Ierom. Iona Paffhausen, Măn. Sf. Ioan de Shanghai și San Francisco, Point Reyes, California
Preotul privi afară din altar, să vadă dacă corul era pregătit să înceapă ceasurile de dinainte de Sfânta Liturghie. Tocmai când se pregătea să spună „Binecuvântat este Domnul...”, cel mai nou convertit al său, Bill, își făcu intrarea în biserică, fiind proaspăt întors dintr-un pelerinaj la o altă mănăstire. Bill (sau Vasile, după cum insista să fie numit acum) fusese protestant și se bucura acum de primul lui loc de muncă din perioada colegiului. Descoperise Ortodoxia într-o librărie și îmbrățișase Credința cu mare zel. După ce fusese catehumen vreme de șase luni, când a citit orice carte despre credința ortodoxă, a primit mirungerea în Sfânta Biserică.
După un an, Bill s-a hotărât să meargă să viziteze mânăstiri. Așa a început schimbarea. A devenit mai pios și mai serios în ale credinței, dar în același timp a început să devină mai... ciudat. La fel ca în duminica aceasta.
Bill/Vasile nu se mulțumea să vină la biserică în felul celorlalți oameni. Cu mătănii lungi prinse de mâini, făcea plecăciuni mari la intrarea în navă și, în privirile întregii biserici, în fața fiecărei icoane din biserică. Era o asemenea priveliște încât nimeni nu mai asculta ceasurile.
Apoi, chiar înainte să înceapă Liturghia, Bill veni la ușă altarului și anunță că trebuie să facă o mărturisire, altfel ar avea necazuri cu părinții bisericii. Părintele, fiind răbdător cu tineri mai zeloși, i-a spus să spună ce are de spus.
„Sunt cel mai rău dintre păcătoși!” începu Bill ca de obicei. Apoi își citi lista, de data aceasta numai patru pagini. „Și n-am putut să fac decât două sute de metanii, nu trei sute ca de obicei, și am citit doar patru acatiste și nu sunt pregătit pentru Împărtășanie”, spuse el. „Apoi, a trebuit să beau o cafea, dar, din moment ce toată lumea face asta, n-aș putea totuși să mă împărtășesc?”
Preotul mai auzise asta. Ce spune omul? „Ai făcut toate rugăciunile acelea și totuși ai avut nevoie de o ceașcă de cafea?”
„Păi, duhovnicul mi-a spus că trebuie să fac rugăciune, dar n-am putut să stau treaz ca să le termin. Așa că am băut niște cafea. Dar nu fac la fel și ceilalți de aici - chiar servesc micul dejun înainte de Liturghie? Am auzit că episcopul Cutare a băut cafea cu ereticii catolici chiar înainte de Liturghie. Apoi, era trei dimineața când am băut cafeaua, iar acum este aproape zece.”
Puțin mai târziu, gândi preotul. „De ce nu ți-ai început canonul puțin mai devreme?”
„Ei bine, în cartea pe care tocmai am terminat-o spunea că trebuie făcut numai după miezul nopții, acela fiind timpul de luptat cu demonii. Apoi, a fost și Madonna la televizor... ă... videoclipurile ei m-au dus în ispită... așa că am făcut toate metaniile.”
Părintele chiar nu știa despre ce să-i răspundă mai întâi. „Părinte, întrebă Bill, nu credeți că e vremea să începem să fim mai tradiționali, să lăsăm la o parte lumânările din parafină și să revenim la cele din ceară naturală? E mai ortodox așa. Chiar nu-mi place când corul citește jumătate din textul de la vecernie, în loc să-l cânte. Și mai este și calendarul acela greșit. Mi-au trebuit trei ceasuri doar ca să repet slujba după calendarul corect! Mi-e teamă că va trebui să caut o altă biserică, mai ortodoxă. Chiar sunt singurul din această parohie care știe cum trebuie făcute lucrurile? Apoi, l-am invitat pe duhovnicul meu să vină să vă cunoască. O să vă explice anumite lucruri. Mi-a spus că lucrurile trebuie făcute cum trebuie, cum le fac ei, altfel vom ajunge în iad.”
Părintele își pierdea răbdarea, uitându-se la ceas. „Bine, Vasile, uite, sunt mai multe de discutat și nu e nevoie să o facem acum, când toată biserica te așteaptă să termini. Când te-ai spovedit ultima oară?”
„Ieri, la mănăstire. Cred că am găsit un duhovnic vrednic de ascultarea mea.”
„Cine este?”
„Părintele Cutare, de la mănăstirea din munți. Va veni duminica viitoare să slujească cu dvs.”
„Bill...”
„Vasile.”
„Bine, Vasile. Omul acesta a fost caterisit acum câțiva ani. Nu pot sluji cu el! Cine ți-a dat binecuvântare să mergi la el? Și, cu atât mai puțin, să faci ascultare de el? Și să-l inviți aici?”
„A, deci și dvs. îl persecutați pe omul acesta drept! Știu în inima mea că el este un adevărat ortodox! De fapt, m-a și botezat ieri, pe când dvs. doar m-ați uns cu mir. De fapt, mă întreb de ce oare mai stau aici? Poate ar trebui să merg la el, care este un adevărat reprezentant al Ortodoxiei... Nu în această biserică modernă, ecumenistă. Poate că duhovnicul meu a fost caterisit, dar el ascultă de Dumnezeu, nu de episcopii aceia rătăciți! Am încredințare în inima mea că așa stau lucrurile...”
„Atunci, întrebă părintele iritat, de ce ai mai venit aici să te împărtășești?”
„Ce... Îmi interziceți să mă împărtășesc?” exclamă el, îndreptându-se furios către ieșire.
Viața mănăstirească și viața parohială
Povestea de mai sus este un exemplu extrem, dar nu foarte rar, de drumul pe care pot apuca unii laici, în special cei imaturi duhovnicește, atunci când merg la mânăstiri din motive greșite și într-un duh greșit.
Creșterea numărului de mânăstiri din America de Nord din ultimii treizeci de ani și în special în ultimii cinci ani reprezintă o ocazie pentru creștinii ortodocși de a vizita mănăstiri ca pelerini și de a vedea tradiția monahală. Printre altele, o mănăstire este locul unde viața duhovnicească și cea liturgică se trăiesc într-un fel maximal. Acest maximalism este exprimat în mai multe feluri, inclusiv prin slujbele lungi, complete, prin disciplina ascetică strictă și printr-o atitudine foarte conservatoare față de toate, mergând de la limbaj, fel de a fi și îmbrăcăminte, până la felul în care omul își trăiește viața personală. Mulți confundă maximalismul și conservatorismul monahal cu un fel de expresie etnică reacționară. Aceasta este o mare greșeală.
Mănăstirile întrupează cultura ortodoxă, indiferent de aspectele etnice. Reprezintă o cultură atemporală, sobornicească, predată de Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, prin ascultare și nevoință proprie. Cultura monahală nu este altceva decât ascultare de Evanghelie, prin ucenicie față de părinții noștri duhovnicești, care transmit tradiția felului în care se poate trăi Evanghelia în mod deplin. A vizita o mănăstire ortodoxă nu înseamnă doar a vizita comunitatea din acel loc și timp. Înseamnă a pătrunde în acea cultură creștină vie care s-a transmis de-a lungul generațiilor prin Sfinții Părinți.
Monahismul, calea pocăinței, este foarte diferit de viața din lume, alături de o familie, o slujbă și o parohie. Parohiile sunt avanposturile unde Biserica se întâlnește cu lumea, unde societatea este sfințită și transformată de către Evanghelie. În lume oamenii sunt ocupați și nu pot duce o viață liturgică la fel de intensă ca în mănăstire. Parohia este rareori și nici nu poate fi maximalistă în etosul ei. Totuși, parohia nu este un compromis, iar creștinii de acolo nu sunt nicidecum creștini de mâna a doua. A fi creștin în lume înseamnă a duce Evanghelia în lume și a trăi și mărturisi pe Hristos în timp ce participi deplin la acea societate. Aceasta este o chemare înaltă!
Monahii au o altă chemare: aceea de a nu fi din lume și de a-și ordona viața numai după Evanghelie și după tradiția Bisericii, în special a ciclurilor liturgice. Este foarte important de ținut minte că nu există nici o deosebire între slujbele din parohii și cele dintr-o mănăstire. Nu este nici o diferență între regulile privitoare la post, rugăciune sau sfințenie. Principala diferență este aceea că oamenii din parohii sunt implicați în lume, pe când monahii nu sunt. Mănăstirile sunt foarte importante pentru viața parohiilor: ele reprezintă rezervorul Tradiției vii, în puritatea ei, locul unde oamenii pot trăi Evanghelia într-o manieră absolută. Monahismul îi poate învăța, îi poate inspira în sensul unei mai mari dedicări către Hristos și Evanghelie, și le poate oferi un loc pentru vindecare și mângâiere duhovnicească.
Dar, așa cum ilustrează povestea lui Bill/Vasile, există și unele mari ispite în care pot cădea oamenii care vizitează mănăstiri. Aceste ispite au de-a face cu mândria spirituală și cu înșelarea aferentă.
1 - Cursa mândriei spirituale
Mândria spirituală este o cursă ușoară pentru cei noi în credință, care vin în contact cu viața monahală și care caută și se străduiesc să trăiască o viață duhovnicească cu adevărat ortodoxă. Poate fi o cursă mai ales pentru cei care vin în mănăstiri și care caută îndrumare duhovnicească, neștiind ce înseamnă o viață ortodoxă adevărată în lume, într-o parohie.
Oamenii credincioși merg la mănăstiri și văd nevoința unor oameni și felul în care se fac lucrurile potrivit tradiției monahale, și vor să o imite - dar fără să o înțeleagă. Pelerinii merg și întâlnesc stareți și monahi înduhovniciți cu vieți care, după părerea lor, sunt mult mai „duhovnicești” decât cea a parohului lor - așa ajung să-l judece pe acesta pentru că nu răspunde cum trebuie nevoilor lor duhovnicești. Merg la spovedanie, construiesc o relație duhovnicească cu un părinte dintr-o mănăstire și cred că numai acela este drumul către mântuire. Primesc îndrumări duhovnicești pe care le interpretează greșit. Uneori, oamenii primesc sfaturi nepotrivite și, din nefericire, fac din acestea criteriul ultim pentru o viață duhovnicească. Alteori oamenii merg la mănăstire sau la un bătrân care a avut probleme cu Biserica și care nu este sub ascultare. Atunci pelerinul devenit ucenic devine prins în auto-justificarea acelui bătrân rătăcit, ceea ce în unele cazuri conduce la schismă.
Nevoința exterioară excesivă, falsa smerenie, îndeletnicirea cu bârfe și cu „problemele” Bisericii, judecarea oamenilor după nevoința sau poziția lor față de aceste probleme, siguranța de sine că numai el știe cum stau lucrurile și - poate cel mai periculos dintre toate - idolatrizarea unei persoane sau loc ca simbol ultim al Ortodoxiei, toate acestea pot fi manifestări ale aceste boli. Toate sunt aspecte ale imaturității duhovnicești. Ce lipsește din toate este Hristos și adevărata luptă cu sinele.
2 - Cucernicia excesivă
Nevoința pentru Hristos și Biserică sunt lucruri mari și minunate; dar nevoința adevărată este foarte diferită de acea nevoință care vine din patimile omului. Nevoința carnală cuprinde mereu o anumită auto-mulțumire sau egocentrism, prin care omul se prezintă pe sine ca adevăratul ortodox, adevăratul cucernic și „cunoscător”. Nevoința adevărată nu este îndreptată către nimic altceva decât unirea cu Hristos și este împotriva slăbiciunilor personale. În nevoința adevărată nu este ipocrizie. Falsa nevoință, înșelarea și mândria spirituală sunt întotdeauna ipocrite.
Cucernicia este un important mijloc de personalizare a trăirii și tainei credinței. Plecăciunile, semnul crucii, comportamentul înfrânat și toate celelalte forme primite din Tradiție sunt foarte folositoare. Ele nu trebuie însă folosite decât ca o arătare a iubirii noastre de Dumnezeu. Nu trebuie folosite pentru a-i învăța pe alții că ei fac lucrurile greșit sau pentru a-i condamna pe alții pentru necucernicia lor; cu atât mai puțin, pentru a le arăta altora că „eu știu mai bine”. În multe mănăstiri, regulile pentru manifestarea exterioară a cucerniciei - metaniile, semnul crucii, plecăciunile și celelalte - trebuie respectate cu mare atenție; în parohii, pe de altă parte, ele nu sunt foarte respectate. Omul nu trebuie să atragă niciodată atenția asupra sa printr-o cucernicie exterioară excesivă. Aceasta nu face decât să hrănească mândria de sine și egocentrismul din noi, în același timp distrăgându-i pe ceilalți de la rugăciune.
Regulile postului intră și ele aici. În general mănăstirile urmează aceste reguli foarte strict. Nu există însă nici o deosebire între regulile de postire pentru monahi și cele pentru laici. Însă aceasta nu înseamnă că unul trebuie să judece sau să discute felul în care postește sau nu postește un altul. Nu numai că aceasta este de obicei o ipocrizie, dar se scapă din vedere ce este important. Postirea și toate celelalte reguli ale Bisericii sunt un mijloc și nu un scop. Dacă postim, și suntem mândri de aceasta, și judecăm pe altul care nu este așa de strict, atunci ar fi mai bine pentru noi să nu postim deloc (Romani 14:3 și următoarele).
Aceeași regulă se aplică și vieții liturgice din Biserică. Mănăstirile, prin alcătuirea lor, țin slujbele foarte strict după vechiul Tipic al Sf. Sava. Slujbele pot dura ore în sir și uneori ocupă o mare parte din zi. Oricum, nu există nici o diferență, cel puțin în tradițiile slave, între slujbele pentru mănăstiri și cele pentru parohii. Pentru pelerinul sosit la mănăstire, slujbele pot părea la început prea lungi, ca apoi el să nu-și mai dorească nimic altceva. Slujbele din parohii, scurtate dintr-o necesitate pastorală, pot părea incomplete.
Există mai multe ispite aici. Prima este aceea de a crede că mănăstirile fac lucrurile „cum trebuie” și că parohia nu. A doua ispită este a crede că din slujbele parohiei lipsește harul și că viața liturgică/duhovnicească nu prea este luată în serios. Aceasta duce la judecarea preotului paroh ca fiind mai puțin „duhovnicesc” și leneș pentru că scurtează slujbele. Nu mai ținem minte că la primele noastre slujbe de la mănăstire, abia așteptăm să prindem un loc să stăm jos, ne uitam la ceas din cinci în cinci minute și ne întrebam când se mai termină odată! Parohiile scurtează slujbele din necesitate pastorală, la alegerea parohului. Nu trebuie să-l judecăm pe preot atunci când face tot ce poate.
3 - Judecarea
Cel mai mare păcat este să judeci pe cineva, mai ales pe preot. Standardul pe care îl stabilim noi pentru preot este de obicei foarte ridicat și nici măcar noi nu îl putem atinge. Orice astfel de judecare este ipocrizie. Viața unui preot paroh este foarte diferită și plină de diferite griji, preocupări și responsabilități, în comparație cu cea a unui ieromonah dintr-o mănăstire. Laicii văd foarte puține din viața adevărată a preotului lor. Mulți cred că el lucrează numai două ore, duminica! A fi preot înseamnă de fapt cel puțin opt ore pe zi. Cum de-l pot judeca laicii? În special „duhovnicia” lui?
Ieromonahul poate părea mai „duhovnicesc” pentru că stă în biserică șase-opt ore pe zi și are puține responsabilități. Încercați să faceți aceasta cu o familie și cu zeci sau sute de enoriași. Ascetismul traiului în lume și al slujirii lui Hristos, ca preot sau laic, este la fel de mare ca și cel al unui monah dintr-o mănăstire. Este nevoie de „duhovnicie” pentru aceasta. Detaliile însă diferă de la caz la caz.
4 - Abuzul de îndrumări duhovnicești
Deseori oamenii merg la mănăstire pentru îndrumare duhovnicească și spovedanie. Este o veche și respectată tradiție ortodoxă să ai ca duhovnic un bătrân dintr-o mănăstire și să-ți îndrumi viața după el. Uneori oamenii merg la un bătrân pentru marile probleme ale vieții. Este, de asemenea, adevărat că unii se relaționează mai bine cu preotul lor paroh.
Dacă Biserica este un spital duhovnicesc, atunci mănăstirile sunt secțiile de terapie intensivă, cu specialiștii aferenți. Nu mergi la medicul de familie când ai cancer și nici la neurochirurg pentru o răceală. Bătrânii sunt acei specialiști care prin ani de curățire și experiență ascetică știu cum să trateze multe dintre marile problemele ale vieții cu care vin oamenii. Mulți au daruri duhovnicești. Mulți nu au. Majoritatea monahilor nu sunt deloc bătrâni. Aceasta nu afectează capacitatea lor de a fi duhovnic, mângâietor și părinte. Fie că este preotul paroh, un ieromonah, un stareț sau o maică, izvorul îndrumărilor și al mângâierii este în ultimă instanță același: Dumnezeu.
Un bătrân adevărat este cel care îi transmite omului un sentiment de libertate, chiar și atunci când vorbește despre voia Domnului. Nu există aici nici manipulare și nici un plan personal. Bătrânul pur și simplu dorește mântuirea persoanei și este un vas al dragostei și iertării lui Dumnezeu. Marea ispită aici este aceea de a-l idolatriza pe bătrân și de a-l așeza în locul lui Hristos. Un cult al personalității care conduce la pierderea atât a bătrânului, cât și a ucenicilor.
Ascultarea este foarte importantă în viața duhovnicească. Totuși, ea are anumite limite. Nu poate cuprinde nimic ilegal sau imoral. Adevărata ascultare duhovnicească are un tel: acela de a ne aduce în ascultare de Dumnezeu. Ea se face întotdeauna în Biserică și întotdeauna către o mai mare părtășie, atât eclezială, atât la nivel bisericesc, cât și personal.
O mare ispită, în special pentru americani, este aceea de a încerca să găsească un bătrân (sau preot sau episcop) „vrednic de ascultarea mea”. Aceasta este mândrie și înșelare spirituală. Am putea crede că avem nevoie de un mare bătrân, cel mai bun, pentru a face ascultare, pentru că numai cei înzestrați ne pot înțelege și pentru că „eu pot face ascultare numai de unul care îmi recunoaște și dezvoltă potențialul”. Aceasta nu este altceva decât închipuire, înșelare și arogantă - omul se consideră a fi în sfere înalte. În realitate, cu o asemenea gândire, întâlnirea cu un mare bătrân nu ar face decât să ne aducă cu picioarele pe pământ. Din mândrie nu am suporta aceasta și am ignora sfaturile sale.
5 - Bârfa bisericească
O ultimă mare ispită este bârfirea oamenilor, locurilor, obiceiurilor și în special a „problemelor” cu care se confruntă Biserica. Cine face ce, cine cum slujește și cu cine, toate sunt bârfe; fie că este vorba de probleme mai mari, cum ar fi ecumenismul, calendarul sau ce se învață sau nu se învață la un seminar, toate sunt de puțin folos și sunt cu păcat. Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt ne iese pe gură.
Nu numai că bârfa are de-a face cu judecarea oamenilor, în special a ierarhilor, clerului și învățătorilor care vor da singuri socoteală înaintea lui Dumnezeu; ea ne abate de la singurul lucru de trebuință: căutarea mântuirii. În relația cu Dumnezeu trebuie să urmărim mântuirea noastră, nu lucruri asupra cărora nu avem nici o putere. Unul dintre cele mai triste lucruri este acela că mănăstirile au tendința să atragă oameni care, în numele unei anumite seriozități față de viața lor duhovnicească, cad în această înșelare, bârfa și judecarea altora distrugându-le sufletele.
Este destul de rău că oamenii vorbesc despre asemenea lucruri; mulți citesc publicații de scandal. Internetul e cel mai mare vehicul pentru bârfe de acest fel. Aceasta nu este altceva decât pornografie eclezială. Trebuie evitată cu orice preț!
De ce să vizităm mănăstiri
Creștinii ortodocși trebuie să meargă în pelerinaj la mănăstiri, trebuie să se străduiască să urmeze cucernicia și ascetismul monahilor pe cât posibil și trebuie să caute sfatul părinților și maicilor înduhovniciți. Ispitele și încercările vin mai ales din imaturitatea noastră duhovnicească și din necunoaștere. Trebuie să luăm seama la slăbiciunile noastre și să ne nevoim către adevăratele valori ale smereniei, credinței și dragostei.
Rugăciunea Sfântului Efrem să ne însoțească pretutindeni, ca îndrumar în viața noastră duhovnicească: Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în desert, nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale. Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin!