Bogdan Mateciuc
Moartea lui Sergiu Nicolaescu și, mai recent, a Cristinei Țopescu, care au cerut să fie arși (în cazul lui Nicolaescu, soția a cerut-o), a iscat o dezbatere aprinsă despre îngroparea sau incinerarea celor adormiți. În ambele cazuri, Biserica a sugerat familiilor că e mai bine să fie îngropați, ca să poată avea parte de o slujbă de îngropare creștină. Asta, în ideea că ei au fost într-adevăr creștini și că dorința lor de a fi arși vine dintr-o necunoaștere a învățăturii creștine despre petrecerea din această lume a celor adormiți.
Sugestia Bisericii i-a inflamat pe creștinofobi - pe cei ce au o problemă la limita patologiei cu existența și cu manifestarea Bisericii în societate. În mediul online au curs râuri de cerneală, aceștia mergând până acolo încât au reproșat Bisericii lipsă de pioșenie și respect!
Întrucât există grupări și secte care își ard morții, unii creștini ortodocși nu știu ce să creadă despre această practică neacceptată de Ortodoxie. De aceea se cuvine a aduce câteva lămuriri.
Practica incinerării a venit în Europa și America din Orient. Orientalii, crezând în reincarnarea sufletului în vieți succesive, nu acordă nici o atenție trupului și îl distrug pentru a nu mai rămâne nici o urmă din această viață. În religiile orientale nu există un Dumnezeu și nici conceptul de întâlnire cu Acesta după ce omul pleacă din această viață. Astfel, atenția orientalilor este îndreptată exclusiv către suflet și către revenirea acestuia pe pământ sub o altă formă materială.
Potrivit învățăturii creștine, omul trăiește și moare o singură dată. Creștinii cred în legătura continuă dintre persoană și trup și așteaptă învierea morților, așa cum mărturisesc prin Crez. De aceea, ei acordă cinstire trupului și după moarte, asemenea unei case părăsite temporar. Având în vedere că creștinismul s-a născut în sânul iudaismului, el a preluat de la evrei aceeași înțelegere despre viață, moarte și înviere. De aceea, asemenea evreilor, creștinii își îngroapă morții, în așteptarea învierii.
În epoca modernă, în Europa și America, influențați de practicile și filosofiile orientale, printre creștini a început să apară acest obicei al incinerării. La început, biserica romano-catolică și celelalte grupări creștine au fost luate prin surprindere, întrucât ele încă păstrau învățătura istorică asupra îngropării celor adormiți. Când practica incinerării a fost preluată și de persoane importante din societate, aceste grupări creștine au cedat presiunilor lumești și au căutat să se pună bine cu lumea, umblând să-și ajusteze învățătura. Așa se face că romano-catolicii și protestanții au sfârșit prin a accepta incinerarea. Au intrat în rând cu lumea din ce în ce mai puțin creștină și au primit laudele acesteia pentru deschidere, toleranță, modernitate și alte aprecieri de esență demonică. Această adaptare nefericită a însemnat pentru acele culte o îndepărtare de la înțelegerea creștină autentică asupra persoanei în dimensiunea dumnezeiască a vieții și a lumii.
Unii dintre cei ce lasă cu limbă de moarte să fie arși, deși își spun creștini, nu cunosc învățătura Bisericii. Ei sunt înșelați de acceptarea acestei practici de către grupările pseudo-creștine și ajung să creadă că Ortodoxia prezintă un defect de nu acceptă și ea incinerarea. Nu are rost să vorbim aici despre acei necreștini dintre noi care aleg în mod conștient să le fie distrus trupul după moarte.
Având în vedere legătura dintre trup și persoana/sufletul celui adormit, așa cum o avem din învățătura, practica și întâmplările din istoria și tradiția Bisericii, gestul de a arde complet trupul după moarte reprezintă un gest de supremă desconsiderare a acelei persoane. Mentalitatea, mai mult sau mai puțin conștientă, de la bază este de natură nihilistă și afirmă implicit că după moarte nu mai rămâne și nu mai contează nimic. Față de aceasta, Creștinismul este atât respectuos față de persoana celui adormit, cât și optimist și încrezător în viitor. Creștinii își sărută și își iau la re-vedere (sic!) de la rudele adormite, le conduc pe ultimul drum și apoi le vizitează periodic la cimitir, vorbind cu ele și întreținând o legătură continuă cu acestea - totul în nădejdea învierii de obște și a revederii tuturor.
Aceasta este învățătura Bisericii despre plecarea omului din această lume și despre învierea morților și ea nu se poate ajusta după pretențiile unei lumi tot mai îndepărtate de Hristos, pentru că ea face parte dintr-o realitate supraumană, revelată de Dumnezeu, pe care omul nu o poate schimba.