Bogdan Mateciuc
Când auzim numele „Imperiul Bizantin”, ne imaginăm de obicei cupole aurite, icoane, procesiuni religioase, manuscrise și zidurile impresionante ale Constantinopolului. Dar în spatele acestei imagini solemne se ascunde una dintre cele mai spectaculoase lumi politice din istorie.
Timp de aproape unsprezece secole, împărații romani de la Constantinopol au condus un imperiu care a supraviețuit căderii Romei apusene, invaziilor germanice, perșilor, arabilor, cruciaților și, în cele din urmă, otomanilor.
Istoria împăraților bizantini nu este însă doar o succesiune de războaie și reforme. Este plină de lovituri de stat, asasinate, orbiți și mutilați pentru a fi împiedicați să mai domnească, căsătorii politice, împărătese care au exercitat o putere enormă, generali care au devenit împărați și aventurieri care au urcat de la condiții modeste până la tronul imperial.
Unii împărați au schimbat istoria Europei. Alții au dus imperiul spre dezastru. Iar câțiva au făcut ambele lucruri în timpul aceleiași domnii.
1. Constantin cel Mare – împăratul care a mutat centrul lumii romane
Domnie: 306–337
Dacă trebuie ales un singur om de la care începe povestea Bizanțului, acela este Constantin cel Mare.
Constantin nu s-a considerat fondatorul unui „Imperiu Bizantin”. El era împărat roman. Ceea ce a făcut însă a schimbat definitiv direcția Imperiului Roman.
În anul 330 a inaugurat oficial Constantinopolul, oraș construit pe locul vechiului Byzantion. Noua capitală avea să devină centrul politic, economic și religios al Imperiului Roman de Răsărit pentru mai bine de un mileniu.
Realizările lui Constantin
Cea mai importantă transformare a fost apropierea decisivă dintre puterea imperială și creștinism.
După victoria de la Podul Milvius, Constantin a favorizat creștinismul și a convocat în 325 Sinodul de la Niceea, primul mare sinod ecumenic al Bisericii.
Tot lui îi datorăm transformarea Constantinopolului într-o capitală imperială.
Lucrul bizar
Constantin a fost primul împărat roman care a sprijinit masiv creștinismul, dar nu a fost botezat decât spre sfârșitul vieții.
Botezul său târziu nu era ceva neobișnuit în epocă, deoarece unii creștini amânau botezul din cauza ideii că acesta curăță păcatele. Constantin a murit în 337, după ce fusese botezat.
Așadar, unul dintre cei mai importanți împărați ai istoriei creștine a intrat în Biserică abia la sfârșitul vieții.
2. Teodosie I – împăratul care a făcut din creștinism fundamentul religios al imperiului
Domnie: 379–395
Teodosie I ocupă un loc aparte în istoria Bizanțului deoarece a fost ultimul împărat care a condus efectiv întregul Imperiu Roman.
În 380, prin Edictul de la Tesalonic, credința niceeană a primit o poziție oficială privilegiată în imperiu. În 381, la Constantinopol, a fost convocat al doilea sinod ecumenic.
După moartea lui Teodosie, imperiul a fost împărțit între fiii săi și nu va mai fi condus niciodată în mod stabil de un singur împărat.
Realizarea
Teodosie a contribuit decisiv la transformarea creștinismului niceean în fundamentul religios al statului roman.
Scandalul
În 390, la Tesalonic, o revoltă împotriva autorității imperiale a fost urmată de un masacru.
Episcopul Ambrozie al Milanului i-a cerut împăratului să facă penitență.
Este una dintre imaginile cele mai interesante ale Antichității târzii: împăratul care conducea lumea romană putea fi obligat de un episcop să se supună unei discipline spirituale.
3. Iustinian I – împăratul care a vrut să refacă Imperiul Roman
Domnie: 527–565
Iustinian este probabil cel mai cunoscut dintre împărații bizantini.
Domnia sa reprezintă unul dintre marile momente de apogeu ale Imperiului Roman de Răsărit.
Realizările
Iustinian a încercat să recucerească fostele teritorii apusene ale Imperiului Roman.
Generalii săi, în special Belisarius și Narses, au cucerit Africa de Nord de la vandali și mari teritorii din Italia de la ostrogoți.
Dar două realizări au avut o importanță și mai mare.
Prima a fost Corpus Juris Civilis, vasta codificare a dreptului roman care a influențat profund dreptul european ulterior.
A doua a fost Hagia Sophia, construită după distrugerea bisericii precedente în timpul revoltei Nika.
Marele scandal: revolta Nika
În 532, Constantinopolul a fost cuprins de o revoltă uriașă.
Partizanii facțiunilor din Hipodrom, cunoscute sub numele de „Verzii” și „Albaștrii”, s-au unit împotriva împăratului.
Iustinian era pe punctul de a fugi.
Atunci intervine soția sa, Theodora.
Potrivit istoricului Procopius, Theodora s-a opus ideii de fugă și a preferat să rămână împărăteasă chiar cu riscul de a muri.
Iustinian a rămas.
Revolta a fost înăbușită cu o violență extraordinară, iar zeci de mii de oameni au murit.
Din ruinele revoltei avea să se ridice noua Hagia Sophia.
Lucrul exotic: împărăteasa Theodora
Theodora provenea dintr-un mediu social foarte modest și fusese actriță înainte de a deveni împărăteasă.
Ascensiunea ei până la palatul imperial este una dintre cele mai extraordinare povești sociale ale lumii bizantine.
4. Heraclius – împăratul care a salvat imperiul pentru ca apoi să piardă Orientul
Domnie: 610–641
Heraclius a preluat puterea într-un moment de criză aproape existențială.
Imperiul era atacat simultan de perși și de avari.
Perșii cuceriseră Siria, Palestina și Egiptul, iar Ierusalimul căzuse în mâinile lor.
Heraclius a reorganizat armata și a pornit personal în campanii militare îndrăznețe.
A învins Imperiul Sasanid și a recuperat teritoriile pierdute.
Ironia istoriei
Exact când Heraclius reușise să învingă marele rival persan, o nouă putere a apărut în Orient: arabii musulmani.
În câteva decenii, Bizanțul a pierdut tocmai provinciile pe care Heraclius le salvase de la perși.
Domnia sa reprezintă astfel o adevărată frontieră între lumea romană târzie și Bizanțul medieval.
În timpul lui, greaca a devenit dominantă în administrație, iar titulatura imperială s-a elenizat tot mai mult.
5. Leon III Isaurul – împăratul care a salvat Constantinopolul și a început războiul împotriva icoanelor
Domnie: 717–741
Leon III este unul dintre împărații care au schimbat literalmente istoria Europei.
În 717–718, Constantinopolul a fost asediat de o mare armată arabă.
Bizantinii au rezistat folosind zidurile capitalei, flota și celebrul foc grecesc.
Asediul a eșuat.
Dacă Constantinopolul ar fi căzut atunci, echilibrul politic și religios al Europei ar fi putut fi radical diferit.
Marele scandal religios: iconoclasmul
Leon III a inițiat politica imperială de combatere a venerării icoanelor.
A urmat ceea ce istoria numește criza iconoclastă.
Problema nu era una secundară. Se discuta dacă reprezentarea lui Hristos, a Maicii Domnului și a sfinților putea fi acceptată în cult.
Conflictul a devenit atât de violent încât au fost distruse icoane și moaște, iar călugării care apărau icoanele au fost persecutați.
Este un exemplu perfect al modului în care, în Bizanț, împăratul nu era doar conducător politic. El se considera și protector al ordinii religioase a imperiului.
6. Vasile I Macedoneanul – aventurierul care a ajuns împărat
Domnie: 867–886
Vasile I are una dintre cele mai bizare ascensiuni din istoria imperială.
Provenea dintr-un mediu modest și a ajuns la Constantinopol. Acolo a intrat în cercurile împăratului Mihail III. Vasile a devenit favoritul acestuia, apoi co-împărat.
În 866, Vasile a participat la eliminarea lui Bardas, unchiul și principalul rival al lui Mihail.
În anul următor, Vasile a preluat puterea după uciderea lui Mihail III.
Astfel, un om provenit dintr-un mediu modest a ajuns la vârful celui mai vechi imperiu roman încă existent.
Realizarea
A fondat dinastia macedoneană, care avea să producă mai mulți dintre cei mai puternici împărați bizantini.
Lucrul bizar
Povestea sa arată cât de puțin semăna succesiunea bizantină cu imaginea modernă a unei monarhii ereditare stabile.
În Bizanț, tronul putea fi câștigat prin alianță, căsătorie, armată, intrigă, revoltă sau crimă.
Uneori, toate în aceeași săptămână.
7. Vasile II Bulgaroctonul – „Ucigașul de bulgari”
Domnie: 976–1025
Vasile II este considerat unul dintre cei mai mari împărați militari ai Bizanțului.
A domnit aproape jumătate de secol.
A luptat împotriva bulgarilor timp de decenii și, în 1018, a reușit să distrugă Primul Imperiu Bulgar ca putere independentă.
De aici vine supranumele său: Bulgaroctonul – „Ucigașul de bulgari”.
Episodul macabru de la Kleidion
După bătălia de la Kleidion, din 1014, tradiția istorică relatează că aproximativ 15.000 de prizonieri bulgari au fost orbiți.
Câte unul din fiecare grup de o sută ar fi fost lăsat cu un singur ochi pentru a-i putea conduce pe ceilalți înapoi.
Povestea este celebră, deși numărul exact și amploarea episodului trebuie privite critic, deoarece sursele medievale pot exagera atrocitățile.
Indiferent de exagerările surselor, cruzimea asociată lui Vasile II a devenit parte din memoria istorică a Balcanilor.
Paradoxul
Vasile a fost nemilos în război, dar după cucerirea Bulgariei a adoptat o politică relativ pragmatică față de populația învinsă.
A permis menținerea unor structuri locale și a lăsat Bisericii Bulgare o formă de autonomie.
8. Alexios I Comnenul – împăratul care i-a chemat pe cruciați
Domnie: 1081–1118
Alexios I a preluat puterea într-o perioadă în care Bizanțul era amenințat din mai multe direcții.
Turcii selgiucizi avansau în Asia Mică, normanzii atacau dinspre Italia, iar resursele imperiului erau limitate.
Alexios a reușit să stabilizeze statul.
Dar cea mai importantă consecință a politicii sale a fost legată de Prima Cruciadă.
Alexios a solicitat ajutor militar din Apus. Ajutorul a venit într-o formă mult mai mare decât anticipase. Cruciații au traversat teritoriile bizantine și au ajuns până la Ierusalim.
Problema
Bizantinii îi vedeau pe cruciați ca pe niște aliați utili, dar greu de controlat.
Cruciații îi considerau pe bizantini prea preocupați de politică și insuficient de dedicați idealului cruciadei.
Această neîncredere avea să contribuie, peste un secol, la tragedia din 1204.
Lucrul extraordinar: Anna Comnena
Fiica lui Alexios, Anna Comnena, a fost una dintre cele mai educate femei ale Evului Mediu.
Ea a scris Alexiada, una dintre cele mai importante surse pentru domnia tatălui său și pentru întâlnirea dintre Bizanț și cruciați.
9. Manuel I Comnenul – împăratul bizantin fascinat de Apus
Domnie: 1143–1180
Manuel I a fost unul dintre ultimii împărați care au încercat să transforme Bizanțul într-o mare putere europeană.
Era implicat în politica apuseană, în relațiile cu cruciații, normanzii și statele europene.
La Constantinopol se întâlneau diplomați și negustori din întreaga Mediterană.
Lucrul exotic
Manuel a fost fascinat de cultura aristocratică apuseană.
A participat la turniruri și a adoptat unele obiceiuri cavalerești apusene.
Pentru un împărat roman din Constantinopol, aceasta era o combinație interesantă: tradiție romană, teologie greacă și gusturi cavalerești apusene.
Dar după moartea sa, imperiul a intrat într-o perioadă de instabilitate.
10. Alexios III Angelos – împăratul care și-a orbit fratele și a fugit din capitală
Domnie: 1195–1203
Aici începe una dintre cele mai dramatice povești din istoria Bizanțului.
Alexios III a ajuns la putere prin răsturnarea fratelui său, Isaac II. Isaac a fost capturat și orbit. Alexios a devenit împărat.
Problema era că imperiul se afla deja într-o situație financiară și militară foarte dificilă.
Pentru a-și consolida poziția, Alexios a cheltuit enorm și a slăbit capacitatea militară a statului.
Și apoi a venit Cruciada a IV-a
În 1203, cruciații au ajuns la Constantinopol.
Alexios III a fugit din capitală, luând cu el o mare parte din tezaur și obiecte de valoare. Constantinopolul a fost lăsat în haos.
Rezultatul
În 1204, cruciații au cucerit și jefuit orașul. Nu musulmanii. Nu persanii. Nu barbarii. Creștinii apuseni.
Cucerirea din 1204 a reprezentat una dintre cele mai mari catastrofe din istoria bizantină. Constantinopolul a fost devastat, iar Imperiul Bizantin a fost fragmentat.
11. Mihail VIII Paleologul – omul care a recucerit Constantinopolul
Domnie: 1259–1282
Mihail VIII a reușit ceea ce părea aproape imposibil.
În 1261, forțele bizantine au recucerit Constantinopolul. Imperiul Latin a dispărut, iar împăratul bizantin s-a întors în capitala tradițională. Dar imperiul nu mai era cel de odinioară.
Scandalul religios
Pentru a evita o nouă cruciadă apuseană și pentru a obține ajutor militar împotriva dușmanilor, Mihail a acceptat apropierea de Roma și unirea religioasă de la Lyon din 1274.
Decizia a provocat o opoziție uriașă în lumea bizantină.
Aici apare una dintre marile dileme ale împăraților bizantini: Ce faci atunci când supraviețuirea imperiului pare să depindă de o concesie religioasă pe care poporul tău o consideră inacceptabilă?
12. Andronic II Paleologul – imperiul care se micșora, în timp ce cultura înflorea
Domnie: 1282–1328
Domnia lui Andronic II este importantă pentru înțelegerea declinului Bizanțului.
Teritoriile asiatice au fost pierdute treptat în fața turcilor. Armata și flota au fost diminuate. Republicile maritime italiene au dobândit o influență economică enormă. Bizanțul devenea din ce în ce mai dependent de Veneția și Genova.
Paradoxul
În timp ce imperiul se micșora, cultura bizantină cunoștea o adevărată renaștere.
Arta, literatura, teologia și studiul Antichității au înflorit.
Este unul dintre marile paradoxuri ale istoriei: un stat poate fi în declin politic și, în același timp, în plină dezvoltare culturală.
13. Ioan V Paleologul – împăratul care a mers la Roma pentru a salva Constantinopolul
Domnie: 1341–1391
În timpul lui Ioan V, Bizanțul devenise o umbră a imperiului lui Iustinian sau Vasile II. Imperiul era prins între otomani, sârbi, genovezi și venețieni și era devastat de războaie civile.
În încercarea de a obține ajutor apusean, Ioan V a acceptat chiar apropierea religioasă de Roma. În 1369, el a mers personal la Roma și a făcut o profesiune de credință catolică.
Dar ajutorul militar apusean nu a venit în măsura necesară. Bizanțul continua să piardă teren.
Ironia
Împăratul roman al Constantinopolului ajunsese să călătorească în Apus pentru a cere ajutor împotriva unei puteri care se apropia tot mai mult de capitala sa.
Imperiul care odinioară dăduse împărați și legi întregii lumi mediteraneene ajunsese să negocieze pentru propria supraviețuire.
14. Constantin XI Paleologul – ultimul împărat roman
Domnie: 1449–1453
Constantin XI a fost ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit.
Când a urcat pe tron, „imperiul” era redus aproape la Constantinopol și câteva teritorii.
În fața lui se afla un adversar formidabil: sultanul otoman Mehmed II, în vârstă de numai 21 de ani.
Mehmed dispunea de o armată enormă și de artilerie capabilă să lovească zidurile Constantinopolului.
Constantin XI a refuzat să abandoneze orașul.
La 29 mai 1453, după săptămâni de asediu, Constantinopolul a căzut.
Ultimul împărat
Moartea lui Constantin XI este înconjurată de legendă.
Tradiția spune că, atunci când a devenit evident că orașul era pierdut, împăratul și-a îndepărtat însemnele imperiale și a intrat în luptă alături de soldații săi.
Detaliile exacte sunt dificil de stabilit, deoarece relatările despre ultimele sale clipe au fost ulterior înfrumusețate. Dar simbolul a rămas. Ultimul împărat roman a murit în apărarea Constantinopolului.
Bizanțul: un imperiu în care împăratul putea fi și sfânt, și criminal
Privind această galerie de împărați bizantini, apare ceva foarte interesant.
Bizanțul nu a fost nici paradisul creștin idealizat de unele imagini moderne, dar nici caricatura unui imperiu decadent plin de intrigi.
A fost un stat extraordinar de complex.
Împărații puteau construi biserici și ordona execuții. Puteau convoca sinoade și își puteau orbi rivalii. Puteau apăra Ortodoxia și, câteva generații mai târziu, putea încerca să negocieze unirea cu Roma. Puteau fi mari strategi și, în același timp, victime ale propriilor conspirații.
Într-o perioadă în care religia, politica și societatea erau aproape inseparabile, tronul imperial era considerat instrumentul providențial prin care Dumnezeu putea conduce lumea creștină. Tocmai de aceea, conflictul pentru tron devenea atât de violent.
Cele mai bizare practici ale politicii bizantine
Dacă există ceva care îi surprinde pe cititorii moderni în istoria Bizanțului, acestea sunt practicile politice.
Orbirea rivalilor
Bizantinii considerau că un om mutilat era mai puțin potrivit pentru tron.
De aceea, orbirea era folosită uneori pentru a elimina pretendenții fără a-i ucide.
Practică paradoxală: mai umană decât execuția, dar în același timp terifiantă.
Au existat împărați și pretendenți mutilați, orbiți, castrați sau desfigurați.
Castrarea
Eunucii ocupau poziții importante la curtea imperială.
Pentru că nu puteau fonda dinastii proprii, puteau fi considerați mai puțin periculoși ca rivali politici.
Unii au ajuns extrem de puternici.
Loviturile de palat
Succesiunea imperială nu era întotdeauna ereditară.
Un împărat putea fi răsturnat de:
Uneori, schimbarea de împărat era violentă și rapidă.
Împăratul și teologia
În Bizanț, împăratul nu era un simplu monarh.
El se considera protectorul ordinii creștine a imperiului.
De aceea, împărații s-au implicat direct în controverse teologice.
Conflictul iconoclast este exemplul cel mai spectaculos.
Cinci împărați care au schimbat lumea
Dacă ar fi să reducem această istorie enormă la cinci nume, alegerea ar putea fi:
Constantin cel Mare – pentru fondarea Constantinopolului și transformarea raportului dintre Imperiul Roman și creștinism.
Iustinian I – pentru dreptul roman, Hagia Sophia și încercarea de a restaura Imperiul Roman.
Heraclius – pentru transformarea decisivă a imperiului în Bizanțul medieval.
Vasile II – pentru apogeul militar al Bizanțului medieval.
Constantin XI – pentru că a fost ultimul împărat și simbolul sfârșitului unei lumi care supraviețuise mai mult de un mileniu.
De la Constantin la Constantin
Există o ironie extraordinară în istoria Imperiului Bizantin.
În 330, Constantin cel Mare inaugura Constantinopolul ca nouă capitală imperială.
În 1453, Constantin XI murea apărând aceeași capitală.
Între cei doi Constantini au trecut mai bine de 1.100 de ani.
În acest timp au dispărut:
Constantinopolul a rămas. Până când nu a mai putut rămâne.
De aceea, istoria împăraților bizantini nu este doar istoria unei dinastii sau a unui stat medieval. Este povestea unei civilizații care a considerat că Imperiul Roman nu murise.
Pentru bizantini, ei nu erau „bizantini”. Erau romani.
Și poate tocmai aceasta este cea mai uimitoare caracteristică a lor: timp de aproape un mileniu după căderea Romei apusene, un imperiu cu capitala la Constantinopol a continuat să vorbească despre sine ca despre Imperiul Roman.
Iar ultimul său împărat a murit, în mai 1453, apărând ceea ce considera a fi ultima mare cetate a Romei.
Vezi și Biserica în timpul lui Constantin cel Mare | Sinoadele ecumenice ale Bisericii | Treptele Bizanțului | Asaltul Constantinopolului
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric