Bogdan Mateciuc
Una dintre cele mai cunoscute controverse dintre creștinii ortodocși și diferitele comunități neoprotestante privește modul în care omul se închină lui Dumnezeu și își exprimă credința.
Ortodoxia păstrează o formă de cult bogată în gesturi, simboluri și expresii vizibile: semnul crucii, metaniile, aprinderea lumânărilor, sărutarea icoanelor, cinstirea moaștelor și folosirea obiectelor sfințite. Criticii acestor practici întreabă adesea: „Unde scrie în Biblie că trebuie să faci acest lucru?”
Întrebarea pare simplă. Dar ascunde o presupunere mult mai profundă: aceea că orice gest religios trebuie să existe mai întâi ca poruncă explicită sau precedent biblic înainte ca un creștin să îl poată face.
Scriptura însă nu funcționează întotdeauna astfel.
Există în Biblie gesturi de credință care, înainte de momentul în care au fost făcute, nu aveau un precedent biblic. Nu existase o poruncă prin care Dumnezeu să le fi cerut oamenilor să procedeze astfel. Nu existase un manual care să spună că Dumnezeu trebuie abordat exact în acel mod.
Și totuși, oamenii au făcut acele gesturi.
Au acționat din credință, din pocăință, din iubire sau din dorința de a se apropia de Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu i-a condamnat pentru că gestul lor nu fusese prevăzut într-o listă de practici autorizate.
Dimpotrivă, în unele cazuri, tocmai prin aceste gesturi Dumnezeu a lucrat vindecarea.
Cele patru episoade biblice de mai jos ridică o întrebare importantă pentru orice creștin: Trebuie oare ca fiecare gest prin care omul își exprimă credința să fie prescris în prealabil de Scriptură? Sau există și o libertate a credinței, prin care inima omului își poate exprima iubirea față de Dumnezeu în forme care nu contrazic revelația, chiar dacă nu sunt poruncite explicit?
Dumnezeu privește la inimă, dar inima se exprimă și prin gesturi
Evanghelia condamnă în mod repetat formalismul religios.
Mântuitorul nu apreciază gestul exterior atunci când acesta este golit de adevăr. O rugăciune poate fi rostită cu buzele, în timp ce inima rămâne departe de Dumnezeu. Un om poate împlini o formă religioasă și, în același timp, să fie lipsit de iubire, smerenie și pocăință.
Dar de aici nu rezultă că gesturile exterioare sunt inutile.
Problema nu este existența gestului, ci despărțirea lui de inimă.
De fapt, omul este o ființă alcătuită din trup și suflet. Iubirea, recunoștința, durerea și pocăința nu rămân întotdeauna ascunse în interior. Ele caută să se exprime. Plângem, îngenunchem, îmbrățișăm, sărutăm, ridicăm mâinile, ne plecăm capul.
Este firesc ca și credința să se exprime prin trup.
În acest sens trebuie privite și următoarele patru episoade biblice.
Femeia care s-a atins de haina lui Hristos
O femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă. Iar Iisus, întorcându-Se și văzând-o, i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Și s-a tămăduit femeia din ceasul acela. (Matei 9:20-22)
Imaginea este impresionantă.
În jurul lui Iisus se află o mulțime. Oameni care Îl cunosc, oameni care au auzit despre minunile Sale, curioși și ucenici. În această mulțime se strecoară o femeie bolnavă de doisprezece ani.
Ea nu Îi cere voie mai întâi. Nu Îl întreabă dacă există o metodă corectă prin care poate fi vindecată. Nu cere o explicație teologică despre relația dintre trupul lui Hristos, haina Lui și puterea vindecătoare a lui Dumnezeu.
Ea crede pur și simplu: „Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă.”
Și face ceea ce credința ei o îndeamnă să facă. Se atinge de haina lui Hristos.
Este important faptul că Iisus nu o ceartă spunându-i: „Unde ți-am poruncit Eu să crezi că o atingere de haina Mea te poate vindeca?” Nu îi spune că gestul ei este neautorizat. Nu îi cere să demonstreze că există un precedent biblic pentru ceea ce a făcut.
Dimpotrivă, îi spune: „Credința ta te-a mântuit.”
Desigur, puterea nu se afla magic în țesătura hainei. Femeia nu s-a vindecat datorită unei proprietăți fizice a materialului.
Vindecarea vine de la Dumnezeu.
Dar Dumnezeu primește și lucrează prin gestul concret prin care credința femeii se exprimă.
Această distincție este esențială și pentru înțelegerea practicilor ortodoxe. Creștinul nu atribuie materiei o putere independentă de Dumnezeu. Apa, lemnul, vopseaua, pânza sau moaștele Sfinților nu sunt dumnezei.
Însă Dumnezeu, Care a creat materia și S-a întrupat El Însuși, poate lucra prin lucrurile materiale.
Iar omul poate folosi materia ca expresie a credinței sale.
Femeia păcătoasă care a plâns la picioarele lui Hristos
Un alt episod extraordinar este relatat în Evanghelia după Luca:
Era în cetate o femeie păcătoasă și, aflând că El șade la masă în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir. Și stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui și cu părul capului ei le ștergea. Și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir. (Luca 7:37-38)
Femeia nu vine cu o teorie. Nu ține un discurs. Nu explică semnificația gesturilor sale.
Pur și simplu plânge. Se așază la picioarele lui Hristos. Îi udă picioarele cu lacrimile ei. Le șterge cu părul. Le sărută și le unge cu mir.
Tot ceea ce face este expresia unei inimi zdrobite de conștiința păcatului și, în același timp, atrasă de iubirea lui Dumnezeu.
Fariseul Simon privește scena cu suspiciune. Pentru el, comportamentul femeii este o problemă. El judecă situația din exterior și trage o concluzie despre ceea ce ar trebui să se întâmple.
Hristos însă privește mai adânc. El vede ceea ce Simon nu vede: inima femeii.
Gesturile ei nu sunt lipsite de sens. Ele sunt limbajul unei pocăințe pe care cuvintele nu o mai pot exprima.
Aici apare o realitate fundamentală a cultului creștin: uneori omul nu se limitează la a spune „Doamne, Te iubesc” sau „Doamne, iartă-mă”.
El îngenunchează. Plânge. Sărută. Se pleacă. Aduce un dar. Folosește trupul pentru a exprima ceea ce sufletul trăiește.
Nu pentru că Dumnezeu are nevoie de aceste gesturi, ci pentru că omul are nevoie să își exprime întreaga ființă înaintea lui Dumnezeu.
Oamenii care sperau să fie vindecați de umbra Apostolului Petru
Cartea Faptele Apostolilor ne oferă un episod și mai surprinzător:
Din ce în ce se adăugau cei care credeau în Domnul, mulțime de bărbați și de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. (Fapte 5:14-15)
Dacă episodul femeii care s-a atins de haina lui Hristos ar putea fi considerat un caz singular, aici vedem deja un fenomen colectiv.
Oamenii își aduc bolnavii în calea Apostolului Petru. Speră ca măcar umbra lui să treacă peste ei.
Nu găsim în Evanghelii o poruncă a lui Hristos care să spună: „Aduceți bolnavii în locurile unde va trece umbra Apostolilor.” Nu avem un ritual stabilit în acest sens.
Și totuși, Scriptura consemnează acest comportament într-un context în care Dumnezeu lucrează minuni.
Desigur, nu umbra lui Petru era Dumnezeu. Nu Apostolul avea o putere independentă. Puterea venea de la Dumnezeu.
Dar Dumnezeu lucra prin Apostolul Său, iar credința oamenilor se exprima inclusiv prin apropierea de persoana prin care Dumnezeu lucra.
Aceasta este o idee importantă pentru înțelegerea cultului Sfinților.
Ortodoxia nu susține că un sfânt este un al doilea Dumnezeu. Dar susține că Dumnezeu lucrează în oameni și că omul sfințit devine purtător al harului divin.
A te apropia cu credință de un om în care Dumnezeu a lucrat nu înseamnă neapărat a-L înlocui pe Dumnezeu cu omul.
Înseamnă, în ultimă instanță, a recunoaște lucrarea lui Dumnezeu în acel om.
Ștergarele și hainele Apostolului Pavel
Al patrulea exemplu este poate cel mai apropiat de discuția despre cinstirea obiectelor sfinte:
Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni nemaiîntâlnite, încât și peste cei ce erau bolnavi se puneau ștergare și sorturi purtate de Pavel, și bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieșeau din ei. (Fapte 19:11-12)
Textul este cât se poate de clar.
Nu Pavel însuși se afla lângă fiecare bolnav.
Uneori, oamenii foloseau ștergare și obiecte vestimentare care fuseseră purtate de Apostol. Acestea erau puse peste bolnavi. Și Dumnezeu lucra.
Din nou, este necesară precizarea esențială: hainele nu aveau putere proprie. Apostolul Pavel nu era un magician. Obiectele nu funcționau ca talismane.
Scriptura spune limpede: „Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni.”
Dumnezeu este izvorul lucrării.
Dar El alege să lucreze printr-un Apostol și, într-un mod uimitor, chiar prin obiecte care au intrat în contact cu Apostolul.
Aici este greu să nu observăm o paralelă cu ideea creștină a păstrării cu evlavie a obiectelor care au aparținut oamenilor sfinți.
Dacă un creștin păstrează cu respect un obiect legat de un om al lui Dumnezeu, el nu trebuie presupus automat că îi atribuie acelui obiect o putere magică. Totul depinde de credința pe care o exprimă gestul.
În Faptele Apostolilor vedem că Dumnezeu nu respinge materia ca pe ceva incompatibil cu lucrarea Sa. Dimpotrivă, El poate lucra prin ea.
Nu tot ceea ce nu este poruncit este interzis
Cele patru episoade au un element comun.
În fiecare dintre ele, credința oamenilor se exprimă printr-un gest concret:
Înainte ca aceste lucruri să se întâmple, ele nu puteau fi invocate ca precedente biblice. Nu exista o listă care să le prescrie. Nu exista o regulă care să spună că acestea sunt forme autorizate de exprimare a credinței.
Ele au apărut în viața oamenilor. Și Dumnezeu a lucrat.
Aceasta nu înseamnă, desigur, că orice invenție religioasă este automat bună. Creștinismul nu învață că orice practică imaginată de oameni trebuie acceptată doar pentru că este făcută „cu sinceritate”.
Există superstiție. Există magie. Există idolatrie. Există practici incompatibile cu credința creștină.
Dar între aceste extreme și ideea că numai gesturile poruncite explicit în Scriptură pot fi legitimate există o diferență uriașă.
Nu tot ceea ce nu este poruncit este interzis. Există și libertatea credinței. Există gesturi care nu sunt porunci pentru toți, dar pot fi expresii legitime ale iubirii și evlaviei.
Icoana: idol sau expresie a iubirii?
În această lumină trebuie privită și problema icoanelor.
Creștinul ortodox care sărută icoana nu crede că lemnul este Dumnezeu. Nu se roagă vopselei. Nu confundă materia cu Creatorul.
Gestul său este unul relațional. O icoană îl trimite către Persoana reprezentată.
Într-un sens omenesc și simplu, nimeni nu consideră absurd faptul că o mamă sărută fotografia copilului plecat departe sau că cineva păstrează cu grijă fotografia unei persoane iubite care a murit.
Fotografia nu este persoana. Dar iubirea față de persoană se poate exprima printr-un gest făcut în fața imaginii sale.
Creștinul ortodox nu este obligat să sărute o icoană. Sărutarea icoanei nu este o tehnică magică prin care Dumnezeu este obligat să ofere ceva. Este un gest. O expresie.
Uneori, poate fi un simplu act exterior și nimic mai mult. Dar poate fi și expresia unei iubiri autentice, așa cum lacrimile femeii păcătoase au exprimat ceva ce cuvintele nu puteau exprima.
Dumnezeu, Care cunoaște inima, știe diferența.
Libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu
Una dintre marile probleme ale oricărei religii este transformarea credinței într-un sistem de reguli atât de rigid, încât omul ajunge să se teamă să mai facă un gest simplu de iubire.
Dacă un creștin îngenunchează înaintea unei icoane, cineva îi poate spune: „Unde este scris că trebuie să faci asta?”
Dacă aprinde o lumânare, cineva poate întreba: „Cine ți-a poruncit?”
Dacă păstrează cu evlavie un obiect care a aparținut unui om sfânt, poate fi acuzat imediat de idolatrie.
Dar întrebarea trebuie întoarsă: Este tot ceea ce nu a fost poruncit în mod explicit interzis?
Femeii cu scurgerea de sânge cine îi poruncise să atingă haina lui Hristos?
Femeii păcătoase cine îi prescrisese modul în care să își exprime pocăința?
Celor care își așezau bolnavii în calea umbrei lui Petru cine le oferise acel ritual?
Cine stabilise că hainele lui Pavel pot fi folosite pentru vindecare?
Nimeni.
Credința lor a găsit o expresie concretă. Iar Dumnezeu nu a distrus această libertate. A lucrat prin ea.
Credința nu este doar un lucru pe care îl spunem
Omul nu iubește numai prin cuvinte.
Dacă cineva îmi face un bine important, pot să spun un „mulțumesc” mecanic, aproape fără să ridic privirea.
Dar pot, de asemenea, să îi strâng mâna, să îl privesc în ochi și să îi spun cu sinceritate cât de mult a însemnat pentru mine ceea ce a făcut.
Cuvintele sunt aceleași. Dar întreaga ființă participă diferit. La fel se întâmplă și în relația cu Dumnezeu.
Desigur, cântarea poate fi rugăciune. Cuvintele pot fi rugăciune. Predica poate fi ziditoare. Dar credința nu trebuie redusă la cuvinte.
Uneori omul simte nevoia să îngenuncheze. Să se plece până la pământ. Să sărute. Să aprindă o lumină. Să aducă un dar. Să păstreze cu evlavie ceva care îi amintește de lucrarea lui Dumnezeu într-un om.
Nu gestul în sine îl mântuiește. Nu materia lucrează independent de Dumnezeu.
Dar nici materia nu trebuie privită ca un obstacol între Dumnezeu și om.
Creștinismul este religia Întrupării.
Dumnezeu nu a venit să ne mântuiască în afara materiei, ci intrând în istorie, luând trup și trăind printre oameni.
De aceea, și trupul nostru poate participa la rugăciune.
Să nu-i oprim pe oameni să iubească
Există, desigur, o nevoie permanentă de discernământ.
Nu orice emoție este credință. Nu orice gest religios este sănătos. Nu orice obiect trebuie transformat într-un talisman.
Dar discernământul nu trebuie confundat cu interdicția permanentă.
Nu putem construi o relație vie cu Dumnezeu spunând omului, la fiecare pas: „Nu ai voie să faci asta pentru că nu găsești o poruncă explicită.”
Femeia care s-a atins de haina lui Hristos nu era un mare teolog. Dar avea credință.
Femeia păcătoasă nu a venit cu o doctrină elaborată despre gesturile de pocăință. Dar inima ei a găsit o cale de a se exprima.
Oamenii care își așezau bolnavii în calea umbrei lui Petru nu construiseră o teorie despre puterea umbrei. Ei credeau că Dumnezeu lucrează prin Apostol.
Iar oamenii care puneau peste bolnavi hainele lui Pavel nu se închinau țesăturii. Ei vedeau lucrarea lui Dumnezeu într-un om și credeau că Dumnezeu poate lucra și prin aceste mijloace.
Aceasta este una dintre ideile care ne pot ajuta să înțelegem mai bine anumite forme ale evlaviei ortodoxe.
Credința adevărată nu poate fi redusă întotdeauna la un manual de gesturi permise.
Există porunci. Există limite. Există adevăr doctrinar. Dar există și libertatea iubirii.
Iar atunci când omul își exprimă această iubire fără să transforme creația în Dumnezeu și fără să se desprindă de adevărul credinței, nu este întotdeauna nevoie să îl oprim pentru a-i explica ceea ce „nu este biblic”.
Uneori, înainte de a întreba dacă un gest are un precedent, ar trebui să privim mai întâi ceea ce a privit Hristos de atâtea ori: inima omului.
Și poate că, înainte de toate, ar trebui să învățăm un lucru simplu: Să nu-i oprim pe oameni să-L iubească pe Dumnezeu.
Vezi și Închinarea la Dumnezeu
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric