Bogdan Mateciuc
Ce este Sfânta Liturghie?
Pentru creștinul ortodox, Sfânta Liturghie reprezintă centrul vieții liturgice a Bisericii. Ea nu este doar o slujbă religioasă în sensul obișnuit al cuvântului, ci adunarea euharistică a Bisericii, în care sunt proclamate Scripturile, se aduc rugăciuni și mulțumiri lui Dumnezeu, iar credincioșii se împărtășesc cu Sfintele Taine.
Cuvântul grecesc leitourgia desemna inițial o „lucrare publică” sau un serviciu îndeplinit în folosul comunității. În creștinism, termenul a ajuns să desemneze în primul rând celebrarea Euharistiei, deși viața liturgică a Bisericii este mult mai largă și cuprinde Vecernia, Utrenia, Tainele și celelalte rânduieli de cult.
Atunci când un ortodox spune „merg la Liturghie”, el se referă, în mod obișnuit, la Dumnezeiasca Liturghie, adică la celebrarea euharistică specifică tradiției Bisericii Ortodoxe.
Dacă se întreabă cineva „A existat dintotdeauna Liturghia în forma în care o vedem astăzi?”, răspunsul este nu.
Liturghia ortodoxă de astăzi este rezultatul unei dezvoltări istorice foarte îndelungate. Nucleul ei este vechi, mergând până la Biserica apostolică, însă rugăciunile, cântările, procesiunile, lecturile, rânduiala slujbei și chiar anumite detalii ale celebrării s-au modificat de-a lungul secolelor.
Această evoluție nu trebuie înțeleasă ca o „inventare” a Liturghiei la un anumit moment. Mai degrabă, avem de-a face cu o tradiție vie, care a primit forme diferite în marile centre ale creștinismului antic.
Liturghia în Biserica primară
În primele generații creștine nu exista încă un singur formular liturgic universal, identic în toate comunitățile.
Creștinii se adunau pentru rugăciune, ascultarea Scripturilor — la început, cele evreiești, căci Noul Testament nu era încă scris —, predică, rugăciuni comune și frângerea pâinii. Cartea Faptele Apostolilor amintește în repetate rânduri „frângerea pâinii” ca element central al acestor întâlniri, iar Sfântul Pavel oferă în Prima Epistolă către Corinteni informații importante despre adunarea euharistică a creștinilor. Cum Apostolii și primii creștini erau preponderent evrei, aceste întâlniri păstrau elemente ale tipicului sinagogal, ale căror ecouri se regăsesc și astăzi în Liturghie.
Forma exactă a acestor adunări nu era însă pretutindeni aceeași.
Primele comunități creștine au apărut în Palestina, Siria, Asia Mică, Egipt, Grecia, Roma și ulterior în numeroase alte regiuni. Fiecare dintre aceste zone avea propriul său mediu cultural, propria limbă și propriile tradiții de rugăciune.
De aceea, în primele secole putem vorbi mai degrabă despre mai multe tradiții liturgice locale, care aveau în comun elementele fundamentale ale Euharistiei.
Sursele liturgice antice din Siria, de exemplu, arată existența unor structuri deja complexe ale celebrării euharistice. Didahia, Didascalia Apostolilor, Constituțiile Apostolice și alte texte siriace oferă informații despre rugăciune, botez, Euharistie, organizarea comunității și anul liturgic.
Cu alte cuvinte, creștinismul timpuriu nu avea o uniformitate liturgică absolută.
Avea însă o unitate fundamentală a credinței și a Euharistiei, exprimată prin forme liturgice care au început treptat să se cristalizeze.
De la formele locale la marile familii liturgice
Pe măsură ce creștinismul s-a extins, câteva centre au devenit deosebit de importante pentru dezvoltarea cultului.
Printre acestea s-au aflat Ierusalimul, Antiohia, Alexandria, Constantinopolul și Roma.
În jurul acestor centre s-au format treptat mari familii liturgice. În Răsărit s-au conturat tradițiile alexandrină, antiohiană sau siriacă apuseană, bizantină, siriacă răsăriteană și armeană.
Această situație este foarte importantă pentru înțelegerea istoriei creștinismului.
Astăzi, un creștin ortodox român poate avea impresia că „Liturghia” este un formular unic, universal și neschimbat. Din punct de vedere istoric, lucrurile sunt mai complexe.
Există un fond comun foarte vechi, dar acesta s-a exprimat în mai multe tradiții.
Liturghia bizantină
Tradiția liturgică pe care o întâlnim astăzi în Biserica Ortodoxă Română este ritul bizantin.
Acesta s-a dezvoltat în jurul Constantinopolului, devenind în timp forma liturgică dominantă în cea mai mare parte a creștinismului răsăritean care a rămas în comuniune cu Biserica Ortodoxă.
Un rol important în formarea acestei tradiții l-a avut Antiohia. Sfântul Ioan Gură de Aur, înainte de a deveni arhiepiscop al Constantinopolului, fusese preot la Antiohia, iar tradiția liturgică antiohiană a exercitat o influență importantă asupra celei bizantine.
În secolele următoare, Constantinopolul a devenit marele centru de elaborare, organizare și uniformizare liturgică al Răsăritului.
Începând mai ales din perioada bizantină mijlocie, rânduiala liturgică a devenit tot mai stabilă. În secolul al IX-lea, dezvoltarea monahismului studit a avut o importanță considerabilă pentru formarea rânduielii liturgice care avea să devină normativă în lumea bizantină.
Așadar, Liturghia bizantină pe care o cunoaștem astăzi este rezultatul unei evoluții de mai multe secole.
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur
Cea mai frecvent săvârșită Liturghie în Biserica Ortodoxă este Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Numele ei nu trebuie însă înțeles în sensul că Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi scris de unul singur întreaga slujbă exact în forma în care o avem astăzi.
Istoric, lucrurile sunt mai nuanțate.
Rugăciunea euharistică asociată Sfântului Ioan Gură de Aur are legătură reală cu epoca sa, iar anumite rugăciuni îi sunt atribuite. Totuși, forma completă a Liturghiei s-a constituit treptat. Surse ortodoxe moderne subliniază că forma actuală a celor două mari Liturghii bizantine s-a cristalizat mult mai târziu decât epoca Sfinților Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare.
În esență, Liturghia are două mari părți: Liturghia catehumenilor, centrată pe adunarea comunității și proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, și Liturghia credincioșilor, centrată pe Euharistie.
Această împărțire păstrează amintirea unei epoci în care catehumenii, adică cei aflați în pregătirea pentru botez, puteau participa la prima parte a slujbei, dar nu rămâneau pentru partea euharistică.
În timp, această separare practică a dispărut, însă structura liturgică a rămas.
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare
A doua mare Liturghie bizantină este Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
Ea are aceeași structură fundamentală cu Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, dar rugăciunile euharistice sunt mai lungi și mai dezvoltate teologic.
Astăzi, ea nu este săvârșită la fiecare duminică, ci în anumite zile ale anului liturgic, între care primele cinci duminici ale Postului Mare, Ajunul Crăciunului și al Bobotezei, precum și Joia Mare și Sâmbăta Mare, cu diferențe calendaristice și de practică între tradiții. Sursele ortodoxe descriu Liturghia Sfântului Vasile drept o formă mai amplă a Liturghiei bizantine.
Este interesant că rugăciunile euharistice ale lui Vasile și Ioan au o vechime considerabilă, fiind legate de dezvoltarea teologică a secolelor IV–V, chiar dacă forma completă a slujbelor s-a constituit ulterior.
Liturghia Darurilor mai înainte sfințite
Există însă și o a treia formă liturgică foarte importantă în tradiția bizantină: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.
Ea este diferită de celelalte două.
La această slujbă nu are loc o nouă sfințire euharistică a Darurilor. Sfintele Daruri au fost sfințite anterior, iar în cadrul slujbei credincioșii se împărtășesc din ele.
Liturghia este legată în mod special de Postul Mare. Motivul este caracterul penitential al zilelor de post: în tradiția bizantină, celebrarea unei Liturghii euharistice complete în zilele de rând ale Postului Mare era considerată incompatibilă cu caracterul lor de post și pocăință. De aceea, s-a dezvoltat această formă de slujbă, care combină elemente de Vecernie cu împărtășirea din Darurile deja sfințite.
Tradiția o asociază cu Sfântul Grigore Dialogul, episcopul Romei, însă cercetarea liturgică subliniază caracterul profund bizantin al formei în care această slujbă a ajuns până la noi.
În secolul al VII-lea, Sinodul Quinisext a stabilit ca Liturghia Darurilor mai înainte sfințite să fie celebrată în zilele de rând ale Postului Mare, ceea ce arată că până atunci exista deja o tradiție liturgică bine conturată.
Liturghia Sfântului Iacov
Una dintre cele mai interesante liturghii vechi este Liturghia Sfântului Iacov, „fratele Domnului”, asociată tradiției Ierusalimului.
Ea reprezintă o tradiție liturgică foarte veche, anterioară formei bizantine mature.
În prezent, Liturghia Sfântului Iacov nu constituie Liturghia obișnuită a Bisericilor Ortodoxe de tradiție bizantină. În anumite locuri, inclusiv în Ierusalim și în unele comunități ortodoxe, ea este celebrată cu caracter special, de exemplu în apropierea sărbătorii Sfântului Iacov.
Existența ei este importantă pentru înțelegerea istoriei liturgice deoarece demonstrează că tradiția ortodoxă nu a avut dintotdeauna o singură formă liturgică.
Cum a devenit Liturghia bizantină dominantă?
Aceasta este una dintre cele mai interesante probleme ale istoriei liturgice.
În Antichitate existau mai multe centre creștine importante, iar fiecare avea propriile tradiții.
Odată cu dezvoltarea Constantinopolului, prestigiul său politic și ecleziastic a crescut. În paralel, ritul bizantin s-a dezvoltat și s-a răspândit.
Un moment esențial l-a reprezentat misiunea Sfinților Chiril și Metodiu printre slavi. Liturghia bizantină a fost tradusă în slavonă și a devenit baza cultului multor popoare slave.
Creștinarea Rusiei în anul 988 a extins enorm această tradiție. Ulterior, misionarii ruși au dus ritul bizantin și mai departe, în regiuni din Asia, inclusiv în China și Japonia.
Astfel, ritul bizantin a ajuns să fie folosit nu numai în greacă, ci și în slavonă, română, georgiană, arabă, sârbă, bulgară și numeroase alte limbi.
Aceasta este o distincție importantă: ritul și limba liturgică nu sunt același lucru.
O Liturghie bizantină poate fi celebrată în greacă sau română, fără ca prin aceasta să devină un alt rit.
Dar în celelalte Biserici creștine?
Când privim creștinismul în ansamblu, descoperim o lume liturgică mult mai diversă decât cea cu care este familiar credinciosul ortodox român.
De-a lungul primelor secole s-au format mai multe mari familii liturgice.
Cele mai importante tradiții răsăritene sunt cea alexandrină, antiohiană sau siriacă apuseană, siriacă răsăriteană, armeană și bizantină.
În Occident s-au dezvoltat tradiția romană, cea ambroziană, mozarabică, precum și alte rituri locale care au supraviețuit pentru perioade mai lungi sau mai scurte.
Prin urmare, istoria Liturghiei este aproape o hartă a creștinismului antic.
Tradiția alexandrină și Liturghia Sfântului Marcu
Unul dintre cele mai vechi centre creștine a fost Alexandria, în Egipt.
Tradiția alexandrină este asociată cu Sfântul Marcu Evanghelistul și a dat naștere tradiției liturgice copte.
În Biserica Coptă există astăzi mai multe anaforale importante, între care Liturghia Sfântului Vasile, Liturghia Sfântului Grigore Teologul și Liturghia Sfântului Chiril al Alexandriei.
Este interesant faptul că numele Sfântului Vasile apare și aici. Aceasta arată că tradițiile liturgice nu au evoluat complet izolat unele de altele.
Liturghia coptă păstrează însă caracteristici proprii, dezvoltate în cadrul tradiției alexandrine și al creștinismului egiptean.
După disputele hristologice din secolul al V-lea, comunitățile egiptene care au respins Sinodul de la Calcedon au continuat să dezvolte propria tradiție, iar limba coptă a devenit un element important al vieții lor liturgice.
Tradiția siriacă apuseană
Un alt mare centru a fost Antiohia.
Tradiția antiohiană a avut o influență enormă asupra creștinismului răsăritean. Ea a stat la baza mai multor dezvoltări liturgice ulterioare.
Din această familie s-a dezvoltat tradiția siriacă apuseană, folosită astăzi de Biserica Ortodoxă Siriacă și de alte comunități creștine.
Una dintre caracteristicile remarcabile ale acestei tradiții este numărul mare de anaforale. Sursele istorice vorbesc despre o tradiție siriacă extrem de bogată, cu numeroase rugăciuni euharistice diferite.
Această diversitate este surprinzătoare pentru un creștin obișnuit cu practica bizantină, unde cele două Liturghii principale – a Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile – domină celebrările euharistice obișnuite.
Tradiția siriacă răsăriteană
La est de teritoriile Imperiului Roman s-a dezvoltat o altă mare tradiție: ritul siriac răsăritean.
Centrul său istoric a fost Edessa și, ulterior, regiunea Mesopotamiei.
Această tradiție a devenit caracteristică Bisericii Răsăritului și a supraviețuit în diferite forme până astăzi. Este folosită, cu particularități proprii, de Biserica Asiriană a Răsăritului, de Biserica Caldeeană și de Biserica Siro-Malabareză.
Una dintre cele mai cunoscute anaforale ale acestei tradiții este Anafora Sfinților Addai și Mari.
Ea este deosebit de interesantă pentru cercetătorii liturgici deoarece reprezintă una dintre cele mai vechi rugăciuni euharistice creștine păstrate în tradiția siriacă.
Tradiția siriacă răsăriteană s-a dezvoltat în afara Imperiului Roman, în special în spațiul persan. Acest lucru a contribuit la păstrarea unor caracteristici proprii și la o evoluție diferită de cea a creștinismului bizantin.
Liturghia armeană
O altă tradiție foarte veche este cea a Bisericii Apostolice Armene.
Liturghia armeană este cunoscută sub numele de Badarak, iar tradiția armeană constituie una dintre marile familii liturgice ale creștinismului răsăritean.
Biserica Armeană descrie Sfânta Liturghie ca fiind alcătuită din patru mari părți: pregătirea, Liturghia Cuvântului, Liturghia credincioșilor și binecuvântarea și otpustul.
Rânduiala armeană are numeroase asemănări cu celelalte liturghii orientale, dar și particularități proprii.
Un exemplu foarte interesant este păstrarea în tradiția armeană a celebrării Nașterii și Botezului Domnului împreună, la 6 ianuarie, spre deosebire de practica bizantină, în care cele două sărbători sunt celebrate separat.
Liturghia etiopiană
Creștinismul etiopian a păstrat, la rândul său, o tradiție liturgică foarte originală.
Biserica Ortodoxă Tewahedo Etiopiană folosește o tradiție liturgică în limba ge'ez, limba liturgică veche a Etiopiei.
Liturghia etiopiană păstrează elemente care amintesc de tradițiile creștine orientale vechi, inclusiv o structură euharistică bine definită, cu citiri, rugăciuni, Crez, sărutarea păcii, anaforă, pomenirea sfinților, epicleză și împărtășire.
Istoria acestei tradiții este deosebit de interesantă pentru că dezvoltarea creștinismului etiopian s-a produs într-un context cultural african și semitic diferit de cel bizantin sau latin.
Liturghiile Bisericii Romano-Catolice
Adesea se vorbește despre „ritul catolic” ca și cum ar exista o singură tradiție liturgică. În realitate, Biserica Catolică are mai multe tradiții liturgice.
Cea mai răspândită este ritul roman, însă există și alte tradiții, precum ritul ambrozian, păstrat în zona Milanului, precum și tradiția mozarabică din Spania.
Mai mult, Bisericile Catolice Orientale folosesc rituri orientale: bizantin, siriac, alexandrin, armean și altele.
Prin urmare, un credincios catolic dintr-o comunitate greco-catolică poate participa la o Liturghie foarte apropiată ca structură de cea ortodoxă bizantină, în timp ce un catolic de rit latin participă la o celebrare construită pe tradiția romană.
Ritul nu înseamnă neapărat o altă credință
Este important să nu confundăm ritul liturgic cu confesiunea.
Ritul este forma istorică și culturală prin care o comunitate creștină își exprimă cultul.
De exemplu, există creștini ortodocși, catolici și alte comunități care folosesc tradiții liturgice înrudite sau chiar același mare rit, dar se află în comuniuni ecleziale diferite.
De asemenea, aceeași familie liturgică poate exista în mai multe Biserici.
Ritul bizantin este cel mai evident exemplu. El este folosit de Bisericile Ortodoxe bizantine, dar și de numeroase Biserici Catolice Orientale.
Prin urmare, Liturghia nu poate fi folosită singură ca un criteriu simplu pentru clasificarea tuturor Bisericilor creștine.
De ce sunt atât de diferite Liturghiile creștine?
Răspunsul ține în primul rând de istorie.
Creștinismul nu s-a născut într-o cultură omogenă.
Primele comunități au trăit în lumea iudaică, elenistică și romană. Creștinismul s-a răspândit apoi printre popoare care vorbeau greacă, siriacă, latină, coptă, armeană, ge'ez și alte limbi.
De aceea, aceeași credință fundamentală a fost exprimată prin forme liturgice diferite.
Un creștin din Constantinopol auzea greaca. Un creștin din Edessa auzea siriaca. Un creștin din Roma auzea latina. Un creștin din Armenia auzea armeana clasică. Un creștin din Egipt putea participa la o celebrare în coptă.
Limbile s-au schimbat, cântările s-au dezvoltat, rugăciunile au fost reformulate, iar anumite tradiții locale au dispărut sau au fost absorbite de tradiții mai puternice.
Dar structura fundamentală a Euharistiei a rămas recognoscibilă.
De la Cina cea de Taină la Liturghia bizantină
Privită pe termen lung, istoria Liturghiei poate fi înțeleasă ca o dezvoltare în mai multe etape.
La început se află Cina cea de Taină și comunitatea apostolică.
Urmează perioada primelor comunități creștine, în care celebrarea Euharistiei capătă forme locale.
Apoi, în secolele III–V, apar structuri liturgice din ce în ce mai elaborate. Secolul al IV-lea este deosebit de important pentru dezvoltarea Liturghiilor asociate cu Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur.
În secolele următoare, rugăciunile, imnurile și rânduiala slujbelor se dezvoltă în continuare.
În perioada bizantină, mai ales între secolele VIII–IX, tradiția liturgică se consolidează. Călugării, imnografii și centrele monahale contribuie masiv la formarea calendarului și a cărților de cult.
În cele din urmă se ajunge la forma bizantină pe care o recunoaștem astăzi.
Prin urmare, atunci când participăm la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, participăm la o tradiție care este în același timp foarte veche și rezultatul unei evoluții istorice îndelungate.
De ce nu există o singură „Liturghie originală”?
Întrebarea este tentantă, dar probabil pleacă de la o premisă greșită.
Nu avem dovezi că Apostolii ar fi primit un formular liturgic complet, identic cu una dintre Liturghiile existente astăzi și pe care fiecare Biserică l-ar fi transmis fără modificări până în prezent.
Avem, în schimb, elementele fundamentale ale cultului creștin timpuriu și o dezvoltare progresivă a unor tradiții regionale.
De aceea, istoria liturgică seamănă mai degrabă cu un arbore decât cu o linie dreaptă.
Dintr-un trunchi apostolic comun s-au dezvoltat mai multe ramuri: Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Edessa, Constantinopol, Roma și alte centre. Unele ramuri s-au apropiat, altele s-au separat, unele au dispărut, iar altele au devenit extrem de răspândite.
Ritul bizantin este una dintre aceste mari ramuri.
Liturghia ca memorie vie a Bisericii
Poate tocmai aici se află unul dintre cele mai interesante aspecte ale istoriei liturgice.
Când un ortodox român intră într-o biserică și aude „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”, el participă la o tradiție ale cărei rădăcini merg înapoi cu multe secole.
Dar dacă ar intra într-o biserică siriacă, coptă, armeană sau etiopiană, ar descoperi ceva în același timp familiar și străin.
Ar recunoaște Euharistia, citirea Scripturii, rugăciunile, pomenirea sfinților, Crezul, Tatăl nostru, aducerea Darurilor și împărtășirea.
Dar ar întâlni alte cântări, alte limbi, alte rugăciuni, alte gesturi și uneori o altă arhitectură a slujbei.
Această diversitate nu este o invenție modernă. Ea este o parte foarte veche a istoriei creștinismului.
Marile tradiții liturgice creștine
Privită în ansamblu, lumea creștină păstrează astăzi urma câtorva mari familii liturgice.
Tradiția bizantină este cea a Bisericilor Ortodoxe de tradiție greacă, slavă, română, georgiană și a altor Biserici, fiind caracterizată în special prin Liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.
Tradiția alexandrină este reprezentată în mod special de Bisericile copte și etiopiene și are rădăcini în vechea Biserică din Alexandria.
Tradiția siriacă apuseană este reprezentată de Biserica Ortodoxă Siriacă și de alte Biserici care au moștenit tradiția antiohiană.
Tradiția siriacă răsăriteană este legată de vechiul creștinism mesopotamian și este păstrată astăzi de Biserica Asiriană a Răsăritului, Biserica Caldeeană și Biserica Siro-Malabareză.
Tradiția armeană constituie o familie liturgică distinctă, cu propria sa formă de Liturghie, numită Badarak.
Tradiția romană reprezintă principala tradiție liturgică a creștinismului latin, alături de câteva rituri occidentale istorice care au supraviețuit în forme limitate.
Istoria acestor tradiții arată cât de bogată și de complexă a fost lumea creștină încă din primele secole.
Concluzie
Sfânta Liturghie pe care o cunoaște astăzi Biserica Ortodoxă nu a apărut dintr-o dată în forma ei actuală. Ea este rezultatul unei evoluții de aproape două milenii.
Nucleul său se află în viața Bisericii apostolice și în Euharistia instituită de Hristos la Cina cea de Taină. De-a lungul timpului, acest nucleu a fost înconjurat de rugăciuni, cântări, lecturi, procesiuni și rânduieli care au fost dezvoltate și sistematizate în marile centre creștine ale Antichității.
Din această evoluție au rezultat marile familii liturgice ale creștinismului: bizantină, alexandrină, siriacă apuseană, siriacă răsăriteană, armeană, romană și celelalte tradiții locale.
Pentru Ortodoxia românească, tradiția bizantină este cea care a devenit normativă. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite formează nucleul celebrării euharistice ortodoxe bizantine.
Dar privită în perspectiva întregii istorii creștine, Liturghia bizantină nu este o insulă izolată. Ea este una dintre marile expresii ale unei tradiții creștine mult mai vechi și mai vaste.
Iar comparația cu Liturghiile copte, siriace, armene, etiopiene sau occidentale ne permite să înțelegem ceva esențial: creștinismul primelor veacuri nu a fost liturgic uniform, ci a fost o lume extraordinar de bogată în forme de rugăciune, unite printr-un nucleu comun de credință și de viață euharistică.
Pentru cine vrea să înțeleagă istoria Bisericii, studiul Liturghiei este, de fapt, una dintre cele mai bune căi. În ea se văd nu numai teologia și spiritualitatea unei Biserici, ci și istoria ei, limbajul ei, cultura ei și chiar relațiile ei cu celelalte comunități creștine.
Vezi și Sfinții Chiril și Metodiu la Roma
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric