Ronald Clausen
În Vechiul Testament, Dumnezeul Atotputernic și-a învățat poporul cum să I se închine. Instrucțiunile cu privire la ce trebuia făcut și ce trebuia construit erau foarte detaliate:
„Din acestea să-Mi faci locaș sfânt și voi locui în mijlocul lor. Cortul și toate vasele și obiectele lui să le faci după modelul ce-ți voi arăta Eu; așa să le faci!” (Exodul 25:8,9)
„Vezi să faci acestea toate după modelul ce ți s-a arătat în munte.” (Exodul 25:40)
Aceste porunci erau foarte specifice, iar în Noul Testament ni se spune de ce anume.
„…Care (preoții care aduc daruri) slujesc închipuirii și umbrei celor cerești, precum a primit porunca Moise, când era să facă cortul: „Ia seama, zice Domnul, să faci toate după chipul ce ți-a fost arătat în munte”.” (Evrei 8:5)
Dumnezeu le poruncește preoților să slujească în umbra celor cerești. Într-adevăr, Moise, după ce a rostit de față cu tot poporul toate poruncile din Lege, luând sângele cel de vitei și de țapi, cu apa și cu lâna roșie și cu isop, a stropit și cartea și pe tot poporul, și a zis: „Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit vouă Dumnezeu”. Și a stropit, de asemenea, cu sânge, cortul și toate vasele pentru slujbă.
După Lege, aproape toate se curățesc cu sânge, și fără vărsare de sânge nu se da iertare. Trebuie dar ca chipurile celor din ceruri să fie curățite prin acestea, iar cele cerești înseși cu jertfe mai bune decât acestea. Caci Hristos n-a intrat într-o Sfânta a Sfintelor făcută de mâini - închipuirea celei adevărate - ci chiar în cer, ca să Se înfățișeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu. (Evrei 9:19-24)
Lucrurile acestea nu au fost făcute după modelul celor omenești, cum ar fi săli de spectacol, teatre, săli de concerte sau de adunări populare. Închinarea către Dumnezeu trebuia făcută într-un cadru modelat după realitățile cerești, așa cum ea avea loc și înaintea tronului lui Dumnezeu. Închinarea de pe pământ oglindea și participa în mod spiritual la închinarea din cer. Scopul închinării aici, pe pământ, nu era de a fi înțeleasă de participanți sau de a folosi un limbaj contemporan, ci de a participa la închinarea din cer, unde Hristos este Marele Preot. Era o participare în jertfa Lui care s-a făcut odată pentru totdeauna.
Sinagoga evreiască a fost „modelată” după templu și acest model s-a transmis și Bisericii. „Sinagoga (după cuvântul grecesc „adunare”) era o clădire în care evreii se adunau pentru închinăciune și învățătură. Serviciile constau în rugăciune, cântare și învățătură; obiceiul predicii își are originea în sinagogă. Bisericile creștine și moscheile islamice au fost modelate după sinagogă.” (Bernard Bamberger, Sinagoga)
Felul de închinare în sinagogă era foarte asemănător închinării din Biserica timpurie:
„Cum cântatul era deja un obicei în sinagogă, nu suntem deloc surprinși; Philo din Alexandria descrie dezvoltarea muzicii în biserică… El descrie cum creștinii scriau imnuri cu diferite ritmuri și melodii, cu o notație specială care să indice seriozitatea muzicii sacre. Ei aveau cor de bărbați sau de femei, care cântau în armonie sau antifonic. Este foarte probabil că primele cântări creștine au fost preluate direct din practica sinagogii. Aceasta ar explica, de exemplu, folosirea continuă a cuvântului evreiesc Aleluia.” (Henry Chawdick, Biserica timpurie).
Eusebiu este de acord și adaugă afirmația că aceste obiceiuri erau în armonie cu cele lăsate de la început de către Apostoli:
„Mai este nevoie să adaug la descrierea întâlnirilor lor... sau la cea a disciplinei spirituale practicate printre noi, în mod special în timpul comemorării Patimilor Mântuitorului, când avem obiceiul să ne reținem de la mâncare, să petrecem întreaga noapte în rugăciune și să ne dedicam cuvântului lui Dumnezeu? Toate acestea sunt descrise, în perfect acord cu practica urmată de noi până astăzi, în scrierile lui Philo. El descrie vegherile de noapte din timpul sărbătorilor, disciplina spirituala în care acestea sunt petrecute, imnurile pe care le cântă, și cum în timp ce unul cânta într-un ritm obișnuit, ceilalți asculta și se unesc în partea de refren. Oricine este doritor să afle în detaliu aceste lucruri o poate face din lucrarea lui Philo (filozof evreu 20 î.Hr. – 50 d.Hr.); oricine poate vedea că el se refera la primii vestitori ai învățăturii evangheliei și la obiceiurile lăsate de la început de către Apostoli.” (Eusebiu, Istoria Bisericii)
Această descriere prezintă o închinare asemănătoare cu cea a Bisericii Ortodoxe și a sinagogii. Ce altceva ar fi putut face acei creștini? Aceasta era închinarea pe care o cunoșteau. Aceasta era închinarea pe care Însuși Domnul Iisus Hristos și Apostolii au văzut-o în Templu și la sinagoga. Închinarea liturgica din Biserica Ortodoxă se trage direct din revelația lui Dumnezeu cu privire la închinare, așa cum aceasta apărea în Templu și în sinagogă, dar împlinită și desăvârșită de Hristos. Ea se trage din închinarea Bisericii biruitoare care se închina înaintea tronului lui Dumnezeu și care slujește împreună cu Biserica de pe pământ. La puțin timp după Înălțarea lui Hristos, exista deja o slujba liturgică bine dezvoltată:
„Să ne aducem aminte că Apostolii și primii creștini erau iudei, care-L recunoșteau și acceptau pe Iisus Hristos ca Mesia Cel promis; ei erau iudei împliniți. Din moștenirea lor liturgică ne-a parvenit o formă iudaică de închinare. Din acest motiv putem vedea în istoria Bisericii o închinare liturgică bine dezvoltată încă de la sfârșitul primului veac, adică la șaizeci de ani de la Înălțarea lui Hristos.” (Benjamin D. Williams și Harold B. Anstall, Închinarea ortodoxă: continuitatea vie de la sinagogă, Templu și Biserica timpurie)
Acest fel de închinare venea de la Dumnezeu și a fost păstrat de către Apostoli și urmașii lor, după voia lui Dumnezeu.
Ca și poporul evreu, creștinii timpurii înțelegeau că întreaga lor viață era o formă de închinare:
„Pe lângă structura și ordinea închinării care s-a transmis de la iudaism la creștinism, descoperim și ciclurile liturgice – cele zilnice, săptămânale și anuale – care și ele provin din Vechiul Testament. Din nou, primii creștini erau iudei care L-au primit pe Iisus Hristos ca Mesia și Dumnezeu. Era natural pentru ei să continue modelul de închinare relevat de Dumnezeu, așa cum a făcut-o Hristos Însuși, adăugând în schimb elemente distinct creștine. Cu alte cuvinte, jertfa noastră nu mai era cea a taurilor și caprelor, ci jertfa unica a Domnului nostru Iisus Hristos, Noul Legământ în trupul și sângele Lui. Dar modelul, forma liturghiei a rămas în esență aceeași. Trecerea de la Vechiul Legământ la Noul Legământ nu a însemnat deci trecerea de la liturghie la absenta acesteia, ci trecerea de la o jertfa buna la una mai buna, în același cadru al închinării.” (Benjamin D. Williams și Harold B. Anstall, Închinarea ortodoxă: continuitatea vie de la sinagogă, Templu și Biserica timpurie)
Obiectele folosite de Biserică în slujba de închinare sunt menționate de Scriptură ca fiind găsite și în ceruri. Ele apar în Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, tămâia:
„Căci, de la răsăritul soarelui și până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri și în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu și prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri, zice Domnul Savaot.” (Maleahi 1:11)
„Și a venit un alt înger și a stat la altar, având cădelniță de aur, și i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur dinaintea tronului.” (Apocalipsa 8:3)
Vedem aici o profeție din Vechiul Testament care afirmă că numele Lui va fi mare printre neamuri și că pretutindeni se va aduce tămâie numelui Lui. Aceasta profeție este împlinită în Biserica Ortodoxă. În imaginea cerului din Scriptură găsim un altar, o cădelniță și tămâie. Aceleași obiecte din Biserica Ortodoxă sunt modelate după cele cerești.
Pentru același motiv în Biserica Ortodoxă găsim icoane cu imagini din cer. Este ceea ce li s-a poruncit și copiilor lui Israel cu privire la Templu:
„Apoi să faci doi heruvimi de aur; și să-i faci ca dintr-o bucată, ca și cum ar răsări din cele două capete ale capacului.” (Exodul 25:18)
„Pe cele două jumătăți ale ușilor de lemn de măslin, el a făcut heruvimi săpați, finici și flori îmbobocite; și le-a îmbrăcat în aur și heruvimii și finicii.” (1 Împărați 6:32)
„Marea stătea pe doisprezece boi…” (2 Cronici 4:4)
„De asemenea a făcut zece sfeșnice de aur, cum trebuia să fie, și le-a pus în templul Domnului…” (2 Cronici 4:7)
„Cortul însă să-l faci din zece covoare de în răsucit și de mătase violeta, stacojie și vișinie; în țesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusință.” (Exodul 26:1)
„Apoi să ia preotul apă curată de izvor într-un vas de lut…” (Numeri 5:17)
Epistola lui Barnaba lămurește că poruncile lui Dumnezeu nu erau îndreptate împotriva acestora (înfățișări), ci împotriva unei închinări care nu este îndreptată către Dumnezeu:
„Același Moise care a poruncit Să nu vă faceți idoli, nici chipuri cioplite (Levitic 26:1; Deuteronom 27:15), el însuși face o astfel de înfățișare pentru a arăta către Iisus. Moise deci face un șarpe de aramă și-l așază pe o înălțime și cheamă poporul să-l privească… În acestea strălucește slava lui Iisus - pentru că de la El și prin El și întru El sunt toate (Romani 11:36)” (Epistola lui Barnaba 12:6)
Chiar și primele biserici care se întâlneau prin case foloseau imagini și simboluri ca și în sinagoga:
„Cel mai vechi exemplu cunoscut de biserică cu asemenea picturi pe pereți este biserica dintr-o casă din Dura pe Eufrat, din secolul trei, unde o casă construită în primul secol după Hristos a fost adaptată pentru folosință ca biserică în anul 232. Această casă mică stătea în umbra unei mari și bogate sinagogi, ale cărei pereți erau pictați cu imagini și figuri din Vechiul Testament. Sinagoga din Dura dovedește în mod clar că iudeii aveau decorațiuni elaborate în sinagogile lor…” (Henry Chadwick, Biserica timpurie)
Sf. Ioan Damaschinul afirmă clar poziția ortodoxă referitoare la imagini:
„Pe vremuri, Dumnezeu, care este fără formă sau trup, nu a putut fi înfățișat. Dar acum, când Dumnezeu este văzut în trup vorbind cu oamenii, fac o înfățișare (icoană) a Dumnezeului pe care-L putem vedea. Nu mă închin materiei, ci Dumnezeului materiei care a devenit materie pentru mine… care a lucrat mântuirea mea prin materie. Nu voi înceta să cinstesc materia prin care mi-a adus mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu.” (Sf. Ioan Damaschinul, Despre înfățișările divine)
Numai lui Dumnezeu I se cuvine închinarea; noi nu ne închinăm celorlalte lucruri care ne ajuta să ne îndreptam închinarea către El, înaintea Tronului Sau. Aceste lucruri nu sunt rele sau păcătoase, ci au fost sfințite de Dumnezeu pentru a ne închina Lui. Fiind modelate după cele cerești, ele ne ajuta să ne închinăm înaintea Tronului și să creștem în asemănarea înfățișării lui Iisus:
„Creștinismul este un proces – procesul continuu al creșterii în înfățișarea lui Hristos, care începe prin botez și primirea Duhului Sfânt. Liturghia Divina exprima aceasta relație și îi aduce pe cei credincioși într-o continua relație mântuitoare cu Dumnezeu Tatăl, făcută posibilă prin Fiul, și realizata de Duhul Sfânt; îi aduce într-o experiență de închinare adânca, personala și spirituala înaintea Tronului lui Dumnezeu.” (Benjamin D. Williams și Harold B. Anstall, Închinarea ortodoxă: continuitatea vie de la sinagogă, Templu și Biserica timpurie)
Această închinare are ca punct central Cina Domnului:
„Primele scrieri din al doilea veac (Didahiile, Ignațiu din Antiohia, Iustin Martirul) sunt de acord în afirmația că închinarea de duminică a creștinilor consta mai întâi din serviciul de mulțumire, euharistia, un termen care treptat a înlocuit pe acela mai primitiv de frângerea pâinii. Cuvântul grec euharistia a devenit atât de consacrat încât s-a transmis exact în creștinismul latin…Cu excepția sectelor gnostice care erau foarte delăsătoare în această privință, numai cei botezați erau admiși la masa sfântă. Euharistia din 150 este descrisă de Iustin Martirul într-un pasaj menit să-i asigure pe păgâni că ritualurile creștine nu erau magie neagră. După citirea amintirilor Apostolilor și a profeților Vechiului Testament, cel ce prezida (în mod evident Episcopul) ținea o predică, în urma căreia toți se ridicau pentru o rugăciune solemnă care se sfârșea printr-un sărut al păcii. Apoi pâinea și un pahar cu apa amestecată cu vin erau aduse celui care prezida și acesta oferea o rugăciune de mulțumire Tatălui prin Fiul și Duhul Sfânt, după care cei prezenți își dădeau acordul printr-un Amin… Urma împărtășirea, în care fiecare lua pâinea și vinul primite de la diaconi, nu ca o mâncare pentru satisfacerea foamei sau a setei, ci ca trupul și sângele lui Hristos… toți creștinii considerau ca absolută obligația de a fi prezenți în fiecare duminică, cât le stătea în putință. Iustin vedea în obiceiul universal creștin al euharistiei o directă împlinire a profeției din Maleahi 1:11, după care în orice loc o jertfa curata va fi oferita Domnului, de la răsăritul la apusul soarelui.” (Henry Chadwick, Biserica timpurie)
Biserica Ortodoxă a păstrat aceasta închinare adevărată pe care a primit-o de la Apostoli și de la Părinții Bisericii. După cum am menționat mai înainte, în istoria Bisericii timpurii exista deja o slujba liturgica bine dezvoltata. Iată un exemplu din Biserica timpurie, care pare a fi citat direct dintr-o carte moderna liturgica a Bisericii Ortodoxe:
„Anumite forme fixe erau necesare pentru ca adunarea să se unească într-un rugăciune rostita ca un dialog între cel care celebra și popor, înaintea rugăciunii de mulțumire. Rugăciunea descrisa de Hipolit este un exemplu foarte timpuriu care merita a fi citat în întregime:
Episcopul: Domnul cu voi.
Poporul: Și cu duhul tău.
Episcopul: Înălțați inimile.
Poporul: Le înălțăm Domnului.
Episcopul: Sa mulțumim Domnului.
Poporul: Este bine și drept.”
(Henry Chadwick, Biserica timpurie)
Aceasta este închinarea poruncită de Dumnezeu, care ni s-a transmis și nouă. A o respinge înseamnă a te pune în postura lui Cain care a refuzat dreapta închinare și a ales una proprie. Este înțelepciunea ta mai mare? Poți alege singur cum să te închini Domnului? Dumnezeu i-a spus lui Cain:
„Pentru ce te-ai întristat și pentru ce s-a posomorât fața ta? Când faci bine, oare nu-ți este fața senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la ușă și caută să te târască, dar tu biruiește-l!” (Geneza 4:6,7)
Dacă alegem propriile noastre cai, păcatul ne sta la ușă. La judecata de apoi nu ne va fi de folos să spunem, „Doamne, noi am fost poporul tău, am vindecat pe bolnavi, am vorbit în limbi și am scos draci; dar felul acela de închinare nu corespundea nevoilor noastre, nu se potrivea stilului nostru.” Nu ne este de folos să urmăm propriile noastre căi, dar ne este de folos să urmăm calea îngustă, să ne închinăm Lui în duh și adevăr (Ioan 4:24).