de la Cuza la moneda națională
Bogdan Mateciuc
Leul românesc este astăzi una dintre cele mai vechi monede naționale din Europa de Est. Numele său are însă o istorie mai veche decât moneda propriu-zisă, iar apariția leului ca monedă națională este strâns legată de procesul prin care România și-a câștigat treptat suveranitatea.
În mod paradoxal, România a început să-și bată propria monedă în 1867, cu zece ani înainte de proclamarea independenței. Primele monede românești moderne au apărut, așadar, într-o perioadă în care Principatele Unite se aflau încă, formal, sub suzeranitatea Imperiului Otoman.
Povestea leului începe însă ceva mai devreme, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
Alexandru Ioan Cuza și proiectul unei monede naționale
Unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859 a creat un stat care avea nevoie de instituții comune și de simboluri proprii. O monedă națională era una dintre cele mai importante.
Înainte de Unire, în Principate circulau numeroase monede străine: monede otomane, austriece, rusești, franceze și alte piese provenite din comerțul european. Valorile lor erau complicate, iar în lipsa unei monede naționale stabile comerțul era dependent de cursurile stabilite de schimbători și negustori.
Cuza și oamenii săi au încercat să creeze un sistem monetar modern, zecimal, inspirat în special de sistemul francez.
În 1860 a fost elaborat un proiect de reglementare a sistemului monetar, iar în 1861 Comisia Centrală de la Focșani a adoptat o variantă care propunea o nouă unitate monetară: romanatul.
Romanatul urma să fie echivalent cu francul francez și să fie împărțit în 100 de sutimi. Era, în esență, încercarea de a introduce în Principatele Unite un sistem monetar modern, compatibil cu cel occidental.
Proiectul nu a ajuns însă să fie pus în aplicare.
În 1864, după reluarea discuțiilor asupra sistemului monetar, denumirea de „romanat” a fost abandonată. În același an au fost totuși bătute în străinătate monede de probă de 5 sutimi, cu efigia lui Alexandru Ioan Cuza. Acestea nu au fost monede de circulație, ci probe monetare.
Cuza nu a reușit, așadar, să creeze moneda națională propriu-zisă.
De ce nu a reușit Cuza?
Motivul nu era doar financiar sau tehnic. Problema era profund politică.
Principatele Unite aveau o autonomie considerabilă după Unirea din 1859, dar se aflau încă formal sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Dreptul de a bate monedă era unul dintre atributele clasice ale suveranității.
Crearea unei monede naționale însemna, prin urmare, mult mai mult decât înlocuirea unor monede străine cu altele.
Însemna afirmarea faptului că Principatele aveau propriul lor sistem monetar, propria autoritate și, implicit, o suveranitate mult mai largă decât cea recunoscută formal de Poartă.
Proiectele monetare ale lui Cuza s-au lovit astfel de aceeași problemă care limita multe dintre acțiunile statului român: România nu era încă un stat complet independent în dreptul internațional.
Abdicarea lui Cuza, în februarie 1866, a încheiat această primă etapă a proiectului monetar.
Ideea monedei naționale nu a dispărut însă.
Dimpotrivă, ea avea să fie preluată și dusă la îndeplinire în timpul lui Carol I.
De unde vine numele de „leu”?
Un lucru poate părea surprinzător: în 1867, autoritățile române nu inventau cuvântul „leu”.
Leul era deja cunoscut în Principate cu mult înainte ca România să aibă monede proprii cu această denumire.
Originea numelui este legată de leeuwendaalder, vechiul taler olandez care avea reprezentat pe el un leu. Moneda a circulat în Europa Centrală și de Est, inclusiv în spațiul românesc.
Numele monedei a supraviețuit chiar și după dispariția ei din circulație. „Leul” a devenit o unitate de calcul folosită în Principate, într-un sistem monetar în care circulau efectiv numeroase monede străine.
Prin urmare, înainte de 1867 trebuie să facem o distincție importantă: leul exista ca unitate monetară de calcul, dar nu exista încă leul românesc ca monedă națională modernă.
