Bogdan Mateciuc
Printre toate patimile despre care vorbesc Sfinții Părinți, mândria ocupă un loc aparte. Ea nu este considerată doar una dintre multele slăbiciuni ale omului, ci rădăcina din care se nasc numeroase alte păcate. Dacă desfrânarea luptă cu trupul, dacă iubirea de arginți luptă cu dorința de câștig, iar mânia luptă cu firea impulsivă a omului, mândria are ceva mult mai greu de observat: ea poate folosi chiar și virtuțile drept hrană.
Din acest motiv, mulți părinți ai pustiei au considerat-o cea mai subtilă și mai periculoasă dintre toate patimile. Ea nu apare doar atunci când omul păcătuiește, ci și atunci când face binele. Nu se manifestă doar înaintea unei fapte bune, ci și după împlinirea ei. De multe ori, tocmai atunci când credinciosul crede că a biruit o ispită, se află în fața unei ispite și mai greu de observat.
Această realitate este strâns legată de ceea ce tradiția ortodoxă numește închipuire de sine sau părere de sine: tendința omului de a-și atribui o măsură duhovnicească mai mare decât cea pe care o are în realitate.
Spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete. (Romani 12:3)
Cum apare închipuirea de sine
În cele mai multe cazuri, închipuirea de sine nu începe printr-un gând evident de superioritate. Rareori cineva își spune direct: „Sunt un om sfânt” sau „Sunt mai bun decât ceilalți.”
Ispita este mult mai rafinată.
Omul face o faptă bună. Ajută pe cineva. Se roagă cu atenție. Se abține de la o reacție impulsivă. Își recunoaște greșeala. Își înfrânează limba. Rabdă o nedreptate.
Imediat după aceea apare un gând discret: „Foarte bine ai făcut.”
La prima vedere, pare ceva nevinovat. În fond, fapta a fost bună. Problema nu este constatarea binelui, ci pasul următor. Gândul nu se oprește la faptă, ci începe să construiască o imagine despre persoana care a făcut-o.
Din acel moment, atenția nu mai este asupra binelui săvârșit, ci asupra propriei persoane.
Fapta devine o oglindă în care omul începe să se admire.
Mecanismul subtil al laudei de sine
Mulți creștini observă un fenomen curios în viața lor interioară.
După ce identifică gândul de laudă, încearcă să-l respingă. Atunci apare un alt gând: „Bravo că ai observat ispita.”
Dacă și acesta este respins, urmează altul: „Ai discernământ. Nu mulți oameni observă asemenea lucruri.”
Dacă și acesta este înlăturat, apare încă unul: „Vezi cât de atent ești la mișcările sufletului?”
Astfel se naște un cerc aparent nesfârșit.
Omul observă mândria. Apoi se mândrește că a observat-o. Observă această nouă mândrie. Apoi se mândrește că a observat-o și pe aceasta.
Cu fiecare pas, ispita pare să se retragă, dar reapare într-o formă și mai subtilă.
Sfântul Ioan Scărarul descrie tocmai această capacitate extraordinară a slavei deșarte de a supraviețui chiar și atunci când este demascată. Ea nu se împotrivește întotdeauna virtuții. Uneori o însoțește. Alteori o urmează. Iar uneori încearcă să se hrănească tocmai din lupta împotriva ei.
De ce apar aceste gânduri?
Pentru că mintea omului are tendința de a construi permanent o imagine despre sine.
Nu este suficient să facă un lucru bun. Ea vrea să știe ce spune acel lucru despre identitatea sa.
Nu este suficient să rabde. Vrea să știe dacă asta înseamnă că este răbdătoare. Nu este suficient să fie smerită într-o anumită situație. Vrea să știe dacă este un om smerit.
Această transformare a faptelor în identitate reprezintă una dintre sursele principale ale închipuirii de sine.
În loc să spună: „Astăzi am reușit să fac un lucru bun”, omul începe să gândească: „Sunt un om bun.” În loc să spună: „Am avut puterea să rabd această situație”, începe să creadă: „Sunt un om răbdător.”
Diferența pare mică, dar este uriașă. Prima afirmație descrie un fapt. A doua descrie o imagine despre sine.
Citirea Vieților Sfinților și identificarea cu eroul spiritual
Un alt teren fertil pentru închipuirea de sine îl reprezintă lectura duhovnicească.
Viețile Sfinților au fost scrise pentru a inspira, pentru a încuraja și pentru a oferi modele de urmat. Totuși, aceeași lectură poate deveni și sursă de autoînșelare.
Psihologic vorbind, omul are tendința de a se identifica cu personajele pe care le admiră.
Atunci când privește un film, se proiectează în eroul principal. Trăiește emoțiile lui și îi împrumută perspectiva. Același mecanism funcționează și în cazul sfinților.
După ce citește despre răbdarea unui sfânt, omul își amintește propria răbdare.
După ce citește despre rugăciunea unui sfânt, se gândește la propria rugăciune.
După ce citește despre lupta unui sfânt cu patimile, se compară cu propriile sale lupte.
Încetul cu încetul, admirația se transformă în identificare. Sfântul nu mai este doar un model. Devine un personaj în care cititorul începe să se proiecteze.
Aceasta este una dintre cele mai subtile forme de închipuire de sine.
Omul nu spune explicit că este asemenea sfinților. Dar începe să se privească prin prisma lor.
Părerea de sine și prelestul
În tradiția ortodoxă există un termen consacrat pentru înșelarea duhovnicească: prelest.
Sfântul Ignatie Briancianinov a scris pe larg despre această stare, arătând că omul căzut este predispus să își exagereze propriile realizări duhovnicești și să își imagineze virtuți pe care încă nu le are.
În forma sa extremă, prelestul poate produce vedenii false și experiențe mistice iluzorii.
Însă forma cea mai răspândită este mult mai banală. Este simpla convingere că suntem mai avansați duhovnicește decât suntem în realitate. Este impresia că ne cunoaștem pe noi înșine mai bine decât ne cunoaștem. Este credința că am dobândit smerenia.
Or, Sfinții Părinți spun că tocmai convingerea că ai dobândit smerenia este unul dintre cele mai sigure semne că nu ai dobândit-o.
De ce este mândria atât de greu de observat?
Pentru că ea nu se prezintă ca mândrie. Nu vine spunând: „Ești extraordinar.” Vine spunând: „Doar constată ceea ce este evident.” Nu spune: „Ești sfânt.” Spune: „Ai făcut progrese.” Nu spune: „Ești mai bun decât ceilalți.” Spune: „Observă cât de diferit reacționezi acum față de trecut.”
Astfel, mândria se ascunde sub aparența realismului. Ea folosește fapte reale pentru a construi concluzii exagerate.
Poate că omul chiar a progresat. Poate că a devenit mai răbdător. Poate că se roagă mai mult decât înainte.
Dar din toate acestea nu rezultă imaginea grandioasă pe care mintea începe să și-o construiască.
Adevărata smerenie
În mod paradoxal, adevărata smerenie nu constă într-o preocupare obsesivă pentru propria smerenie.
Sfinții nu stăteau permanent analizând dacă sunt smeriți. Ei erau preocupați de Dumnezeu.
Omul mândru este preocupat de propria imagine. Omul smerit este preocupat de adevăr.
Sfântul Isaac Sirul spune că cel smerit nu se ocupă de măsura sa duhovnicească. El nu se compară permanent cu alții și nici nu își măsoară progresul cu satisfacție.
Aceasta nu înseamnă că ignoră realitatea. Înseamnă că nu își transformă realizările în motive de admirație de sine.
Cum poate fi combătută închipuirea de sine?
Mai întâi prin conștientizarea faptului că asemenea gânduri sunt normale și frecvente. Apariția lor nu înseamnă că omul a consimțit la ele. Diferența importantă este între apariția unui gând și acceptarea lui.
În al doilea rând, prin evitarea dialogului nesfârșit cu propriile gânduri.
Uneori omul petrece mai mult timp analizându-și smerenia decât cultivând-o.
În al treilea rând, prin păstrarea atenției asupra lui Dumnezeu și asupra lucrării concrete pe care o are de făcut.
Când atenția se mută permanent asupra propriei imagini, închipuirea de sine găsește un teren ideal pentru dezvoltare.
Încheiere
Una dintre cele mai mari ironii ale vieții duhovnicești este faptul că mândria poate transforma chiar și lupta împotriva mândriei într-un motiv de mândrie.
Omul face o faptă bună și este lăudat de propriul gând. Observă lauda și este lăudat pentru discernământ. Observă și acest lucru și este lăudat pentru vigilență.
Astfel, patima pare să se retragă, dar reapare sub o formă nouă.
Din acest motiv, Sfinții Părinți au considerat părerea de sine una dintre cele mai periculoase forme ale înșelării duhovnicești. Ea nu luptă împotriva virtuții, ci încearcă să o folosească. Nu urmărește să oprească binele, ci să îl transforme într-o oglindă în care omul să se admire pe sine.
Adevărata smerenie începe atunci când omul încetează să se privească pe sine ca pe personajul principal al propriei povești duhovnicești. Când nu mai caută să afle cât de virtuos este, cât de atent este sau cât de smerit este, ci își îndreaptă privirea către Dumnezeu. Atunci fapta bună rămâne ceea ce este: o lucrare a harului și un pas pe calea mântuirii, nu un prilej de autoapreciere.
Vezi și Cinci motive de a NU vizita o mănăstire
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric