Bogdan Mateciuc
Una din controversele dintre neoprotestanți și ortodocși în materie de închinare adusă lui Dumnezeu este legată de cinstirea icoanelor. Această practică, împreună cu alte gesturi ale ortodocșilor, sunt contestate de neoprotestanți, care consideră că ele sunt neconforme cu Scriptura. În viziunea lor, aceste lucruri țin de Sfânta Tradiție care ar fi fost adăugată de ortodocși la Biblie și deci ar trebui respinse.
Cu toții știm din Biblie că Dumnezeu nu privește atât la gesturile exterioare, cât la inima omului. Mântuitorul vorbește în multe locuri despre un anumit contrast dintre o închinare exterioară pioasă și o inimă care e departe de Dumnezeu. În același timp, o închinare exterioară adevărată își are originea în inima omului. În articolul de față doresc să prezint câteva exemple biblice a ceea ce reprezintă în esență o închinare în spirit ortodox.
„Și iată o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-se și văzând-o, i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Și s-a tămăduit femeia din ceasul acela.” (Mat. 9:20-22)
În acest prim exemplu îl avem pe Mântuitor înconjurat de o mulțime pestriță de ucenici, oameni cucernici și curioși. Printre ei, o femeie singură, cu o afecțiune ce dura de mulți ani, încerca să-și facă lor. Ceea ce o motiva pe ea era credința că dacă se va atinge de haina acelui om despre care se știa că făcea minuni, se va vindeca. Trebuie observat că femeia nu era din rândul ucenicilor, deci nu știa foarte multe despre Iisus așa cum știau apostolii, de exemplu. În plus, afecțiunea ei nu îi permitea să se deplaseze foarte mult, deci informațiile ei despre Mântuitor erau numai din auzite. Dacă cumva ar fi încercat să-i întrebe mai întâi pe ucenici dacă prin atingerea hainei Lui se va vindeca, aceștia i-ar fi dat mai degrabă un răspuns negativ. Până atunci Mântuitorul făcuse El însuși minunile, în deplină cunoștință de cauză. Femeia a ales însă să meargă după credința ei simplă și astfel s-a vindecat. Încercând să translatăm controversa dintre neoprotestanți și ortodocși în acel cadru biblic, i-am avea pe primii studiind modelele biblice ale vindecărilor făcute de Mântuitor. Dacă femeia i-ar întreba pe aceștia dacă s-ar putea vindeca prin atingerea hainei lui Iisus, aceștia i-ar răspunde că nu, pentru că așa ceva nu e „biblic”, nu e potrivit cu ce s-a scris până la ei. Astfel, femeia care tindea să acționeze potrivit cu inima ei ar fi fost oprită din drum pe aceste considerente legate de ce e biblic sau nu sau dacă e scris sau nu.
„Și iată era în cetate o femeie păcătoasă și, aflând că [Mântuitorul] sade la masă în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir. Și stând la spate lângă picioarele Lui, plângând a început să ude cu lacrimi picioarele Lui și cu părul capului ei le ștergea. Și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir.” (Luca 7:37-38)
De data aceasta îl avem pe Mântuitor într-un cadru mai omogen și totodată mai elevat. În casa fariseului, El stă la masă cu persoane cu o anumită educație religioasă, cu cunoscători ai legii, persoane care cunoșteau bine ce e „biblic” și ce nu. Femeia păcătoasă pătrunde în casa fariseului, aducând cu ea un vas cu mir, îl caută pe Mântuitor și când îl găsește, începe să-i plângă la picioare și să i le ungă cu mir. Revoltați, ucenicii dezaprobă gestul ei, considerând că valorificarea mirului și împărțirea banilor la săraci ar fi reprezentat o utilizare mai bună a mirului. Oprindu-i, Iisus i-a apărarea femeii, explicându-le semnificația gestului ei. Desigur, în acțiunea ei, femeia nu fusese motivată de o astfel de explicație, ci de durerea din inima ei la înțelegerea propriei stări de păcătoșenie. Ea se aruncă la picioarele Mântuitorului dintr-un adânc sentiment de pocăință și I se închină în felul ei prin gestul ungerii cu mir. Un asemenea lucru nu mai fusese întâlnit nici în practică, nici în Scripturi. Dacă facem aceeași translație ca în exemplu de mai sus, neoprotestanții ar fi iarăși îndreptățiți să o oprească pe femeie, acuzând că gestul ei nu e „biblic”. În esență, în această relatare din Scriptură, Mântuitorul reprezintă viziunea ortodoxă asupra închinării, iar ucenicii pe cea neoprotestantă.
„Din ce în ce se adăugau cei care credeau în Domnul, mulțime de bărbați și de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei.” (Fapte 5:14-15)
În acest exemplu avem deja ceva ce foarte ușor ar putea fi catalogat de necreștini ca fiind magie sau ceva ocult. Dorința oamenilor după vindecare era atât de mare, încât se depășiseră de mult limitele a ceea ce era scris până la acea dată și a experiențelor anterioare, lumea crezând că și cele mai mici apropieri de Apostoli i-ar putea vindeca. Important aici este nu atât comportamentul mulțimii, cât faptul că avem de-a face cu o credință și nu cu o credulitate, relatarea existând în Scriptură tocmai pentru că oamenii se vindecau și pe această cale. Exista ceea ce făcea mulțimea menționat cumva în Scriptură? Fusese aceasta învățat de Mântuitorul? Sigur că nu, însă, asemenea exemplelor de mai sus, litera scrisă nu putea opri credința din inima oamenilor. De altfel, litera în sine fiind moartă, ea nu putea și nici nu poate da viața de care au oamenii nevoie.
„Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni nemaiîntâlnite, încât și peste cei ce erau bolnavi se puneau ștergare și sorturi purtate de Pavel, și bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieșeau din ei.” (Fapte 19:11-12)
Pasajul acesta conține, asemenea celui anterior, o practică insolită, păstrată însă în Biserica Ortodoxă. În timpul Sfintei Liturghii, oamenii obișnuiesc să aștearnă pe jos diferite obiecte vestimentare astfel ca preotul, considerat urmaș al Apostolilor, să pășească peste ele. Cei care au credință în puterea lui Dumnezeu la lucru prin intermediul preoților se folosesc într-un mod miraculos de aceste obiecte. Revenind la pasajul biblic - „ștergare și sorturi purtate de Pavel” - să încercăm să vedem întregul tablou. Despre ce fel de ștergare și sorturi era vorba? Exista cineva care păstra aceste obiecte personale ale lui Pavel după ce Apostolul nu le mai purta? Era nevoit Pavel să-și înnoiască „garderoba” pentru că lumea îi lua hainele? Aceste întrebări pot părea lipsite de sens sau nostime, însă răspunsul la ele ne zugrăvește nici mai mult, nici mai puțin decât o realitate a credinței. Dacă astăzi ortodocșii păstrează cu venerație obiectele sau rămășitele pământești ale unui Apostol sau ale unui om înduhovnicit, ei sunt acuzați de idolatrie sau de practici nebiblice. Există oare vreo nepotrivire între această practică din Biserica Ortodoxă și ceea ce ne relatează Scriptura? Nu. Aceasta este Scriptura și aceasta este credința. O credință naturală, izvorâtă din inima oamenilor.
Avem în aceste fragmente din Scriptură patru exemple în care oamenii au o credință simplă în puterea lui Dumnezeu și se închină lui Dumnezeu dintr-un gest pornit din inimă. Înainte de ei nu existau modele și nici indicii care să îngăduie asemenea forme. Cu siguranță ele ar fi dezaprobate astăzi dacă nu ar fi însăși Scriptura care să le valideze. Ideea care stă la baza lor și a întregii închinări din Biserica Ortodoxă este aceea că omul este liber să se închine potrivit cu pornirea din inimă. Trebuie știut că multe gesturi din închinarea ortodoxă, cum ar fi sărutatul icoanelor, nu sunt porunci, ci libertăți. Nu trebuie oprit omul să-și exprime iubirea de Dumnezeu și nici forțat să și-o modeleze după „exegeze biblice”. Femeia cu scurgerea de sânge nu cunoștea teologie, însă avea acea credință simplă care mută munții. Este un sacrilegiu să îi vorbești unui astfel de om despre cum să i se închine lui Dumnezeu.
O legendă veche spune că pe o insulă din întinsul mării erau o mână de oameni, creștini de religie. La malul insulei trage o corabie având la bord și niște preoți. Întrebați de aceștia cum se închină lui Dumnezeu, localnicii răspund că ei ridică mâinile în sus și spun „Doamne, miluiește”. Nu știau nici crezul și nici Tatăl Nostru. Preoții de pe corabie îi învață aceste lucruri și apoi pleacă mai departe cu corabia. La un moment dat, când corabia se depărtase de mal, unul din localnici începe să strige: „Părinte, părinte, ce venea după „Facă-se voia Ta”?” Neauzind răspunsul, localnicul cu pricina începe să alerge pe apă spre corabie. La vederea acestei minuni, preoții renunță la a-i mai educa pe localnici, spunându-le să se roage așa cum știau ei mai bine.
Intenția teologilor neoprotestanți de a impune oamenilor anumite forme de închinare, delimitate rece de mintea umană, este o cruzime împotriva dragostei. Nu o poți opri pe mamă să sărute fotografia fiului plecat departe și nici pe fiică să sărute fotografia mamei decedate. Închinându-se în fața icoanei, creștinul ortodox se închină lui Dumnezeu potrivit cu chemarea din inima lui. La fel, un lucru aparținut unei persoane duhovnicești care a decedat este păstrat cu grijă peste ani. În fața unor astfel de gesturi, Mântuitorul știe că ele sunt o slavă adusă lui Dumnezeu pentru lucrarea Lui în oameni, o închinare adresată lui Dumnezeu.
Este superficial să-i mulțumesc unui om care mi-a făcut un serviciu important spunându-i un „mersi” din vârful buzelor. Un „mulțumesc mult”, însoțit eventual de o strângere de mână și un zâmbet sincer, sunt mult mai credibile. În ceea ce-l privește pe Dumnezeu, o închinare limitată doar la a spune cu buzele „Te iubesc, Doamne” și a cânta cântări într-un cadru ambiant au, la nivelul inimii, prea puține în comun cu gesturile adânci ale persoanelor din fragmentele biblice de mai sus. Închinarea din cultele neoprotestante poate crea o anume condiționare psihologică ce tine de carne, o încălzire a sângelui, însă ea nu are un miez duhovnicesc. O închinare cu gura poate suna foarte frumos, dar smerirea și inima cu care să mă arunc la picioarele Mântuitorului pot lipsi cu desăvârșire.
Închinarea din Biserica Ortodoxă este o închinare liberă. Cultele neoprotestante vorbesc mult despre libertatea pe care o oferă ele omului, comparativ cu „formalismul” din Biserica Ortodoxă. După ce m-am întors în Biserica Ortodoxă, mi-am dat seama că numai aici sunt liber să-mi exprim iubirea față de Dumnezeu într-un mod natural. Cum aș putea oare să alerg spre Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, spre Cel care a făcut atâtea pentru mine, ascultând în același timp explicațiile celor cu pliante și studii biblice în mână?
Să nu-i oprim pe oameni să iubească.