Aceasta este una dintre cele mai importante diferențe din istoria monedei românești.
1867: apare leul românesc
După venirea lui Carol de Hohenzollern pe tron, problema monedei naționale a fost reluată.
În 1867 Parlamentul a adoptat „Legea pentru înființarea unui nou sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naționale”.
Leul devenea astfel unitatea monetară oficială a României.
Noul sistem era zecimal: 1 leu = 100 de bani.
Sistemul era inspirat de modelul monetar francez și se apropia de standardele care stăteau la baza Uniunii Monetare Latine.
Legea prevedea monede de aur de 5, 10 și 20 de lei, monede de argint de 50 de bani, 1 leu și 2 lei și monede de aramă de 2, 5 și 10 bani.
Primele monede românești moderne au fost însă cele divizionare, din aramă.
În 1867 au fost bătute în Anglia monede de 1, 2, 5 și 10 bani, care au intrat în circulație în anul următor.
România avea, în sfârșit, o monedă proprie.
Dar exista o problemă uriașă.
România avea leu, dar nu era încă independentă
În momentul apariției leului, România nu era încă un stat independent în sens juridic internațional.
Principatele Unite, numite oficial România, se aflau încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman.
De aceea, baterea monedei naționale a devenit imediat o problemă diplomatică.
Românii considerau dreptul de a bate monedă un atribut al administrației lor autonome și un pas firesc spre suveranitate. Imperiul Otoman privea însă problema prin prisma suzeranității sale.
În negocierile pentru confirmarea domniei lui Carol I, Poarta a acceptat în cele din urmă dreptul României de a bate monedă, dar încerca să impună o condiție: monedele de aur și argint să poarte un semn care să indice suzeranitatea otomană.
Autoritățile române nu doreau acest lucru.
Pentru ele, o monedă care purta însemnele suzeranului ar fi contrazis tocmai scopul pentru care era creată: afirmarea identității și autonomiei statului român.
Astfel, moneda devenea o problemă de politică externă.
Primii lei și conflictul diplomatic
În 1868 au fost realizate primele monede de aur de 20 de lei.
Acestea sunt unele dintre cele mai interesante piese din istoria monetară românească.
Pe ele apărea efigia lui Carol I și legenda: „CAROL I DOMNULU ROMÂNILOR”
Nu era doar o formulă decorativă.
Turcia a protestat pentru că monedele nu purtau semnul suzeranității otomane. Austria a protestat și ea, deoarece considera că formula „Domnul Românilor” putea avea implicații pentru românii din Transilvania, aflați atunci în Imperiul Habsburgic.
Prin urmare, o monedă românească putea provoca simultan probleme diplomatice cu două mari imperii.
Primele monede de aur nu au fost introduse în circulația obișnuită în forma dorită de autoritățile române.
Lupta pentru moneda națională a continuat.
1870: prima monedă românească de argint
Un moment simbolic a avut loc la 24 februarie 1870, când la București a fost inaugurată Monetăria Statului.
Cu această ocazie au fost bătute 400.000 de monede de 1 leu.
Aversul purta stema României, iar moneda era, de această dată, o piesă românească propriu-zisă, bătută în țară.
Apariția ei reprezenta mai mult decât un eveniment economic.
România își afirma practic dreptul de a avea: monedă proprie + sistem monetar propriu + monetărie proprie.
Toate acestea se întâmplau cu șapte ani înainte de proclamarea independenței.
Leul ca instrument al suveranității
Privită retrospectiv, istoria leului din anii 1860–1870 arată foarte clar modul în care România își construia independența înainte de a o proclama.
Mai întâi fusese Unirea din 1859.
Apoi au fost create instituții comune, armata, administrația centrală, Constituția și sistemul monetar.
Fiecare dintre aceste măsuri reducea practic dependența de Imperiul Otoman.
Moneda avea însă o semnificație aparte.
Un stat care își bate propria monedă afirmă că stabilește singur unitatea în care își exprimă prețurile, își plătește obligațiile și își organizează sistemul financiar.
De aceea, problema monedei a fost urmărită cu atâta perseverență de diplomația română.
În acest sens, leul din 1867 este unul dintre pașii concreți prin care România a pregătit independența din 1877.
De la leul de dinaintea independenței la România independentă
În deceniul dintre apariția leului și proclamarea independenței, România a continuat să-și extindă autonomia.
În 1877, contextul internațional creat de războiul ruso-turc a permis României să rupă formal legăturile de suzeranitate.
La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României.
Războiul care a urmat a transformat independența proclamată într-o realitate militară.
În 1878, prin Tratatul de la Berlin, independența României a fost recunoscută internațional.
Leul care apăruse cu un deceniu înainte ca instrument al autonomiei devenea astfel moneda unui stat independent.
Leul românesc din 1880 până în Primul Război Mondial
Un alt pas esențial a fost făcut în 1880, prin înființarea Băncii Naționale a României.
BNR a primit dreptul de a emite bancnote și a devenit instituția centrală a sistemului monetar românesc.
În această perioadă, România și-a consolidat sistemul monetar, iar leul a fost integrat în lumea monetară europeană. Sistemul era apropiat de cel al Uniunii Monetare Latine, iar moneda românească avea o structură bazată pe standarde precise pentru aur și argint.
Până la izbucnirea Primului Război Mondial, leul devenise un element stabil al statului român modern.
De la o monedă controversată diplomatic în anii 1860, leul ajunsese moneda unui regat independent și modernizat.
De la Primul Război Mondial la „leul greu”
După 1914, istoria leului a intrat într-o etapă mult mai zbuciumată.
Primul Război Mondial a provocat dezechilibre financiare și monetare, iar perioada interbelică a fost marcată de inflație, stabilizare monetară și apoi de noi dificultăți economice. După 1918, unificarea României Mari a impus și unificarea sistemelor monetare din teritoriile reunite.
Al Doilea Război Mondial și perioada imediat următoare au provocat noi dezechilibre. În 1947 a avut loc o reformă monetară extrem de dură, urmată de o altă reformă în 1952. În perioada comunistă, leul a devenit moneda unei economii planificate și puternic controlate de stat.
După 1989, liberalizarea economiei a fost însoțită de o inflație foarte ridicată. Au apărut bancnote cu valori nominale tot mai mari: 1.000, 5.000, 10.000, 50.000, 100.000, 500.000 și, în cele din urmă, 1.000.000 de lei.
România ajunsese astfel în situația paradoxală în care „milionul de lei” devenise o sumă obișnuită.
La 1 iulie 2005 a avut loc denominarea leului. Raportul a fost 10.000 lei vechi = 1 leu nou.
Un milion de lei vechi a devenit astfel 100 de lei noi.
Denominarea nu a făcut banii mai valoroși; pur și simplu a eliminat patru zerouri devenite inutile după deceniile de inflație.
Leul actual este continuatorul direct al monedei instituite în 1867, chiar dacă între timp România a trecut prin războaie, schimbări de regim, reforme monetare, inflație și transformări economice radicale.
Leul românesc – o monedă apărută înaintea independenței
Istoria leului românesc este, în fond, istoria unei suveranități construite treptat.
Cuza a încercat să creeze o monedă națională într-un moment în care Principatele Unite nu aveau încă libertatea diplomatică necesară. Proiectul romanatului a rămas pe hârtie, iar probele monetare din 1864 au rămas mărturii ale unei încercări nereușite.
După venirea lui Carol I, proiectul a fost reluat.
În 1867, România și-a instituit oficial moneda națională. În 1868 au apărut primele monede de aur care au provocat proteste internaționale. În 1870 a fost inaugurată Monetăria Statului și au fost bătuți primii lei de argint în România.
Șapte ani mai târziu, România își proclama independența.
Privită din această perspectivă, moneda națională nu a fost doar consecința independenței.
Leul a fost și unul dintre pașii prin care România a ajuns la independență.
Iar faptul că primul leu românesc modern a apărut într-un stat care încă nu era pe deplin suveran face din istoria acestei monede una dintre cele mai interesante povești ale formării României moderne.
Vezi și Unirea Principatelor Române
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric