războiul de independență al Turciei
Bogdan Mateciuc
Prăbușirea Imperiului Otoman la sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost un eveniment produs brusc în 1918. Destinul imperiului fusese discutat și negociat de marile puteri cu mult înainte de încheierea războiului. În timp ce soldații otomani și aliații lor germani luptau pe fronturile din Orientul Apropiat, diplomații britanici, francezi, italieni, ruși și, mai târziu, americani desenau deja harta lumii postbelice.
Pentru Imperiul Otoman, problema nu era doar pierderea unor provincii. În joc se afla însăși existența statului otoman în Anatolia și, implicit, soarta populației turcești musulmane care constituia majoritatea în centrul imperiului rămas.
În anii 1919–1922, această problemă avea să ducă la un conflict decisiv între două centre de putere: guvernul otoman de la Constantinopol, o marionetă sub presiunea și controlul Aliaților, și mișcarea națională condusă de Mustafa Kemal în Anatolia.
Războiul care a urmat este cunoscut drept Războiul de Independență al Turciei și avea să distrugă definitiv vechiul sistem imperial. Paradoxal, el nu a salvat Imperiul Otoman, ci a creat condițiile pentru apariția Republicii Turcia.
Gallipoli: momentul în care Imperiul Otoman i-a oprit pe Aliați
Pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat după 1918 trebuie să ne întoarcem la anul 1915.
Imperiul Otoman intrase în Primul Război Mondial de partea Germaniei și a Puterilor Centrale. Pentru Antantă, controlul Strâmtorilor Dardanele și Bosfor avea o importanță strategică uriașă. Dacă britanicii și francezii ar fi reușit să treacă prin Dardanele, ar fi putut amenința Constantinopolul și ar fi deschis o cale de aprovizionare către Imperiul Rus.
În aprilie 1915, forțele Antantei au declanșat operațiunea de la Gallipoli. La 25 aprilie au debarcat trupele australiene și neozeelandeze — cunoscute sub numele de ANZAC — precum și trupe britanice și franceze în alte sectoare.
Din cauza erorilor strategice și a terenului ostil, operațiunea s-a transformat într-un dezastru pentru Aliați.
Forțele otomane au rezistat, iar unul dintre comandanții care s-au remarcat în luptele de la Gallipoli a fost ofițerul otoman Mustafa Kemal. Reputația sa avea să crească enorm în urma acestei campanii.
Gallipoli a avut astfel o importanță mult mai mare decât cea strict militară. Pentru otomani, victoria împotriva britanicilor și francezilor a devenit unul dintre puținele succese ale războiului. Pentru Mustafa Kemal, ea a reprezentat momentul în care a devenit o figură militară națională.
În același timp, în lumea arabă și în Caucaz, situația imperiului se deteriora rapid. Imperiul Rus se prăbușea în urma revoluției, britanicii avansau în Mesopotamia și Palestina, iar revolta arabă sprijinită de britanici lovea pozițiile otomane.
În 1918, înfrângerea era inevitabilă.
Planuri secrete pentru împărțirea Imperiului Otoman
Planurile pentru împărțirea Imperiului Otoman au fost făcute încă din timpul războiului.
Cel mai cunoscut document este Acordul Sykes–Picot din 1916, prin care Marea Britanie și Franța își delimitau sferele de interes în fostele teritorii arabe ale Imperiului Otoman.
Problema era că promisiunile făcute în timpul războiului nu erau compatibile între ele.
Britanicii promiseseră arabilor sprijin pentru independență, discutaseră cu francezii împărțirea sferelor de influență și susținuseră în același timp Declarația Balfour privind un „cămin național” evreiesc în Palestina.
În ceea ce privește Anatolia, situația era și mai complicată.
Italia, care deja luase Insulele Dodecanez din Marea Egee de la Imperiul Otoman în 1912, intrase în război de partea Antantei în 1915, în schimbul unor promisiuni teritoriale. Franța avea propriile interese în Cilicia și Siria. Rusia țaristă era interesată de Constantinopol și Strâmtori - „a treia Romă” poftea la „a doua Romă”. Grecia urmărea o expansiune teritorială în Anatolia occidentală, pe baza proiectului numit „Marea Idee” (Megali Idea).
Prăbușirea frontului rus în 1917 a schimbat însă radical echilibrul.
După Revoluția bolșevică din octombrie 1918, noul guvern rus a publicat documente secrete ale diplomației țariste, dezvăluind inclusiv acordurile privind împărțirea Imperiului Otoman.
Astfel, otomanii aveau motive serioase să creadă că înfrângerea militară urma să fie urmată de o dezmembrare teritorială.
De ce a devenit importantă Grecia
Inițial, Grecia nu fusese aliata Antantei.
În timpul războiului, țara fusese profund divizată între regele Constantin I, favorabil neutralității și legat de lumea germană prin familie, și premierul Eleftherios Venizelos, care susținea intrarea de partea Antantei.
În cele din urmă, Grecia a intrat în război de partea Antantei în 1917.
Venizelos avea însă un proiect mult mai amplu decât simpla participare la război. El urmărea extinderea Greciei în fostele teritorii bizantine locuite de populații grecești din Anatolia occidentală.
În acest context, Smirna — astăzi Izmir — devenea extrem de importantă.
Orașul avea o comunitate greacă numeroasă și era unul dintre cele mai importante centre comerciale ale Imperiului Otoman. Pentru naționaliștii greci, regiunea făcea parte din proiectul Greciei Mari.
La Conferința de Pace de la Paris, Venizelos a prezentat revendicările Greciei cu mare abilitate diplomatică.
Marea Britanie, în special premierul David Lloyd George, era favorabilă utilizării Greciei ca instrument pentru extinderea influenței britanice în estul Mediteranei și pentru limitarea Italiei.
Însă nu toți Aliații vedeau lucrurile la fel.
Italia considera Anatolia occidentală drept o zonă în care avea propriile interese și s-a opus puternic extinderii Greciei, care pretindea deja insulele din Marea Egee. Franța avea, de asemenea, interese în Cilicia, aflată în sudul Anatoliei.
Această rivalitate între Aliați avea să devină una dintre cauzele succesului ulterior al lui Mustafa Kemal.
Armistițiul de la Mudros și începutul ocupației
La 30 octombrie 1918, Imperiul Otoman a semnat Armistițiul de la Mudros.
Din punct de vedere militar, acesta echivala practic cu capitularea.
Condițiile armistițiului permiteau Aliaților să ocupe puncte strategice și, foarte important, să intervină oriunde considerau că există o amenințare pentru securitatea lor.
Armata otomană trebuia demobilizată, iar arsenalul și infrastructura militară urmau să fie puse sub control aliat.
Pentru otomani, aceasta era o situație dramatică: statul exista încă juridic, dar capacitatea sa de a se apăra era foarte limitată.
Aliații au început să ocupe puncte strategice. Constantinopolul a fost ocupat militar, iar influența britanică asupra guvernului otoman a crescut rapid.
În acest moment a apărut o problemă esențială: cine mai reprezenta Imperiul Otoman?
În ochii Aliaților, răspunsul era simplu: guvernul sultanului de la Constantinopol.
Însă în Anatolia începea să apară un alt răspuns.
Sultanul Mehmed al VI-lea și guvernele de la Constantinopol
În 1918, după moartea lui Mehmed al V-lea, pe tron a urcat Mehmed al VI-lea Vahideddin.
Situația lui era extrem de dificilă. El nu dispunea de forța militară necesară pentru a se opune Aliaților. Constantinopolul era ocupat. Armata era dezorganizată, iar economia era distrusă de război. În plus, sultanul și cercul său politic se temeau că o confruntare directă cu Aliații ar putea duce la dispariția completă a monarhiei.
În aceste condiții, guvernele otomane de la Constantinopol au adoptat o politică de compromis.
Cel mai important dintre politicienii acestei perioade a fost Damat Ferid Pașa, care a devenit de mai multe ori Mare Vizir (premier).
Acesta era profund ostil Comitetului pentru Uniune și Progres — partidul care dominase politica otomană înainte și în timpul războiului — și era dispus să accepte condiții foarte grele pentru a salva monarhia și ceea ce mai putea fi salvat din imperiu.
Această politică avea să-l transforme într-un adversar al naționaliștilor anatolieni.
Nu înseamnă că sultanul și guvernul său doreau pur și simplu „să vândă țara”. Ei considerau că rezistența militară împotriva Marii Britanii, Franței, Italiei și Greciei era aproape imposibilă și că singura soluție realistă era negocierea unor condiții cât mai puțin catastrofale.
Mustafa Kemal avea o părere diametral opusă.
De la planul diplomatic la ocuparea Smirnei
În primăvara anului 1919, situația s-a schimbat decisiv.
La Conferința de Pace de la Paris s-a discutat soarta Smirnei.
La 14 mai 1919, Clemenceau, Wilson și Lloyd George au acceptat o propunere prin care se prevedea încetarea suveranității turce asupra unor teritorii strategice și cedarea Smirnei și a zonei sale Greciei.
A doua zi, 15 mai 1919, trupele grecești au debarcat la Smirna.
Nu a fost, prin urmare, o simplă aventură militară a guvernului grec. Debarcarea fusese autorizată de Conferința de Pace și s-a desfășurat cu sprijinul forțelor navale aliate. Documentele diplomatice americane ale epocii consemnează că ocupația a fost ordonată de Conferința de Pace și că trupele grecești au fost sprijinite de nave și detașamente britanice, franceze, italiene și americane.
Pentru populația turcă din Anatolia occidentală, evenimentul a avut un efect exploziv.
În loc ca înfrângerea din Primul Război Mondial să fie percepută doar ca o capitulare, începea să fie percepută ca începutul unei încercări de desființare a statului turc din Anatolia.
Mustafa Kemal pleacă spre Anatolia
Apare o situație paradoxală, la prima vedere.
În mai 1919, Mustafa Kemal pleacă în Anatolia în calitate de reprezentant oficial al guvernului otoman.
La 19 mai 1919 ajunge la Samsun în calitate de inspector al Armatei a 9-a. Misiunea sa era restabilirea ordinii și supravegherea situației din regiune.
Însă Mustafa Kemal înțelegea că dezarmarea armatei și ocupația aliată puteau duce la distrugerea definitivă a suveranității otomane.
În Anatolia existau deja numeroase organizații locale de rezistență. Erau grupări regionale, unele preocupate de apărarea împotriva revendicărilor armene, altele împotriva expansiunii grecești, altele împotriva ocupației italiene sau franceze.
Mustafa Kemal a făcut ceva esențial: a transformat rezistențele regionale într-o mișcare politică și militară centralizată.
Circulara de la Amasya: schimbarea centrului de autoritate
La 22 iunie 1919, Mustafa Kemal și colaboratorii săi au publicat Circulara de la Amasya.
Documentul afirma că integritatea teritorială și independența națiunii erau în pericol și că guvernul de la Constantinopol se afla sub influența și controlul Aliaților.
Era o declarație extraordinară.
Pentru prima dată, autoritatea politică începea să fie mutată, conceptual, de la guvernul imperial către reprezentanții națiunii din Anatolia.
Formula devenită celebră era că independența națiunii urma să fie apăsată prin hotărârea și voința națiunii însăși.
Pentru sultan și guvernul de la Constantinopol, aceasta reprezenta o provocare directă.
Mustafa Kemal a fost demis din funcție. La 8 iulie 1919 a demisionat și din armată.
Din acel moment, el nu mai acționa ca reprezentant al guvernului imperial. Devenea liderul unei mișcări politice distincte.
Congresul de la Erzurum
În iulie 1919, Mustafa Kemal a participat la Congresul de la Erzurum.
Congresul a avut inițial un caracter regional, dar hotărârile sale aveau să capete o importanță națională.
Principiul fundamental era că teritoriile locuite de musulmani și considerate parte inseparabilă a statului otoman la momentul armistițiului nu puteau fi cedate.
Era o respingere directă a proiectelor de împărțire a Anatoliei.
Mai mult, congresul a creat un organism reprezentativ permanent, Comitetul Reprezentativ, condus de Mustafa Kemal.
Aici începe să se producă transformarea decisivă: mișcarea lui Mustafa Kemal nu mai este doar o revoltă împotriva unei ocupații, ci începe să construiască o alternativă politică la guvernul imperial.
Congresul de la Sivas și unificarea rezistenței
În septembrie 1919 a avut loc Congresul de la Sivas.
Importanța sa a fost enormă. Organizațiile regionale de apărare a drepturilor au fost reunite într-o structură națională. Mustafa Kemal a devenit figura centrală a acestei mișcări.
Congresul a respins ideea ca Anatolia să fie transformată într-un mandat străin și a susținut integritatea teritorială și independența.
Sivas a devenit astfel unul dintre centrele politice ale noii mișcări.
Istoria oficială turcă subliniază că Sivas a fost ales tocmai datorită poziției sale în interiorul Anatoliei, relativ ferită de ocupațiile directe și capabilă să servească drept centru de coordonare.
Din punct de vedere politic, situația devenea tot mai clară. Constantinopolul negocia cu Aliații; Anatolia începea să se organizeze pentru a-i combate.
Sultanul contra lui Mustafa Kemal
În această etapă, conflictul dintre cele două centre de putere a devenit inevitabil.
Sultanul continua să fie, formal, suveranul Imperiului Otoman. Guvernul său era recunoscut internațional.
Mustafa Kemal nu avea încă aceeași legitimitate juridică. Dar avea ceva ce guvernul de la Constantinopol pierdea rapid: capacitatea de a mobiliza oamenii și armata rămasă în Anatolia.
În plus, ocupația Constantinopolului îi făcea pe mulți ofițeri otomani să considere că guvernul imperial nu mai putea reprezenta interesele țării.
La începutul anului 1920, parlamentul otoman de la Constantinopol a adoptat principiile cunoscute drept Misak-ı Millî — Pactul Național.
În linii mari, pactul confirma teritoriul pe care naționaliștii îl considerau necesar pentru existența statului turc.
Pentru Aliați, acesta a fost un semnal extrem de periculos.
În martie 1920, Constantinopolul a fost ocupat oficial, iar parlamentul otoman a fost dizolvat.
Pentru Mustafa Kemal, momentul a fost providențial. Putea afirma acum că instituțiile imperiale de la Constantinopol erau paralizate de ocupația străină.
Ankara devine noul centru
La 23 aprilie 1920 s-a deschis la Ankara Marea Adunare Națională.
Acesta este unul dintre momentele fundamentale ale istoriei Turciei moderne.
Noua adunare nu se limita să protesteze împotriva ocupației. Ea începea să exercite efectiv puterea politică.
Mustafa Kemal a fost ales președinte al Adunării.
Astfel apare o situație aproape unică în istoria contemporană: Imperiul Otoman continua să existe formal, cu un sultan și un guvern la Constantinopol, dar un alt centru politic, la Ankara, începea să exercite suveranitatea asupra Anatoliei.
Cele două guverne aveau obiective incompatibile.
Guvernul sultanului încerca să obțină o pace acceptabilă cu Aliații. Guvernul naționalist de la Ankara considera că pacea propusă însemna sfârșitul statului turc.
Tratatul de la Sèvres: planul devine realitate
În august 1920, proiectele de împărțire au fost transformate în document juridic prin Tratatul de la Sèvres.
Tratatul era extrem de dur.
Grecia primea teritorii în Tracia și primea controlul asupra administrației Smirnei și regiunii înconjurătoare. După o perioadă de cinci ani, exista posibilitatea ca regiunea să fie încorporată definitiv în Grecia printr-un mecanism confirmat de Liga Națiunilor.
În est era prevăzută crearea unui stat armean independent, cu frontiere care urmau să fie stabilite inclusiv prin arbitrajul președintelui american Woodrow Wilson.
Pentru regiunile kurde era prevăzut un proiect de autonomie, cu posibilitatea ulterioară a independenței în anumite condiții.
Franța primea Siria și o zonă importantă de influență în sud-estul Anatoliei.
Italia avea propria zonă de influență în sud și sud-vest.
Strâmtorile urmau să fie demilitarizate și plasate sub un regim internațional.
Imperiul Otoman rămânea astfel cu un teritoriu anatolian mult redus și cu o suveranitate limitată.
Pentru naționaliștii turci, Sèvres nu era o pace. Era planul juridic al dezmembrării Imperiului Otoman și al limitării statului turc la o Anatolie mutilată și controlată din exterior.
Sultanul și guvernul său au acceptat tratatul. Mustafa Kemal și Marea Adunare Națională de la Ankara l-au respins.
De aici, conflictul nu mai putea fi rezolvat prin diplomație.
De ce nu s-a aplicat Tratatul de la Sèvres
Paradoxul istoric este că Tratatul de la Sèvres a fost semnat, dar nu a fost niciodată aplicat integral.
Motivul principal a fost existența armatei naționaliste de la Ankara.
Mustafa Kemal a reușit să atragă ofițeri otomani experimentați și să reconstruiască o forță militară.
În același timp, alianța occidentală începea să se destrame.
Italia nu avea aceleași interese ca Grecia. Franța intra în conflict cu naționaliștii din Cilicia, dar începea să înțeleagă că războiul era costisitor și că Mustafa Kemal putea deveni un partener diplomatic.
Rusia bolșevică, aflată și ea în conflict cu puterile occidentale, a devenit un partener important pentru Ankara, trimițând forțelor lui Mustafa Kemal zece milioane de ruble în aur. Alături de donațiile musulmanilor din India britanică - 100.000 de lire sterline în aur - aceste sume au finanțat armata națională din Anatolia.
Mustafa Kemal a reușit astfel ceea ce guvernul sultanului nu a putut face: a exploatat rivalitățile dintre Aliați.
Războiul greco-turc
Principalul adversar militar al naționaliștilor a devenit Grecia.
Armata greacă avansase în Anatolia, beneficiind de sprijinul politic al Marii Britanii.
Pentru Grecia, războiul reprezenta posibilitatea de a transforma ocupația Smirnei într-o extindere teritorială mult mai amplă.
Pentru Mustafa Kemal, apărarea Anatoliei occidentale era indispensabilă.
În 1921 au avut loc lupte decisive, inclusiv la Sakarya.
Victoria turcă a schimbat raportul de forțe.
Mustafa Kemal a primit titlul de Gazi - Campion al Islamului.
În august 1922, armata turcă a lansat ofensiva decisivă.
Forțele grecești au fost înfrânte și s-au retras spre coasta egeeană.
La începutul lunii septembrie, turcii au recucerit Smirna.
Astfel, orașul a revenit sub control turcesc după mai bine de trei ani de ocupație grecească.
Înfrângerea dezastruoasă a trupelor grecești a însemnat sfârșitul proiectului grec din Anatolia.
Prăbușirea proiectului de la Sèvres
Înfrângerea Greciei a făcut imposibilă aplicarea tratatului.
Franța și Italia își schimbaseră deja poziția.
Marea Britanie rămânea principalul obstacol diplomatic.
În cele din urmă, s-a ajuns la Armistițiul de la Mudanya, în octombrie 1922.
Situația politică devenise acum imposibilă pentru sultan.
Existau două centre de putere care pretindeau legitimitatea statului turc.
Marea Adunare Națională de la Ankara a rezolvat problema prin abolirea Sultanatului la 1 noiembrie 1922.
La 17 noiembrie 1922, izolat politic, lipsit de putere militară și acuzat de trădare, Mehmed al VI-lea a părăsit Constantinopolul la bordul unei nave britanice și a plecat în exil. Era ultimul sultan al Imperiului Otoman.
De ce a câștigat Mustafa Kemal?
Victoria lui Mustafa Kemal nu poate fi explicată doar prin existența unui patriotism turcesc. Au fost mai mulți factori.
Primul a fost organizarea militară. Mustafa Kemal și colaboratorii săi au reușit să transforme resturile armatei otomane într-o forță coerentă.
Al doilea a fost controlul Anatoliei centrale. Constantinopolul era ocupat și vulnerabil, în timp ce Ankara se afla în interiorul țării.
Al treilea a fost rivalitatea dintre Aliați. Marea Britanie, Franța și Italia nu aveau aceleași obiective.
Al patrulea a fost sprijinul sovietic. Rusia bolșevică a furnizat aur, arme și muniții mișcării naționaliste.
Al cincilea a fost eșecul proiectului grec. Grecia își întinsese liniile de comunicație foarte mult în interiorul Anatoliei și depindea de sprijinul politic britanic.
Și, în sfârșit, exista factorul politic fundamental: pentru o parte importantă a populației musulmane din Anatolia, alternativele erau acceptarea dezmembrării țării sau rezistența armată.
Mustafa Kemal a reușit să transforme această rezistență într-un stat.
De la Imperiul Otoman la Republica Turcia
Tratatul de la Sèvres a fost înlocuit în 1923 de Tratatul de la Lausanne.
La Lausanne, marile puteri au recunoscut în cele din urmă noul stat turc în frontiere mult mai apropiate de cele pe care le revendicaseră naționaliștii.
Proiectele privind un stat armean în Anatolia și autonomia kurdă prevăzută la Sèvres nu au fost puse în aplicare.
Grecia a renunțat la pretențiile teritoriale asupra Anatoliei.
Regimul Strâmtorilor a fost renegociat.
Cel mai important, noul stat turc a fost recunoscut internațional ca stat suveran.
La 29 octombrie 1923 a fost proclamată Republica Turcia.
Mustafa Kemal a devenit primul ei președinte. În 1934 a primit oficial numele de familie Atatürk, „Tatăl turcilor”.
De ce Gallipoli și Smirna sunt legate
Între debarcarea ANZAC de la Gallipoli în 1915 și debarcarea greacă la Smirna în 1919 există o legătură istorică directă.
La Gallipoli, Imperiul Otoman a demonstrat că poate învinge marile puteri europene și că Anatolia nu poate fi cucerită cu ușurință.
La Smirna, patru ani mai târziu, Aliații au încercat să transforme victoria din Primul Război Mondial într-o nouă ordine politică în Orientul Apropiat.
Între cele două momente se află experiența militară și politică a lui Mustafa Kemal.
În 1915, el era unul dintre ofițerii armatei otomane care apărau Dardanelele.
În 1919, era omul trimis oficial de guvernul sultanului în Anatolia.
În 1920, era liderul unei adunări naționale rivale guvernului imperial.
În 1922, era comandantul armatei care distrusese proiectul grec în Anatolia.
Iar în 1923 devenea primul președinte al Republicii Turcia.
Aceasta este una dintre cele mai spectaculoase transformări politice ale secolului XX.
Concluzie: cine a distrus, de fapt, Imperiul Otoman?
Imperiul Otoman nu a fost distrus de Mustafa Kemal.
Când Mustafa Kemal a început lupta în Anatolia, Imperiul Otoman era deja înfrânt, ocupat și aproape dezmembrat.
Însă Mustafa Kemal a împiedicat ca înfrângerea Imperiului Otoman să se transforme și în dispariția statului turc din Anatolia.
Sultanul Mehmed al VI-lea a încercat să salveze monarhia prin compromis cu Aliații.
Guvernele de la Constantinopol au acceptat condiții pe care naționaliștii de la Ankara le considerau inacceptabile.
Mustafa Kemal a ales calea opusă: mobilizarea armatei, construirea unei autorități politice alternative și exploatarea rivalităților dintre marile puteri.
Grecia a devenit principalul instrument militar al proiectului aliat în Anatolia occidentală, dar tocmai succesul inițial al acestei politici a contribuit la radicalizarea rezistenței turcești.
În cele din urmă, Sèvres a rămas pe hârtie, iar Lausanne a devenit baza juridică a Turciei moderne.
Astfel, între 1915 și 1923 s-a consumat nu doar sfârșitul unui imperiu, ci nașterea unui nou tip de stat.
La Gallipoli, Mustafa Kemal apărase Imperiul Otoman.
La Ankara, el a început să construiască o Turcie care nu mai avea nevoie de Imperiul Otoman.
Iar această diferență explică, poate mai bine decât orice altceva, de ce victoria lui Mustafa Kemal a fost în același timp victoria naționalismului turc și sfârșitul definitiv al Imperiului Otoman.
Vezi și Genocidul armenilor din Imperiul Otoman
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric