale papilor și antipapilor din perioada schismei.
O lecție neașteptată a schismei
Poate că cea mai interesantă lecție a Marii Schisme Apusene este aceea că instituțiile nu sunt niciodată doar ceea ce scrie în documentele lor oficiale.
Pe hârtie exista un papă. În realitate existau:
De aceea, schisma nu poate fi explicată doar prin „doi oameni care s-au certat”. A fost rezultatul întâlnirii dintre autoritatea religioasă și politica medievală.
În același timp, criza a demonstrat și ceva paradoxal: în ciuda gravității sale, instituția papală a supraviețuit.
După 1417, papalitatea de la Roma avea să se refacă și să-și consolideze din nou poziția. În secolele următoare, papii aveau să devină nu doar lideri religioși, ci și actori politici majori ai Europei.
Concluzie: trei papi, aceeași Biserică
Marea Schismă Occidentală rămâne unul dintre cele mai fascinante episoade din istoria creștinismului medieval.
Timp de aproape patruzeci de ani, creștinătatea apuseană a trăit într-o situație extraordinară: doi papi rivali la Roma și Avignon, iar apoi, după Conciliul de la Pisa, trei papi rivali, cu al treilea la Pisa.
Criza a început în urma alegerii lui Urban al VI-lea în 1378 și a contestării acestei alegeri de către cardinalii care l-au ales ulterior pe Clement al VII-lea. A continuat prin succesiunea papilor de la Roma și Avignon, până când încercarea Conciliului de la Pisa din 1409 de a restabili unitatea a produs paradoxal un al treilea pretendent, Alexandru al V-lea și apoi Ioan al XXIII-lea.
Soluția finală a venit la Conciliul de la Constanța, unde Ioan al XXIII-lea a fost depus, Grigore al XII-lea a renunțat, iar Benedict al XIII-lea a fost declarat depus. În 1417, alegerea lui Martin al V-lea a restabilit unitatea papală în Occident.
Dar schisma lăsase în urmă o întrebare mult mai profundă decât aceea privind identitatea papei.
Cine conduce Biserica atunci când conducătorii ei nu mai pot cădea de acord asupra celui care are dreptul să conducă?
Răspunsul oferit la Constanța a fost, cel puțin pentru moment, conciliul.
Însă istoria ulterioară a Bisericii Catolice avea să arate că problema raportului dintre papă, episcopi și conciliu era departe de a fi închisă.
Marea Schismă Occidentală nu a fost, prin urmare, doar o ceartă între Roma și Avignon. A fost o criză care a obligat creștinătatea apuseană să se întrebe ce înseamnă autoritatea, succesiunea apostolică și unitatea Bisericii atunci când instituția care ar trebui să garanteze unitatea ajunge ea însăși să fie împărțită.
Și poate tocmai acesta este motivul pentru care episodul rămâne atât de fascinant: într-o Biserică ce proclama unitatea universală, au existat pentru aproape patruzeci de ani trei oameni care pretindeau că sunt, fiecare, singurul papă adevărat.
Vezi și Naşterea autorităţii papale
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric