de la Nero la Anastasia
Bogdan Mateciuc
De-a lungul istoriei au existat oameni care au pretins că sunt regi, împărați, prinți sau alte personaje celebre despre care contemporanii știau că muriseră sau dispăruseră. Uneori era vorba despre aventurieri care urmăreau bani și putere. Alteori, în spatele imposturii se aflau grupuri politice care aveau nevoie de un pretendent pentru a contesta o dinastie. În anumite cazuri, însă, lucrurile au fost mai complicate: impostorul a reușit să convingă oameni care îl cunoscuseră pe adevăratul personaj sau chiar să obțină recunoaștere oficială.
Fenomenul este cu atât mai interesant cu cât impostorii nu apăreau întotdeauna într-o societate naivă. Dimpotrivă, uneori erau acceptați tocmai pentru că moartea celui pe care pretindeau că îl înlocuiesc fusese învăluită în mister. Dacă trupul nu fusese găsit, dacă existau zvonuri despre supraviețuire sau dacă succesiunea politică era contestată, apărea loc pentru o poveste extraordinară: „regele nu a murit; eu sunt el”.
Iată câteva dintre cele mai spectaculoase cazuri.
Nero și „Nero redivivus”
Cine a fost adevăratul Nero?
Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus a fost împărat roman între anii 54 și 68. A devenit împărat la numai 16 ani, după moartea împăratului Claudius, și a fost primul împărat roman din dinastia iulio-claudiană care nu era fiu biologic al lui Augustus.
Domnia sa a început sub influența mamei sale, Agrippina, și a unor consilieri precum Seneca și Burrus. Ulterior, Nero a ajuns să conducă mult mai autoritar. A rămas în istorie prin conflictele sale cu aristocrația, execuțiile unor adversari și rude, persecuțiile împotriva creștinilor și prin imaginea unui împărat preocupat de spectacole și arte.
În anul 68, provinciile și armatele s-au revoltat împotriva lui. Galba, guvernatorul Hispaniei Tarraconensis, a fost proclamat împărat, iar Nero a rămas fără sprijinul unei mari părți a aparatului imperial.
În cele din urmă, Nero a fugit din Roma. Ascuns într-o vilă de la marginea orașului, a aflat că Senatul îl declarase dușman public și că urma să fie capturat. La 9 iunie 68, s-a sinucis cu ajutorul secretarului său, Epafroditus. Avea numai 30 de ani.
Ce s-a întâmplat după moartea lui?
Aici începe povestea extraordinară.
Pentru o parte a populației, mai ales în provinciile orientale, ideea că Nero murise era greu de acceptat. Au apărut zvonuri că împăratul ar fi supraviețuit și că se va întoarce. Din această credință s-a născut legenda lui Nero redivivus, „Nero renăscut”.
Nu unul, ci cel puțin trei oameni au pretins în deceniile următoare că sunt Nero.
Primul a apărut la scurt timp după moartea împăratului. Potrivit lui Tacit, semăna fizic cu Nero, cânta la liră și știa să interpreteze cântece. A reușit să convingă anumite persoane să-l urmeze, dar a fost capturat și executat.
Un al doilea impostor a apărut în timpul domniei lui Titus, în jurul anilor 79–81. Și acesta semăna cu Nero și cânta la liră. A fost însă demascat.
Al treilea caz a fost cel mai periculos. A apărut aproximativ două decenii după moartea lui Nero și a beneficiat de sprijinul parților, marele rival oriental al Imperiului Roman. Autoritățile romane s-au temut suficient de mult de situație încât problema putea deveni una diplomatică și militară.
Astfel, primul mare exemplu cunoscut de „om întors din morți” apare chiar în Antichitate. Nero murise, dar imaginea lui a continuat să producă pretendenți.
Balduin de Flandra, împăratul dispărut în Bulgaria
Cine a fost adevăratul Balduin?
Balduin al IX-lea, conte de Flandra și de Hainaut, a fost unul dintre principalii conducători ai Cruciadei a IV-a.
Cruciada trebuia să ajungă în Țara Sfântă, dar cruciații au ajuns să cucerească Constantinopolul în 1204. Imperiul Bizantin a fost destrămat, iar cruciații au creat ceea ce istoria numește Imperiul Latin de Constantinopol.
Balduin a fost ales împărat și încoronat în 1204.
Noua construcție politică era însă foarte fragilă. Bizantinii au creat state succesoare, iar împărăția Asăneștilor condusă de Ioniță Caloian a devenit o amenințare majoră.
În aprilie 1205, Caloian a zdrobit oastea latină la Adrianopol. Balduin a fost prins și dus la Târnovo, capitala Asăneștilor.
De aici, istoria devine neclară. Ioniță Caloian a transmis că împăratul murise în captivitate. Nu se cunosc cu certitudine circumstanțele morții sale. Tocmai această lipsă de informații a alimentat ulterior zvonurile.
Balduin dispăruse. Trupul său nu fusese recuperat de latini, iar în Apus nu exista o relatare clară și incontestabilă asupra sfârșitului său.
Omul care s-a întors după douăzeci de ani
În 1225, la aproximativ două decenii după dispariția împăratului, un bărbat a apărut în Flandra și a pretins că este Balduin, întors după ani de captivitate.
Momentul era excelent ales.
Fiica lui Balduin, Jeanne, conducea Flandra, iar situația politică era tensionată. Un pretins împărat supraviețuitor putea deveni un instrument extraordinar pentru adversarii ei.
Impostorul a atras numeroși susținători, mai ales dintre țărani și oamenii nemulțumiți de situația politică. Pentru o vreme, mișcarea sa a devenit suficient de importantă pentru a provoca tulburări și revolte.
Problema era că existau încă oameni care îl cunoscuseră pe adevăratul Balduin. Aceștia nu l-au recunoscut.
În cele din urmă, impostorul a fost identificat drept un om de condiție modestă, un iobag burgund numit Bertrand de Ray. A fost demascat și executat în 1226.
Cazul este remarcabil deoarece impostura nu a fost doar o farsă individuală. Ea s-a suprapus peste conflicte politice reale și a devenit un instrument într-o luptă pentru putere.
Sebastian al Portugaliei și cei patru „regi” care au reapărut din morți
Cine a fost adevăratul Sebastian?
Sebastian I al Portugaliei a urcat pe tron în 1557, la vârsta de numai trei ani. A devenit rege efectiv după ce a ajuns la maturitate și a fost profund preocupat de războaiele împotriva musulmanilor din nordul Africii.
În 1578, Sebastian a pornit într-o expediție militară în Maroc. La 4 august a avut loc bătălia de la Alcácer Quibir, una dintre cele mai dezastruoase înfrângeri din istoria Portugaliei.
Regele a dispărut în timpul bătăliei. Trupul său nu a fost identificat cu certitudine de contemporani, iar tocmai această incertitudine a avut consecințe uriașe.
Sebastian nu avea urmași. Dispariția lui a creat o criză dinastică, iar în 1580 coroana Portugaliei a ajuns la Filip al II-lea al Spaniei.
Însă mulți portughezi au refuzat să creadă că Sebastian murise.
S-a născut astfel sebastianismul, credința că regele dispărut se va întoarce într-o zi și va reda Portugaliei independența și gloria.
În aceste condiții, era aproape inevitabil să apară unii pretinzând că ei sunt Sebastian.
Primul fals Sebastian
În 1584, un bărbat cunoscut sub numele de Sebastião de Penamacor a pretins că este regele.
Povestea lui era exact cea de care avea nevoie publicul: susținea că supraviețuise bătăliei, se retrăsese într-un loc izolat pentru rugăciune și revenise pentru a-și salva poporul.
A început să strângă bani și adepți.
Autoritățile l-au arestat și l-au dus la Lisabona, unde a fost prezentat publicului pentru a se demonstra că nu era regele. A fost condamnat la galere pe viață.
Regele din Ericeira
În 1585 a apărut un al doilea pretendent, Mateus Álvares.
Acesta avea o anumită asemănare fizică cu Sebastian și a încercat să profite de legenda deja creată. A atras un grup de susținători și a promis că va recâștiga tronul.
Mișcarea a fost reprimată militar. Mateus Álvares a fost capturat și executat.
Cofetarul din Madrigal
În 1594–1595 a apărut unul dintre cele mai bizare cazuri: Gabriel de Espinosa, un cofetar din orașul spaniol Madrigal.
Espinosa nu semăna în mod evident cu regele dispărut pentru toată lumea, dar avea o serie de calități care au alimentat povestea. Vorbea mai multe limbi, știa să călărească și părea să aibă o educație neobișnuită pentru statutul său.
Un călugăr portughez, Miguel de los Santos, fost confesor al regelui Sebastian, a intrat în poveste. Espinosa a fost asociat cu ideea că ar fi adevăratul rege.
Cazul a devenit suficient de serios pentru ca autoritățile să intervină. Espinosa a fost arestat și anchetat. În 1595 a fost executat.
Falsul Sebastian din Veneția
Cel mai interesant dintre pretendenți a apărut în 1598, la Veneția.
Acesta a fost numit ulterior „Falsul din Veneția” și a reușit să creeze o poveste mult mai elaborată. A atras simpatizanți portughezi și chiar persoane care pretindeau că îl recunosc.
Autoritățile spaniole au considerat cazul suficient de periculos pentru a interveni. Pretendentul a fost arestat și întemnițat.
Cazul Sebastian este unul dintre cele mai bune exemple despre felul în care o societate poate crea condițiile perfecte pentru apariția unui impostor. Nu era vorba doar despre un om care încerca să păcălească lumea. Exista o populație care dorea să creadă că regele dispărut trăiește.
Dmitri Ivanovici: copilul lui Ivan cel Groaznic care a murit de mai multe ori
Cine a fost adevăratul Dmitri?
Dmitri Ivanovici a fost fiul lui Ivan al IV-lea al Rusiei, Ivan cel Groaznic, și cel mai mic dintre fiii acestuia.
După moartea lui Ivan cel Groaznic, în 1584, Dmitri nu a ajuns pe tron. A locuit împreună cu mama sa la Uglici.
În 1591, Dmitri a murit la vârsta de aproximativ opt ani.
Circumstanțele morții sale au fost controversate. Ancheta oficială a lui Vasili Șuiski a concluzionat că băiatul murise accidental, în timpul unei crize, în timp ce se juca cu un cuțit. Mai târziu au circulat însă acuzații potrivit cărora fusese asasinat din ordinul lui Boris Godunov.
Această incertitudine avea să se dovedească extrem de importantă.
Dacă Dmitri fusese ucis, atunci un copil putea pretinde că fusese salvat și că persoana ucisă fusese un înlocuitor.
Exact aceasta a fost povestea spusă de primul „fals Dmitri”.
Falsul Dmitri I
În jurul anului 1600, un tânăr cunoscut ulterior drept „Falsul Dmitri I” a apărut în spațiul polono-lituanian și a pretins că este adevăratul țarevici.
Susținea că fusese salvat de la asasinat și că alt copil fusese ucis în locul său.
A găsit susținători printre nobilii polonezi și lituanieni, iar în cele din urmă a pornit cu o armată spre Rusia.
În mod extraordinar, povestea lui a funcționat. După moartea țarului Boris Godunov și prăbușirea regimului succesorului său, Falsul Dmitri a intrat în Moscova.
Mama adevăratului Dmitri, Maria Nagaya, l-a recunoscut public drept fiul ei.
În 1605, impostorul a devenit țar al Rusiei.
Așadar, în acest caz, impostorul nu doar că a fost crezut. A ajuns efectiv pe tronul persoanei pe care pretindea că o reprezintă.
Domnia lui a durat aproximativ un an. În mai 1606, adversarii săi au organizat o revoltă la Moscova. Falsul Dmitri a fost ucis, iar trupul său a fost profanat.
Și apoi a apărut un al doilea Dmitri
Povestea ar fi fost deja extraordinară dacă s-ar fi terminat aici.
Dar în 1607 a apărut Falsul Dmitri al II-lea. Și acesta a pretins că este același Dmitri Ivanovici.
A reușit să strângă o armată de cazaci, polonezi și ruși și și-a stabilit tabăra la Tușino, în apropierea Moscovei. Pentru o perioadă a exercitat control asupra unor teritorii importante și a creat practic o curte rivală.
Mai mult, Marina Mniszech, văduva Falsului Dmitri I, l-a recunoscut drept soțul ei supraviețuitor.
Este unul dintre cele mai bizare episoade ale epocii: aceeași persoană moartă avea acum un al doilea „supraviețuitor”.
Falsul Dmitri al II-lea a fost ucis în 1610.
Ultimul Dmitri
În 1611 a apărut și „Falsul Dmitri al III-lea”, care a pretins și el că este țareviciul mort în 1591.
A fost recunoscut de cazaci și de locuitorii din Pskov, însă mișcarea sa s-a prăbușit rapid. A fugit, a fost prins și dus la Moscova, unde a fost executat în 1612.
Astfel, un copil mort în 1591 a avut, în timpul unei singure crize politice, mai mulți „supraviețuitori”.
Perkin Warbeck, prințul care ar fi scăpat din Turnul Londrei
Cine a fost adevăratul Richard de Shrewsbury?
Richard de Shrewsbury, duce de York, era unul dintre cei doi fii ai regelui Eduard al IV-lea al Angliei.
În 1483, după moartea tatălui lor, Richard și fratele său, Eduard al V-lea, au fost duși în Turnul Londrei.
Eduard al V-lea fusese declarat rege, dar unchiul său, Richard al III-lea, a preluat tronul. Cei doi prinți au dispărut.
Soarta lor a rămas una dintre marile enigme ale istoriei britanice.
Dacă Richard de Shrewsbury supraviețuise, el putea reprezenta o amenințare serioasă pentru dinastia Tudor.
Perkin Warbeck
În 1491, un tânăr numit Perkin Warbeck a apărut în Irlanda și a pretins că este Richard, ducele de York.
Povestea lui era simplă: fratele său Eduard fusese ucis, dar el fusese cruțat și scos pe ascuns din Anglia.
Avea însă un avantaj uriaș: nimeni nu putea demonstra cu certitudine ce se întâmplase cu adevărat cu prinții din Turn.
Warbeck a fost sprijinit de personaje puternice. Margareta de Burgundia, sora lui Eduard al IV-lea și mătușa adevăratului Richard, l-a recunoscut public ca nepotul ei. A primit sprijin din partea unor curți europene și chiar a fost tratat de împăratul Maximilian I drept regele Richard al IV-lea al Angliei.
A încercat de mai multe ori să invadeze Anglia.
În cele din urmă, în 1497, a fost capturat de Henric al VII-lea.
Warbeck a mărturisit că era de fapt Perkin Warbeck, fiul unei familii din Tournai. A fost ținut în viață o perioadă, dar în 1499 a fost executat.
Există totuși o nuanță importantă: cazul lui Warbeck nu poate fi considerat demonstrat în același sens ca cel al Annei Anderson. El însuși a recunoscut că era impostor, dar au existat istorici care au pus ulterior sub semnul întrebării mărturisirea sa și au discutat posibilitatea ca povestea să fie mai complicată.
Anna Anderson și Anastasia Romanova
Cine a fost adevărata Anastasia?
Anastasia Nikolaevna Romanova era fiica cea mai mică a ultimului țar al Rusiei, Nicolae al II-lea al Rusiei, și a țarinei Alexandra.
În 1917, revoluția rusă a dus la abdicarea lui Nicolae al II-lea. Familia imperială a fost ținută în captivitate, iar în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, Nicolae, Alexandra, cei cinci copii și mai multe persoane care îi însoțeau au fost executați la Ekaterinburg de bolșevici.
Mult timp, locul exact al rămășițelor familiei a fost necunoscut. Acest lucru a alimentat legenda că unul dintre copii ar fi supraviețuit.
În acest context a apărut povestea Anastasiei.
Femeia care pretindea că este Anastasia
În 1920, o femeie anonimă a fost internată la Berlin după o tentativă de sinucidere.
La început nu și-a spus numele. Ulterior a început să susțină că este Marea Ducesă Anastasia, supraviețuitoarea masacrului familiei Romanov.
Femeia a devenit cunoscută sub numele de Anna Anderson.
Cazul a fost extraordinar de controversat. Unii oameni care o cunoscuseră pe Anastasia au afirmat că Anderson nu era ea. Alții au fost impresionați de anumite asemănări fizice și de faptul că femeia părea să cunoască detalii despre familia imperială.
Anderson a beneficiat de susținători bogați și a dus o luptă juridică de decenii pentru recunoașterea identității sale.
Instanțele germane nu au stabilit că ea era Anastasia; problema juridică a fost în esență că nu reușise să-și dovedească identitatea revendicată.
ADN-ul pune capăt poveștii
Cazul a putut fi lămurit abia mult mai târziu.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, rămășițele familiei Romanov au fost identificate prin metode moderne, inclusiv analize genetice.
În cazul Annei Anderson au fost analizate probe biologice păstrate în Statele Unite. ADN-ul ei nu corespundea familiei Romanov.
Mai mult, analiza genetică a indicat o legătură cu familia Franziska Schanzkowska, o muncitoare poloneză dispărută.
Astfel, unul dintre cele mai celebre mistere ale secolului XX a primit în cele din urmă un răspuns științific: Anna Anderson nu era Anastasia.
Cazul ei este diferit de cele medievale și antice printr-un detaliu esențial: pentru prima dată, existența unor metode genetice a permis verificarea unei afirmații de identitate care fusese imposibil de rezolvat prin mărturii și documente.
Ce aveau în comun acești oameni?
Poveștile sunt foarte diferite, dar aproape toate au aceeași structură.
Mai întâi, persoana reală moare sau dispare în împrejurări care lasă loc incertitudinii.
Apoi apare cineva care pretinde că a supraviețuit. În jurul lui se formează un grup de oameni care îl cred sau care au motive să pretindă că îl cred.
Urmează conflictul cu autoritățile.
În cele din urmă, impostura se prăbușește printr-o mărturisire, prin recunoașterea de către persoane care l-au cunoscut pe adevăratul personaj, prin anchetă sau, în cazul modern al Annei Anderson, prin ADN.
Însă există și o diferență esențială între aceste cazuri.
Nu impostorul singur este întotdeauna explicația succesului. Uneori exista o societate care avea nevoie de omul respectiv.
Pentru adversarii lui Henric al VII-lea, Perkin Warbeck putea fi instrumentul prin care dinastia Tudor era contestată. Pentru adversarii dinastiei care controla Rusia, un Dmitri supraviețuitor era extrem de util. Pentru portughezii care nu acceptau pierderea independenței, întoarcerea lui Sebastian devenise aproape o speranță colectivă. Iar în cazul lui Balduin, un împărat presupus mort putea deveni centrul unei revolte împotriva urmașilor săi.
De aceea, istoria acestor impostori este și istoria unor societăți aflate în criză.
Un impostor poate inventa o identitate. Dar pentru ca povestea să devină periculoasă, trebuie să existe oameni dispuși să o creadă. Iar uneori este suficient ca aceștia să creadă doar atât cât să-i ofere impostorului timp, bani, protecție sau o armată.
În cazul cel mai spectaculos dintre toate, Falsul Dmitri I a primit chiar o coroană.
Iar Nero, mort în anul 68, a continuat să „reapară” în Imperiul Roman vreme de aproape două decenii.
Istoria nu duce lipsă de oameni care au vrut să devină altcineva. Dar aceste cazuri sunt mai stranii: sunt poveștile unor oameni care au încercat să convingă lumea că morții au înviat.
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric