exterminarea armenilor
Bogdan Mateciuc
Genocidul armenilor din Imperiul Otoman este unul dintre cele mai tragice episoade ale istoriei secolului al XX-lea și, totodată, unul dintre cele mai controversate subiecte ale memoriei istorice contemporane. Între 1915 și 1916, sute de mii de armeni creștini au fost uciși prin masacre, execuții, deportări, foamete, boli, epuizare și condiții create deliberat pentru a face supraviețuirea aproape imposibilă. Estimările privind numărul victimelor variază, dar o estimare frecvent utilizată în cercetarea istorică internațională situează numărul morților între aproximativ 664.000 și 1,2 milioane.
În Armenia și în diaspora armeană, evenimentele sunt cunoscute sub numele de Medz Yeghern, „Marele Rău”, sau pur și simplu Genocidul Armean. În lumea academică, termenul „genocid” este astăzi folosit pe scară largă pentru descrierea evenimentelor din 1915–1916.
Însă pentru a înțelege cum s-a putut ajunge aici trebuie să privim mai larg: la structura Imperiului Otoman, la problema minorităților creștine, la naționalismul turc, la războaiele care au distrus vechea ordine imperială, la ascensiunea Junilor Turci și, în cele din urmă, la Primul Război Mondial.
Armenii în Imperiul Otoman
Armenii reprezentau una dintre cele mai vechi populații creștine din Orient. Comunitățile armene existau în Anatolia cu mult înainte de apariția Imperiului Otoman, iar creștinismul devenise religia oficială a Armeniei încă din Antichitate.
Odată cu extinderea otomană, cea mai mare parte a armenilor din Anatolia a ajuns sub autoritatea sultanilor. Imperiul era însă foarte diferit de un stat național modern. Turci, arabi, kurzi, armeni, greci, asirieni, evrei și numeroase alte comunități trăiau în cadrul aceleiași construcții imperiale.
Sistemul otoman acorda comunităților religioase un anumit grad de autonomie. Armenii ortodocși apostolici, dar și alte comunități creștine, aveau propriile instituții religioase, școli și structuri comunitare.
Această ordine avea însă o limită fundamentală: musulmanii ocupau poziția dominantă în societate, iar creștinii erau supuși unor discriminări juridice, fiscale și sociale.
În secolul al XIX-lea, problema a devenit din ce în ce mai complicată.
Imperiul Otoman începea să piardă teritorii, iar în Balcani apăreau state naționale creștine independente. Grecia, Serbia, România, Bulgaria și alte popoare își câștigaseră sau își consolidau independența.
În același timp, puterile europene interveniseră tot mai mult în ceea ce numeau „problema orientală”.
Armenii au început să ceară reforme, securitate și drepturi politice apropiate de cele ale musulmanilor. În regiunile din estul Anatoliei, unde trăiau numeroși armeni, conflictele cu autoritățile, cu proprietarii musulmani și cu unele triburi kurde au devenit tot mai frecvente.
Pentru conducerea otomană, problema armeană nu mai era doar o problemă internă. Ea devenise și una geopolitică.
Rusia, Franța și Marea Britanie erau interesate de soarta creștinilor din Imperiul Otoman, iar armenii puteau deveni, în ochii autorităților otomane, o posibilă „coloană a cincea” a Rusiei.
Primele mari masacre: înainte de 1915
Genocidul din 1915 nu a apărut din senin.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea avuseseră deja loc masacre de mari proporții.
În timpul domniei sultanului Abdülhamid al II-lea, între 1894 și 1896, au avut loc masacre împotriva armenilor în mai multe regiuni ale imperiului. Numărul victimelor este disputat, dar a fost de ordinul sutelor de mii.
Aceste crime au creat un precedent extrem de important: ideea că problema unei populații creștine numeroase putea fi „rezolvată” prin violență în masă.
Un alt episod major a fost masacrul de la Adana din 1909, în timpul căruia au fost uciși peste 20.000 de armeni.
Aici trebuie făcută însă o distincție.
Nu toate violențele împotriva armenilor din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX pot fi puse automat sub aceeași etichetă cu exterminarea din 1915. Contextul, actorii și mecanismele au fost diferite.
Însă ele au contribuit la crearea unui climat în care violența împotriva armenilor putea fi justificată sau tolerată.
Junii Turci și transformarea naționalismului otoman
La începutul secolului XX, Imperiul Otoman traversa o criză existențială.
În 1908, Comitetul pentru Uniune și Progres, cunoscut sub numele de Junii Turci, a revenit la putere și a restaurat constituția.
Inițial, noua ideologie nu era neapărat una de exterminare a minorităților. Dimpotrivă, Junii Turci vorbeau despre modernizare, constituționalism și integrarea tuturor cetățenilor imperiului.
Însă realitatea politică s-a schimbat rapid.
Pierderile teritoriale, războaiele din Balcani și teama de dezintegrare au alimentat un naționalism tot mai radical.
În locul vechiului ideal imperial, în care musulmani și creștini puteau exista în aceeași structură politică, o parte a conducerii CUP a început să imagineze un stat dominat demografic și politic de musulmani turci.
Armenii reprezentau o problemă pentru acest proiect.
Ei erau concentrați în anumite regiuni din estul Anatoliei, aveau instituții proprii, legături internaționale și o identitate națională din ce în ce mai puternică.
După 1913, conducerea CUP a dobândit un control mult mai mare asupra statului otoman și s-a orientat tot mai mult spre o politică naționalistă.
Primul Război Mondial: momentul decisiv
În noiembrie 1914, Imperiul Otoman a intrat în Primul Război Mondial de partea Germaniei și Austro-Ungariei.
La est, armata otomană se confrunta cu Rusia.
Pentru autoritățile otomane, comunitățile armene din Anatolia deveniseră astfel suspecte.
Existau într-adevăr grupări armene care colaborau cu Rusia sau care susțineau proiecte naționaliste armene. Existau și formațiuni armene care au luptat împotriva otomanilor.
Aceste realități au fost ulterior folosite de autorități pentru a prezenta întreaga populație armeană drept potențial inamic.
Problema esențială este însă că măsurile luate nu s-au limitat la combatanți sau la persoane suspectate individual de trădare.
Au fost vizate comunități întregi.
În aprilie 1915 începe faza decisivă.
24 aprilie 1915 – începutul genocidului
În noaptea de 24 aprilie 1915, autoritățile otomane au arestat la Constantinopol sute de intelectuali, politicieni, clerici, jurnaliști și alte personalități armene.
Mulți dintre ei au fost deportați și uciși.
Data de 24 aprilie a devenit astfel, în memoria armenilor, începutul genocidului.
Deportarea elitei avea o logică politică evidentă: o comunitate este mult mai ușor de distrus atunci când îi sunt eliminate conducerea intelectuală, clerul, politicienii și oamenii capabili să organizeze rezistența.
După arestarea elitelor au urmat măsuri împotriva populației generale.
Deportarea armenilor
În mai 1915, guvernul otoman a început să extindă deportările.
Oficial, autoritățile justificau operațiunea prin necesități militare.
Armenii din zonele apropiate frontului urmau să fie mutați spre regiunile sudice ale imperiului, departe de armata rusă și de liniile de aprovizionare.
Problema este că deportările nu au rămas limitate la zona frontului.
Au fost extinse treptat asupra unor regiuni aflate la mare distanță de lupte.
Familii întregi au fost scoase din case.
Bărbații au fost adesea separați de femei și copii. Mulți dintre bărbații apți de muncă sau de luptă au fost executați.
Femeile, copiii și bătrânii au fost transformați în coloane de deportați.
Destinația era reprezentată de regiuni din Siria otomană, inclusiv zona deșertică din jurul Deir ez-Zor.
În practică, deportarea a devenit un mecanism de exterminare.
Cum survenea moartea
Genocidul armenilor nu a fost o singură operațiune de tipul unei execuții colective într-un singur loc.
A fost un proces.
Unii oameni au fost împușcați. Alții au fost uciși cu arme albe. Alții au murit în timpul marșurilor. Femeile și copiii erau expuși foamei, setei, bolilor și atacurilor. Coloanele de deportați erau atacate de grupări înarmate, criminali, bande locale sau membri ai unor structuri auxiliare.
Au avut loc jafuri, violuri, răpiri și răpiri de copii.
Numeroși deportați au murit prin înfometare, deshidratare, expunere la temperaturi extreme și boli, iar alții au fost uciși direct în timpul marșurilor.
Această diferență este importantă.
Când vorbim despre victimele genocidului armean nu trebuie să ne imaginăm doar oamenii executați cu arma.
În numărul morților intră și oamenii cărora li s-a luat în mod deliberat posibilitatea de a supraviețui.
A existat un plan centralizat?
Aceasta este una dintre principalele probleme disputate de istoriografia turcă și cea internațională.
Guvernul turc susține că nu a existat un plan de exterminare și că deportările au fost o măsură militară într-o perioadă de război și dezintegrare imperială.
Poziția oficială a Turciei afirmă că armenii au fost relocați din zonele de război, iar moartea unui număr foarte mare de oameni a fost rezultatul războiului, foametei, epidemiilor, banditismului și prăbușirii administrației.
Poziția predominantă a cercetării istorice internaționale este însă că documentele disponibile indică mult mai mult decât o simplă evacuare militară.
Cercetarea istorică indică existența unor ordine și reglementări privind deportările, monitorizarea populației deportate, proprietățile abandonate și densitatea maximă a așezărilor armene.
În centrul mecanismului s-au aflat lideri ai CUP precum Talât Pașa, ministrul de Interne, Ismail Enver Pașa, ministrul de Război, și Ahmed Cemal Pașa, una dintre principalele figuri ale conducerii Junilor Turci.
Existența unei conduceri centrale nu înseamnă că fiecare crimă a fost executată direct de un funcționar de la Constantinopol.
Genocidul a funcționat prin combinația dintre ordine centrale, administrații locale, structuri militare și de securitate, grupări auxiliare și participanți locali.
O populație redusă prin deportare și moarte
Unul dintre cele mai puternice argumente împotriva interpretării deportării ca simplă „relocare” este rezultatul ei.
Dacă scopul ar fi fost mutarea temporară a populației, ar fi trebuit să existe o politică coerentă de protejare a deportaților.
În realitate, coloane întregi au fost trimise pe distanțe uriașe fără suficiente alimente, apă, medicamente sau protecție.
Cei care ajungeau în taberele din sud erau deja grav decimați.
În unele cazuri, populația armeană a fost supusă unor noi deplasări, ceea ce creștea mortalitatea.
Documentele analizate de cercetători indică inclusiv limite artificiale impuse numărului de armeni care puteau locui într-o anumită regiune.
Nu era vorba doar despre mutarea unei populații. Era vorba despre transformarea demografiei Anatoliei.
Confiscarea proprietăților
Genocidul a avut și o dimensiune economică.
Casele, terenurile, magazinele și alte bunuri aparținând armenilor au fost confiscate.
O comunitate nu este eliminată numai prin uciderea oamenilor. Poate fi eliminată și prin dispariția proprietăților, instituțiilor, școlilor, bisericilor și urmelor sale culturale.
De aceea, genocidul armean trebuie privit și ca un proces de dezarmare demografică, economică și culturală a populației armene din Anatolia.
Copiii și femeile
Un aspect mai puțin cunoscut al genocidului este soarta copiilor.
Mii de copii armeni au fost separați de familiile lor. Unii au fost luați de familii musulmane, alții au fost transferați în instituții sau au fost convertiți la islam.
În acest fel, dispariția unei populații putea continua chiar și atunci când unii dintre membrii ei biologici supraviețuiau.
Femeile au fost, la rândul lor, victime ale violențelor sexuale, răpirilor și căsătoriilor forțate.
Prin urmare, genocidul nu trebuie înțeles doar ca o statistică a morților.
A fost distrusă o societate. Au fost despărțite familii. Au fost distruse comunități. Au fost golite sate și orașe. Au dispărut școli, mănăstiri, biserici și cimitire. A fost ruptă continuitatea istorică a armenilor în cea mai mare parte a Anatoliei.
Câți armeni au fost uciși?
Numărul exact al victimelor nu poate fi stabilit cu certitudine absolută.
Înainte de genocid, în Imperiul Otoman trăiau aproximativ 1,5 milioane de armeni.
Estimările privind numărul celor care au murit între 1915 și 1916 variază. O estimare utilizată de Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite indică un interval de aproximativ 664.000 până la 1,2 milioane de victime.
Surse armene și unele surse politice folosesc frecvent cifra de 1,5 milioane.
Important este să nu transformăm diferența dintre estimări într-o controversă artificială.
Faptul istoric fundamental nu depinde de alegerea dintre 800.000, 1 milion, 1,2 milioane sau 1,5 milioane.
A murit o proporție uriașă a populației armene otomane.
Iar distrugerea comunității armene din Anatolia a fost una dintre cele mai mari catastrofe demografice ale începutului secolului XX.
Operațiunea Nemesis
Prăbușirea Imperiului Otoman nu a însemnat că principalii responsabili pentru deportările și masacrele armenilor au fost imediat aduși în fața justiției.
În noiembrie 1918, după înfrângerea Imperiului Otoman, principalii lideri ai Comitetului pentru Uniune și Progres au fugit din țară. Printre ei, Talât Pașa, Enver Pașa și Cemal Pașa, cei trei oameni care ajunseseră să reprezinte nucleul puterii politice și militare a regimului Junilor Turci.
Această fugă a avut o consecință importantă.
În timp ce sute de mii de armeni dispăruseră, iar supraviețuitorii încercau să își reconstruiască viața, principalii oameni considerați responsabili pentru catastrofă se aflau în afara Imperiului Otoman.
Guvernul otoman de după război a inițiat procese împotriva liderilor CUP. Tribunalele militare otomane au pronunțat condamnări, inclusiv condamnări la moarte în lipsă pentru Talât, Enver și Cemal și pentru alți membri ai conducerii.
Însă sentințele nu au putut fi executate. Vinovații fugiseră deja.
Pentru o parte a mișcării naționaliste armene a devenit evident că sistemul internațional nu va reuși să îi pedepsească pe principalii responsabili pentru genocid.
În aceste condiții, Federația Revoluționară Armeană, cunoscută drept Dashnaktsutyun, a organizat în secret o operațiune pentru identificarea și uciderea unor persoane considerate responsabile de genocid.
Operațiunea a primit numele Nemesis, după zeița greacă asociată cu răzbunarea.
Decizia a fost luată în cadrul structurilor clandestine ale Federației Revoluționare Armene, iar printre oamenii care au jucat roluri importante în organizarea ei s-au aflat Armen Garo, Shahan Natalie și Aaron Sachaklian.
Nu era vorba despre o armată sau despre o organizație de război convențională. Era o rețea clandestină de oameni care urmăreau persoane identificate drept responsabile pentru masacre.
În această perspectivă, Nemesis era prezentată de organizatori drept o formă de justiție executată de victime, nu ca o simplă serie de crime.
Din perspectiva dreptului modern însă, lucrurile sunt mai complicate. Asasinarea deliberată a unei persoane fără proces nu este justiție juridică. Este o formă de răzbunare sau justiție vigilentă. Această distincție trebuie păstrată chiar și atunci când ținta a fost implicată în crime în masă.
Ce s-a întâmplat cu organizatorii genocidului?
Talât Pașa – ministru de Interne și Mare Vizir
Mehmed Talât Pașa (1874–1921) a fost una dintre figurile centrale ale regimului Junilor Turci.
A ocupat funcția de ministru de Interne în perioada decisivă a deportărilor și a devenit ulterior Mare Vizir, adică premier al guvernului otoman.
Din această poziție, Talât a fost implicat direct în organizarea deportărilor armenilor.
După înfrângerea Imperiului Otoman, a fugit în Germania.
În 1919, tribunalul militar otoman l-a condamnat la moarte în lipsă.
Talât a trăit la Berlin sub o identitate relativ discretă, dar nu a dispărut complet din viața politică. Potrivit unor cercetări istorice, el spera ca într-o zi să poată reveni în politica turcă.
Pentru armenii supraviețuitori, însă, Talât era simbolul principal al distrugerii comunității lor.
La 15 martie 1921, Talât a fost împușcat la Berlin, de un tânăr armean numit Soghomon Tehlirian.
Tehlirian a fost arestat imediat.
Procesul de la Berlin din iunie 1921 nu a fost un proces al genocidului armean. Oficial, inculpatul era Tehlirian, acuzat de uciderea lui Talât Pașa.
Însă în sala de judecată s-a întâmplat ceva extraordinar.
Avocații apărării au reușit să aducă în fața juraților mărturii și informații despre masacrele armenilor. Tehlirian a povestit despre distrugerea familiei sale și despre experiențele sale din timpul genocidului. Apărarea a încercat să demonstreze că acțiunea sa nu putea fi înțeleasă separat de trauma provocată de exterminarea armenilor.
După un proces foarte scurt, juriul german l-a declarat pe Tehlirian nevinovat.
Achitarea sa nu a constituit o hotărâre juridică prin care Talât Pașa era declarat vinovat de genocid. Însă simbolic, procesul a fost perceput ca un moment în care tragedia armenilor a intrat în centrul atenției publice europene.
Enver Pașa – omul războiului
Ismail Enver Pașa (1881–1922) era diferit de Talât.
Dacă Talât era în primul rând politicianul și administratorul, Enver era omul armatei.
A devenit ministru de Război și una dintre figurile dominante ale Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial.
Numele lui este legat și de una dintre cele mai mari catastrofe militare otomane ale războiului: campania de la Sarıkamış, împotriva rușilor, din iarna 1914–1915.
Armata otomană a suferit pierderi uriașe din cauza luptelor, frigului, bolilor și condițiilor logistice.
După război, Enver a fugit din Imperiul Otoman.
Spre deosebire de Talât, nu s-a mulțumit cu exilul. A încercat să își construiască o nouă carieră politică și militară în lumea musulmană și turcică, ajungând în Asia Centrală.
În 1922, Enver a intrat în conflict cu forțele bolșevice din regiune.
La 4 august 1922, în actualul Tadjikistan, a fost ucis în luptă împotriva trupelor sovietice.
Astfel, Enver nu a fost asasinat în cadrul operațiunii împotriva liderilor otomani organizată de armenii din diaspora, ci a murit pe câmpul de luptă.
Totuși, numele său se afla printre cele ale liderilor otomani condamnați în lipsă și considerați de armeni responsabili pentru genocid.
Cemal Pașa – guvernatorul Siriei
Ahmed Cemal Pașa (1872–1922) a fost al treilea mare personaj al triumviratului Junilor Turci.
A fost ministru al Marinei și a ocupat poziții importante în administrația otomană.
În timpul războiului, Cemal a fost numit comandant și guvernator al unor teritorii din Siria.
Poziția sa este deosebit de interesantă deoarece Siria a devenit una dintre principalele regiuni în care au fost deportați armenii.
Deșerturile și zonele din jurul Deir ez-Zor au devenit sinonime cu moartea pentru sute de mii de deportați.
Responsabilitatea personală a lui Cemal și natura exactă a rolului său în genocid au fost și sunt discutate mai nuanțat decât cazul lui Talât. Cemal însuși a încercat ulterior, prin memorii și declarații, să se distanțeze de responsabilitatea pentru exterminarea armenilor.
Tribunalele otomane de după război l-au condamnat însă în lipsă.
Cemal a plecat în exil și a ajuns, asemenea lui Enver, în Asia Centrală.
La 25 iulie 1922, la Tbilisi, Georgia, Cemal Pașa a fost asasinat de militanți armeni.
Moartea sa avea să fie una dintre principalele acțiuni asociate cu Operațiunea Nemesis.
Alte victime ale Operațiunii Nemesis
Operațiunea Nemesis nu s-a limitat la Talât și Cemal.
Au fost urmăriți mai mulți oficiali otomani și alte persoane considerate responsabile de crime împotriva armenilor.
Printre victime s-au numărat Said Halim Pașa, fost mare vizir, asasinat la Roma în decembrie 1921, precum și Behaeddin Șakir, unul dintre membrii importanți ai CUP, și Cemal Azmi, fost guvernator otoman, ambii asasinați la Berlin în aprilie 1922.
Astfel, între 1920 și 1922, operațiunea clandestină a dus la uciderea mai multor persoane asociate cu genocidul armean și, în unele cazuri, cu alte masacre împotriva armenilor.
Operațiunea a inclus și ținte azere asociate masacrării armenilor din Baku în 1918. Azerii sunt un popor turcic, înrudit etnic și lingvistic cu turcii din Turcia. Nemesis trebuie înțeleasă într-un context mai larg de răzbunare națională armeană, nu exclusiv ca o operațiune împotriva celor trei lideri otomani.
O ironie a istoriei: Talât, de la criminal de război la erou național
Soarta postumă a lui Talât este deosebit de interesantă.
După moartea sa, memoria lui a fost reinterpretată în Turcia.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, într-un context în care Turcia se afla într-o relație diplomatică prudentă cu Germania nazistă, rămășițele lui Talât au fost aduse de la Berlin la Istanbul în 1943.
A fost reînhumat cu onoruri într-un monument funerar dedicat eroilor naționali.
Gestul a avut o puternică încărcătură simbolică. Același om care fusese condamnat în lipsă de un tribunal otoman și care fusese asasinat la Berlin ca responsabil pentru deportarea armenilor putea fi comemorat ulterior în Turcia ca figură importantă a luptei naționale.
Aici se vede cât de diferită poate fi memoria istorică a aceleiași persoane.
Pentru o comunitate, criminal. Pentru alta, erou.
Istoria nu poate rezolva singură această contradicție, dar poate explica de unde provine.
De la Imperiul Otoman la Republica Turcia
După fuga liderilor CUP și înfrângerea Imperiului Otoman, în Anatolia a început o nouă luptă politică și militară.
Aceasta avea să fie dominată de Mustafa Kemal, viitorul Atatürk.
Este esențial să nu confundăm însă perioadele.
Genocidul armenilor a avut loc în principal în 1915–1916, în timpul Imperiului Otoman și sub conducerea Junilor Turci.
Republica Turcia a fost proclamată abia în 1923.
Mustafa Kemal nu a fost conducătorul Imperiului Otoman în timpul genocidului și nu poate fi prezentat simplist drept organizator al deportărilor din 1915.
Relația dintre mișcarea națională condusă de Mustafa Kemal și problema armeană este însă o chestiune separată, legată de războaiele din Anatolia, de tratatul de la Sèvres, de conflictul cu Armenia și de procesul prin care s-a format noul stat turc.
Această distincție este fundamentală dacă vrem să înțelegem istoria fără a amesteca perioade și responsabilități diferite.
De ce este numit „genocid”?
Cuvântul „genocid” nu exista în 1915. Termenul a fost creat abia în 1944 de juristul evreu-polon-american Raphael Lemkin.
Lemkin a fost profund influențat de cazul armenilor. Studiind distrugerea unor populații întregi și problema responsabilității internaționale, el a ajuns la concluzia că dreptul internațional trebuie să protejeze grupurile de asemenea crime.
În 1948, Organizația Națiunilor Unite a adoptat Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid.
Prin urmare, există o precizare juridică importantă: Convenția din 1948 nu poate fi aplicată retroactiv pentru a pronunța o condamnare juridică asupra unor persoane care au murit cu decenii înainte.
Însă aceasta nu împiedică istoricii să folosească termenul „genocid” pentru a descrie evenimentele istorice.
Există astăzi un consens academic foarte larg în această privință, chiar dacă guvernul Turciei respinge în continuare calificarea.
Poziția Turciei de astăzi
Republica Turcia nu recunoaște genocidul armean.
Poziția oficială turcă afirmă că armenii au fost relocați din zonele de război, iar moartea unui număr foarte mare de oameni a fost rezultatul războiului, foametei, epidemiilor, banditismului și prăbușirii aparatului administrativ.
Ankara respinge existența unei intenții guvernamentale de exterminare și susține că problema ar trebui cercetată pe baza documentelor istorice, inclusiv printr-o comisie de istorici turci și armeni.
Poziția oficială nu neagă faptul că au murit sute de mii de armeni. Negarea privește în primul rând intenția de exterminare și calificarea juridică și istorică de „genocid”.
Poziția Armeniei
Pentru Armenia, problema este fundamental diferită.
Genocidul constituie una dintre pietrele de temelie ale memoriei naționale.
În fiecare an, pe 24 aprilie, armenii comemorează victimele genocidului la complexul memorial Tsitsernakaberd din Erevan.
Pentru societatea armeană, problema nu este doar una academică. Este legată de familii, localități dispărute, proprietăți pierdute, biserici distruse și o diaspora formată în mare parte ca rezultat al tragediei.
Există însă o schimbare interesantă în politica externă a Armeniei.
În ultimii ani, premierul Nikol Pașinian a sugerat că recunoașterea internațională a genocidului armean nu mai trebuie să fie o prioritate absolută a politicii externe, fără ca aceasta să însemne negarea genocidului.
Explicația este geopolitică. Armenia încearcă să își normalizeze relațiile cu Turcia și să își consolideze poziția ca stat suveran în Caucaz.
Memoria genocidului nu este abandonată, dar este separată din ce în ce mai mult de obiectivele teritoriale și de politica externă imediată.
Ce spune comunitatea internațională?
Nu există o poziție absolut uniformă a tuturor statelor lumii.
Numeroase parlamente și guverne au recunoscut oficial genocidul armean. Printre acestea se numără Statele Unite, Franța, Germania, Canada și numeroase alte state.
Parlamentul European a recunoscut genocidul armean încă din 1987 și a reafirmat această poziție în 2015.
În Statele Unite, Congresul a adoptat în 2019 o rezoluție de recunoaștere, iar în 2021 președintele Joe Biden a folosit oficial termenul „genocide” într-o declarație prezidențială.
Există și o importantă poziție academică.
International Association of Genocide Scholars a adoptat în 1997 o rezoluție prin care a calificat masacrarea armenilor drept genocid.
Totuși, trebuie făcută o precizare: nu există o hotărâre a unei instanțe internaționale care să fi judecat și condamnat Republica Turcia pentru genocidul armean.
Aceasta nu înseamnă că nu există un consens academic larg asupra caracterului genocidar al evenimentelor.
Înseamnă doar că trebuie făcută distincția între o concluzie istorică, o recunoaștere politică și o hotărâre judecătorească.
De ce continuă disputa după mai bine de un secol?
Pentru că genocidul nu se termină întotdeauna atunci când încetează uciderile.
Rămâne problema memoriei. Rămâne problema proprietăților. Rămâne problema identității. Rămâne problema patrimoniului distrus. Și, mai ales, rămâne problema responsabilității.
Pentru urmașii armenilor, negarea genocidului poate părea o a doua nedreptate: mai întâi strămoșii lor au fost uciși sau expulzați, iar apoi însăși existența crimei este contestată.
Pentru mulți turci, pe de altă parte, acceptarea termenului „genocid” este percepută ca o acuzație colectivă împotriva poporului turc și ca o contestare a legitimității istorice a Republicii Turcia.
Aici apare una dintre cele mai delicate probleme.
Nu este corect să confundăm Imperiul Otoman din 1915 cu poporul turc de astăzi.
La fel cum nu putem considera germanii de astăzi responsabili individual pentru crimele nazismului, nu putem transforma vina unor conducători, structuri politice și participanți concreți la crime într-o vinovăție biologică transmisă unui popor.
Însă această distincție nu trebuie folosită nici pentru a șterge responsabilitatea istorică a autorităților care au organizat sau permis crimele.
Vezi și Împărțirea Imperiului Otoman și Războiul de Independență al Turciei
Acasă Credința noastră Apologetică Sectologie Editoriale Magazin istoric